Ultima noapte de dragoste, Intaia noapte de razboi este o carte scrisa de Camil Petrescu structurata pe doua parti ( sau carti ) : Ultima noapte de dragoste si Intaia noapte de razboi.
Nu voi adauga prea multe informatii referitoare la aceasta carte, deoarece pot fi gasite cu foarte mare usurinta dand un simplu search pe Google. In orice caz, am scris un fel de review ieri la aceasta carte pe locsorul meu de veac ( blogul, ofc ) si voi da un mic copy/paste, dat fiind ca este parerea mea atat de proaspata si ca, oricum, ar fi inutil sa scriu din nou aceleasi lucruri de acolo. Ok, nu am timp si mi-e lene.
Parerea personala,
Desigur, cum am acel mare defect de a judeca inainte de a fi in cunostinta de cauza, mi-am dat cu presupusul asupra cartii si mi-am spus, bineinteles - doar in sinea mea, ca nu imi va placea deloc, ca va fi stupida, va avea un subiect acceptabil dar abordat intr-o maniera plictisitoare sau prea puerila ( in ceea ce priveste standardele literaturii ). In orice caz, nu ma asteptam sa imi placa neaparat, ci mai degraba sa ma plictiseasca si sa nu fiu capabila ( a se citi " si sa nu am puterea necesara de a trece peste niste randuri pe care nu le citesc cu adevarat si nu imi ajung la creier ) sa o termin. In orice caz, se intampla destul de des, m-am inselat.
Si totusi, cartea a fost de o suta de ori mai buna decat crezusem! De fapt, poate mai mult decat atat, avand in vedere faptul ca nu aveam o parere prea buna despre aceasta, si trebuie sa imi recunosc greseala si sa imi dau cu ceva in cap, ipotetic vorbind, desigur.
Trecand peste aceste detalii minore, am fost surprinsa pana la os de acea descriere minunata pe care am gasit-o. Nu era nici pe departe anosta, nu imi inducea deloc starea de plictiseala si pricepeam tot ceea ce citeam, avand un zambet aproape stupid pe fata, pe care desi nu il vedeam, stiam ca era acolo. Si nu doar descrierea mi-a atras atentia, intregul mod de a relata si personajele, faptele ( evenimentele ) prezentate in carte. Totul m-a fascinat. Chiar si... sau poate " mai ales" filozofia de pe parcursul cartii, in principal in prima parte. Au fost momente in care incepusem si eu sa filozofez, poate doar cu mine insumi sau aducand argumente explicatiilor date in carte. Oricum ar sta situatia, m-a fascinat.
Vorbind acum de prima parte, Ultima noapte de dragoste, trebuie sa recunosc ca mi-a placut mai mult aceasta. Poate si pentru ca sunt o pasionata incurabila a dragostei, poate pentru ca venerez pur si simplu subiectele pe aceasta tema si faptele in sine, sau - cine stie? Poate ca a scris Camil Petrescu atat de impecabil aceasta parte a cartii sale ca nu am avut de ales decat sa o ador mai mult decat pe aceea ce o urmeaza.
In orice caz, nu aveau cum sa nu ma cuprinda si pe mine acele sentimente descrise de acesta, si gelozia si momentele in sine, pur si simplu eram prinsa in actiune, in tot ceea ce avea loc si simteam inima accelerandu-mi, infuriindu-ma sau zambind sau fiind fericita sau vrand sa strangulez vreun personaj. Adevarul este ca eram atat de absorbita de carte ca nu mai eram deloc atenta in jurul meu. Poate si cartea necesita o oarecare atentie, desi nu sustin ca ar fi o carte grea de inteles, mai degraba este destul de accesibila pentru cei ce stiu sa accepte, sa inteleaga anumite sentimente si stiu sa ii aprecieze stilul. Lui Camil Petrescu, vreau sa spun.
Pentru a reveni la prima parte, bineinteles, nu am foarte multe de adaugat pentru ca am comentat intr-una cartea aceasta in ultimele zile si parca am fost secata de idei. Pe acelea pe care le-am repetat de n ori parca nu mai doresc sa le expun inca odata. Si totusi, o sa trebuiasca sa mentionez faptul ca femeia lui Stef mi-a placut la inceput. Asta a fost din pricina personajului narator, bineinteles, care o placea si o descria cu atat de multa pasiune fada, incat incepuse sa straluceasca in ochii mei de cititor. Ea era pur si simplu o eroina a iubirii ca personajele lui Eliade, imi parea mie. Si apoi, firul s-a rupt, dragostea s-a complicat, viata a luat o alta intorsatura si banii ce au aparut, lumea afacerilor, mondenitatea - toate au dat peste cap femeia. M-am infuriat teribil si acela a fost si momentul in care mi-am dorit sa o strangulez pe draga noastra fata, "fata draga" cum o numea chiar personajul narator, Stefan. In orice caz, si-a batut joc de sexul feminin, nu Camil Petrescu, ci personajul acela feminin dizgratios, ce s-a transformat dintr-o frumusete sufleteasca si o frumusete exterioara impecabila intr-o uratenie fara pic de naturalete si cu gesturi de eleganta controlate.
Fara pic de stil.
M-am gandit, desigur, ca ar putea fi si faptul ca femeia aceasta a fost asa dintotdeauna, si bineinteles ca acele sentimente si acte au salasluit undeva inauntrul ei, poate in subconstient si a fost nevoie de toate acele motive pentru a se dezlantui... Se poate, prin urmare, sa fi fost dintotdeauna asa dizgratioasa si sa nu fi stiut. Sau sa o fi dat pe fata iar indragostitul sa nu o fi vazut; este irelevant, dat fiind ca Stef afirma ca nu era indragostit de ea la inceput.
In orice caz, evolutia acestui personaj a fost oribila si am fost dezamagita. Ma repet, m-a dezamagit personajul si in nici un caz scriitorul si cartea sa.
Cat despre Stefan, in ceea ce priveste dragostea, am numai cuvinte de admiratie pentru barbatul gelos care era condus de impulsivitate, care rationa si nu rationa, care se prefacea ca intelege, dar de fapt nu pricepea nimic. Si apoi pricepea, dar se prefacea ca nu vede. Si tot asa, continua, continua, continua, fara a se opri, fara a avea un punct de stop. Si, intr-adevar, te face sa te topesti dupa el. Si daca stai sa analizezi situatia si in ceea ce priveste inteligenta si ideile si onestitatea sa.... Atunci, e clar ca nu poti rezista personajului, cu sau fara defectele sale care adesea pot fi calitati.
In cele din urma personajele prezentate sunt umane, reale, nu niste personaje create doar pe baza de imaginatie, fictiune. Personaje ce au conditie si personalitate si ganduri umane, ce se reflecta pur si simplu in umanitate, sensibilitate, si asa mai departe.
Si mi-a fost demonstrat in aceasta carte nu doar ca banii schimba foarte mult o persoana ci si dragostea o face. Pentru ca a fost un fel de antiteza ciudata intre Stef si femeia lui, ea iubise cu atat de multa pasiune si acum se lasase prada banilor iar el care preferase de atat de multe ori inteligenta si discutiile lui filozofice se lasase prada ei si iubirii sale.
Oricum, foarte frumos.
In ceea ce priveste cea de-a doua parte, Intaia noapte de razboi, imi spusesera cateva persoane ca nu imi va placea; sincer, nu a fost deloc asa. Intr-adevar, prefer prima parte, dar este atat de discutabil avand in vedere ca sunt o victima mai mult sau mai putin voluntara a iubirii si sentimentelor in sine. In orice caz, cea de-a doua parte este si ea foarte reusita in genul ei si am fost surprinsa cu cata pasiune am citit-o si pe aceasta; desi cu o atmosfera total diferita fata de cealalta.
Imi amintesc cand citeam aceasta a doua parte si radeam, chicoteam din cand in cand si aveam un zambet tamp, ironic pe fata. Traiam momentele, intr-un fel sau altul si descrierea lui Camil Petrescu a ramas aceeasi, usor de digerat, imposibil sa nu fie admirata, prinzandu-te in mrejele ei, dialog perfect, la fel ca si in prima parte, replicile erau absolut geniale, la locul lor, unele seci - atat de potrivite pentru momentele lor. Si personajele! Desigur, si ele au fost conturate bine, pe cat posibil.
Exista o mare diferenta intre cele doua parti si asta si pentru ca temele sunt total diferite. Daca in prima parte domina sentimentele si pasiunea si atat de multa profunzime, in cea de-a doua parte lucrurile se schimba radical. Intervine o tristete aproape absurd de muta, parca nu ar fi existenta. De parca suferinta si traumatizarea datorata razboiului ar fi pierduta in spatiu, inexistenta si personajele nu ar fi decat niste marionete. Niste soldati din plastic aruncati pe campul imaginar de lupta, facut din cartonase.
Dar nu este deloc asa. Pentru ca este doar o prima impresie amagitoare ce reiese din pura traumatizare a scriitorului ( pentru ca, din cate stiu eu, acele fapte s-au intamplat cu adevarat - ceea ce vreau sa spun este faptul ca Petrescu a participat la razboi ). In orice caz, inainte sa judeci si sa crezi ca ai vazut o panza de paianjen fara un paianjen pe ea, trebuie sa te mai uiti odata si sa analizezi.
Consider ca nu ar fi putut scrie cu mai multa profunzime acele fapte atat de reale. Spune pe undeva faptul ca el a fost traumatizat de acel razboi si, in opinia mea, i-a fost pur si simplu imposibil sa redea altfel decat direct lucrurile, fara a deschide o rana ce probabil era ingrozitor de adanca. Si chiar daca nu a scris aceasta parte intr-un mod miraculos si furtunos de profund, tot am apreciat-o. Acest stil simplu, fara impopotonare, fara a analiza personajele din jur prea mult, dandu-si un egoism aproape ciudat, care nu se putea numi egocentrism in adevaratul sens al cuvantului, de parca nu stia nici de propria persoana, nici de celelalte.
Gandurile incercate de personaj pe parcursul acestei parti ma fascineaza. Momentele, toate, ma fascineaza. Fiecare clipa, fiecare batalie, fiecare discutie, toate sunt bine puse la punct. Si intr-un anumit moment, intr-un anumit pasaj, Petrescu isi da drumul si descrie in cateva propozitii niste momente atat de triste si profunde ca aproape iti dau lacrimile, spiritual vorbind pentru ca nu cred ca se poate ajunge la nivelul real al lacrimilor, sa iti curga pe obraji. Dar iti da o usoara stare de tristete si parca ai vrea sa ai cateva secunde de meditatie si sa te gandesti doar la ceea ce a spus el. Razboiul din perspectiva lui, alaturi de multe explicatii date acolo, nu este tragic. Este trist. Trist si atat. Atat de trist ca iti vine sa plangi ca esti roman si ca e trist ca ei au fost la razboi. Sau poate ca doar eu am sentimentele acestea.
Si ceea ce a urmat dupa, la sfarsitul cartii. Ma refer la momentul in care a fost trimis la... Bucuresti, parca ( nu am fost destul de atenta ), la spital, si trebuiau curand sa se intoarca la razboi. Insa, el pur si simplu nu mai simtea aceleasi lucruri pentru "femeia lui". S-a despartit cu atat de multa usurinta, si nu stia daca il doare sau nu. De aici se vede atat de bine suferinta pricinuita de razboi. Si faptul ca nu isi putea ierta cu adevarat mama, sau nu o putea vedea cu ochii dinainte. Asta denota faptul ca el era, intr-adevar, un caracter atat de complicat si suferise pe urma celor intamplate. Bineinteles, nu cred ca era constient de toate acestea la momentul respectiv.
Vorbesc despre personaj sau scriitor aici... nici eu nu stiu cu siguranta. In orice caz, sfarsitul a fost bine meritat, bine pus la punct si categoric, foarte potrivit.
Pentru a rezuma toate cele scrise mai sus, as vrea sa adaug faptul ca ma bucur ca am citit aceasta carte si ca am apreciat-o astfel. Ma intreb, daca o voi mai citi peste cativa ani, ce parere voi avea? acum este, indubitabil, una excelenta. Si as mai avea o multime de lucruri de adaugat cu privire la aceasta simpla capodopera a lui Petrescu, dar ma opresc aici. Intr-adevar, il apreciez pe el ca scriitor ( pentru aceasta carte ) si, bineinteles, ceea ce a scris. Ultima noapte de dragoste, Intaia noapte de razboi poate fi considerata o carte foarte buna de citit si trebuie apreciata la adevarata ei valoare. Gusturile sunt impartite, poate multi dintre voi nu sunteti de acord cu mine si nu voi incerca sa imi bat capul cu aceste detalii. Adevarul este ca nu are importanta. Mie mi-a placut, am apreciat-o si o voi tine ceva vreme printre preferatele mele.
Astept si parerile si comentariile voastre.
Nu voi adauga prea multe informatii referitoare la aceasta carte, deoarece pot fi gasite cu foarte mare usurinta dand un simplu search pe Google. In orice caz, am scris un fel de review ieri la aceasta carte pe locsorul meu de veac ( blogul, ofc ) si voi da un mic copy/paste, dat fiind ca este parerea mea atat de proaspata si ca, oricum, ar fi inutil sa scriu din nou aceleasi lucruri de acolo. Ok, nu am timp si mi-e lene.
Parerea personala,
Desigur, cum am acel mare defect de a judeca inainte de a fi in cunostinta de cauza, mi-am dat cu presupusul asupra cartii si mi-am spus, bineinteles - doar in sinea mea, ca nu imi va placea deloc, ca va fi stupida, va avea un subiect acceptabil dar abordat intr-o maniera plictisitoare sau prea puerila ( in ceea ce priveste standardele literaturii ). In orice caz, nu ma asteptam sa imi placa neaparat, ci mai degraba sa ma plictiseasca si sa nu fiu capabila ( a se citi " si sa nu am puterea necesara de a trece peste niste randuri pe care nu le citesc cu adevarat si nu imi ajung la creier ) sa o termin. In orice caz, se intampla destul de des, m-am inselat.
Si totusi, cartea a fost de o suta de ori mai buna decat crezusem! De fapt, poate mai mult decat atat, avand in vedere faptul ca nu aveam o parere prea buna despre aceasta, si trebuie sa imi recunosc greseala si sa imi dau cu ceva in cap, ipotetic vorbind, desigur.
Trecand peste aceste detalii minore, am fost surprinsa pana la os de acea descriere minunata pe care am gasit-o. Nu era nici pe departe anosta, nu imi inducea deloc starea de plictiseala si pricepeam tot ceea ce citeam, avand un zambet aproape stupid pe fata, pe care desi nu il vedeam, stiam ca era acolo. Si nu doar descrierea mi-a atras atentia, intregul mod de a relata si personajele, faptele ( evenimentele ) prezentate in carte. Totul m-a fascinat. Chiar si... sau poate " mai ales" filozofia de pe parcursul cartii, in principal in prima parte. Au fost momente in care incepusem si eu sa filozofez, poate doar cu mine insumi sau aducand argumente explicatiilor date in carte. Oricum ar sta situatia, m-a fascinat.
Vorbind acum de prima parte, Ultima noapte de dragoste, trebuie sa recunosc ca mi-a placut mai mult aceasta. Poate si pentru ca sunt o pasionata incurabila a dragostei, poate pentru ca venerez pur si simplu subiectele pe aceasta tema si faptele in sine, sau - cine stie? Poate ca a scris Camil Petrescu atat de impecabil aceasta parte a cartii sale ca nu am avut de ales decat sa o ador mai mult decat pe aceea ce o urmeaza.
In orice caz, nu aveau cum sa nu ma cuprinda si pe mine acele sentimente descrise de acesta, si gelozia si momentele in sine, pur si simplu eram prinsa in actiune, in tot ceea ce avea loc si simteam inima accelerandu-mi, infuriindu-ma sau zambind sau fiind fericita sau vrand sa strangulez vreun personaj. Adevarul este ca eram atat de absorbita de carte ca nu mai eram deloc atenta in jurul meu. Poate si cartea necesita o oarecare atentie, desi nu sustin ca ar fi o carte grea de inteles, mai degraba este destul de accesibila pentru cei ce stiu sa accepte, sa inteleaga anumite sentimente si stiu sa ii aprecieze stilul. Lui Camil Petrescu, vreau sa spun.
Pentru a reveni la prima parte, bineinteles, nu am foarte multe de adaugat pentru ca am comentat intr-una cartea aceasta in ultimele zile si parca am fost secata de idei. Pe acelea pe care le-am repetat de n ori parca nu mai doresc sa le expun inca odata. Si totusi, o sa trebuiasca sa mentionez faptul ca femeia lui Stef mi-a placut la inceput. Asta a fost din pricina personajului narator, bineinteles, care o placea si o descria cu atat de multa pasiune fada, incat incepuse sa straluceasca in ochii mei de cititor. Ea era pur si simplu o eroina a iubirii ca personajele lui Eliade, imi parea mie. Si apoi, firul s-a rupt, dragostea s-a complicat, viata a luat o alta intorsatura si banii ce au aparut, lumea afacerilor, mondenitatea - toate au dat peste cap femeia. M-am infuriat teribil si acela a fost si momentul in care mi-am dorit sa o strangulez pe draga noastra fata, "fata draga" cum o numea chiar personajul narator, Stefan. In orice caz, si-a batut joc de sexul feminin, nu Camil Petrescu, ci personajul acela feminin dizgratios, ce s-a transformat dintr-o frumusete sufleteasca si o frumusete exterioara impecabila intr-o uratenie fara pic de naturalete si cu gesturi de eleganta controlate.
Fara pic de stil.
M-am gandit, desigur, ca ar putea fi si faptul ca femeia aceasta a fost asa dintotdeauna, si bineinteles ca acele sentimente si acte au salasluit undeva inauntrul ei, poate in subconstient si a fost nevoie de toate acele motive pentru a se dezlantui... Se poate, prin urmare, sa fi fost dintotdeauna asa dizgratioasa si sa nu fi stiut. Sau sa o fi dat pe fata iar indragostitul sa nu o fi vazut; este irelevant, dat fiind ca Stef afirma ca nu era indragostit de ea la inceput.
In orice caz, evolutia acestui personaj a fost oribila si am fost dezamagita. Ma repet, m-a dezamagit personajul si in nici un caz scriitorul si cartea sa.
Cat despre Stefan, in ceea ce priveste dragostea, am numai cuvinte de admiratie pentru barbatul gelos care era condus de impulsivitate, care rationa si nu rationa, care se prefacea ca intelege, dar de fapt nu pricepea nimic. Si apoi pricepea, dar se prefacea ca nu vede. Si tot asa, continua, continua, continua, fara a se opri, fara a avea un punct de stop. Si, intr-adevar, te face sa te topesti dupa el. Si daca stai sa analizezi situatia si in ceea ce priveste inteligenta si ideile si onestitatea sa.... Atunci, e clar ca nu poti rezista personajului, cu sau fara defectele sale care adesea pot fi calitati.
In cele din urma personajele prezentate sunt umane, reale, nu niste personaje create doar pe baza de imaginatie, fictiune. Personaje ce au conditie si personalitate si ganduri umane, ce se reflecta pur si simplu in umanitate, sensibilitate, si asa mai departe.
Si mi-a fost demonstrat in aceasta carte nu doar ca banii schimba foarte mult o persoana ci si dragostea o face. Pentru ca a fost un fel de antiteza ciudata intre Stef si femeia lui, ea iubise cu atat de multa pasiune si acum se lasase prada banilor iar el care preferase de atat de multe ori inteligenta si discutiile lui filozofice se lasase prada ei si iubirii sale.
Oricum, foarte frumos.
In ceea ce priveste cea de-a doua parte, Intaia noapte de razboi, imi spusesera cateva persoane ca nu imi va placea; sincer, nu a fost deloc asa. Intr-adevar, prefer prima parte, dar este atat de discutabil avand in vedere ca sunt o victima mai mult sau mai putin voluntara a iubirii si sentimentelor in sine. In orice caz, cea de-a doua parte este si ea foarte reusita in genul ei si am fost surprinsa cu cata pasiune am citit-o si pe aceasta; desi cu o atmosfera total diferita fata de cealalta.
Imi amintesc cand citeam aceasta a doua parte si radeam, chicoteam din cand in cand si aveam un zambet tamp, ironic pe fata. Traiam momentele, intr-un fel sau altul si descrierea lui Camil Petrescu a ramas aceeasi, usor de digerat, imposibil sa nu fie admirata, prinzandu-te in mrejele ei, dialog perfect, la fel ca si in prima parte, replicile erau absolut geniale, la locul lor, unele seci - atat de potrivite pentru momentele lor. Si personajele! Desigur, si ele au fost conturate bine, pe cat posibil.
Exista o mare diferenta intre cele doua parti si asta si pentru ca temele sunt total diferite. Daca in prima parte domina sentimentele si pasiunea si atat de multa profunzime, in cea de-a doua parte lucrurile se schimba radical. Intervine o tristete aproape absurd de muta, parca nu ar fi existenta. De parca suferinta si traumatizarea datorata razboiului ar fi pierduta in spatiu, inexistenta si personajele nu ar fi decat niste marionete. Niste soldati din plastic aruncati pe campul imaginar de lupta, facut din cartonase.
Dar nu este deloc asa. Pentru ca este doar o prima impresie amagitoare ce reiese din pura traumatizare a scriitorului ( pentru ca, din cate stiu eu, acele fapte s-au intamplat cu adevarat - ceea ce vreau sa spun este faptul ca Petrescu a participat la razboi ). In orice caz, inainte sa judeci si sa crezi ca ai vazut o panza de paianjen fara un paianjen pe ea, trebuie sa te mai uiti odata si sa analizezi.
Consider ca nu ar fi putut scrie cu mai multa profunzime acele fapte atat de reale. Spune pe undeva faptul ca el a fost traumatizat de acel razboi si, in opinia mea, i-a fost pur si simplu imposibil sa redea altfel decat direct lucrurile, fara a deschide o rana ce probabil era ingrozitor de adanca. Si chiar daca nu a scris aceasta parte intr-un mod miraculos si furtunos de profund, tot am apreciat-o. Acest stil simplu, fara impopotonare, fara a analiza personajele din jur prea mult, dandu-si un egoism aproape ciudat, care nu se putea numi egocentrism in adevaratul sens al cuvantului, de parca nu stia nici de propria persoana, nici de celelalte.
Gandurile incercate de personaj pe parcursul acestei parti ma fascineaza. Momentele, toate, ma fascineaza. Fiecare clipa, fiecare batalie, fiecare discutie, toate sunt bine puse la punct. Si intr-un anumit moment, intr-un anumit pasaj, Petrescu isi da drumul si descrie in cateva propozitii niste momente atat de triste si profunde ca aproape iti dau lacrimile, spiritual vorbind pentru ca nu cred ca se poate ajunge la nivelul real al lacrimilor, sa iti curga pe obraji. Dar iti da o usoara stare de tristete si parca ai vrea sa ai cateva secunde de meditatie si sa te gandesti doar la ceea ce a spus el. Razboiul din perspectiva lui, alaturi de multe explicatii date acolo, nu este tragic. Este trist. Trist si atat. Atat de trist ca iti vine sa plangi ca esti roman si ca e trist ca ei au fost la razboi. Sau poate ca doar eu am sentimentele acestea.
Si ceea ce a urmat dupa, la sfarsitul cartii. Ma refer la momentul in care a fost trimis la... Bucuresti, parca ( nu am fost destul de atenta ), la spital, si trebuiau curand sa se intoarca la razboi. Insa, el pur si simplu nu mai simtea aceleasi lucruri pentru "femeia lui". S-a despartit cu atat de multa usurinta, si nu stia daca il doare sau nu. De aici se vede atat de bine suferinta pricinuita de razboi. Si faptul ca nu isi putea ierta cu adevarat mama, sau nu o putea vedea cu ochii dinainte. Asta denota faptul ca el era, intr-adevar, un caracter atat de complicat si suferise pe urma celor intamplate. Bineinteles, nu cred ca era constient de toate acestea la momentul respectiv.
Vorbesc despre personaj sau scriitor aici... nici eu nu stiu cu siguranta. In orice caz, sfarsitul a fost bine meritat, bine pus la punct si categoric, foarte potrivit.
Pentru a rezuma toate cele scrise mai sus, as vrea sa adaug faptul ca ma bucur ca am citit aceasta carte si ca am apreciat-o astfel. Ma intreb, daca o voi mai citi peste cativa ani, ce parere voi avea? acum este, indubitabil, una excelenta. Si as mai avea o multime de lucruri de adaugat cu privire la aceasta simpla capodopera a lui Petrescu, dar ma opresc aici. Intr-adevar, il apreciez pe el ca scriitor ( pentru aceasta carte ) si, bineinteles, ceea ce a scris. Ultima noapte de dragoste, Intaia noapte de razboi poate fi considerata o carte foarte buna de citit si trebuie apreciata la adevarata ei valoare. Gusturile sunt impartite, poate multi dintre voi nu sunteti de acord cu mine si nu voi incerca sa imi bat capul cu aceste detalii. Adevarul este ca nu are importanta. Mie mi-a placut, am apreciat-o si o voi tine ceva vreme printre preferatele mele.
Astept si parerile si comentariile voastre.