20-04-2009, 08:20 PM
Heya ^^ sunt noua pe forum si m-am decis sa incep un fan-fic .Cu toate ca e primul vreau sa fiti duri pentru ca as dori sa ma perfectionez.Primul capitol nu va fi spectaculos si nu va avea prea mult dialog, insa pe parcurs voi dezvolta ideea.So...o mica prezentare a personajelor:
Amaya Hibari => Personajul principal feminin,sora Keyrei si a lui Aoi.
Keyra Hibari =>Sora vitrega a Reinei si a lui Aoi.
Aoi Hibari =>Fratele celor doua.
Corine Hibari =>Mama adoptiva a Amayei si a lui Aoi, mama naturala a Keyrei.
Kei Seiko =>Fratele Reinei,cantaret in corul scolii.
Reina Seiko =>Sora lui Kei.
Restul personajelor le veti afla in cursul fic-ului.
Deci...sa nu o mai lungim.There u go...first chapter :) Lectura placuta si sper sa va placa ^^
True words said from the mouth of a liar.
First Chapter : Suflet tenebru.
Intotdeauna am fost o necunoscuta printre fiintele universului, am ratacit printre ganduri, expresii si fapte. Agonia ma cuprindea atunci cand observam cu stupoare ca sunt o marioneta in mainile timpului, acesta determinandu -ma sa joc in propria-i piesa, in rolul principal.Frumoasa amagita eram eu, si dupa spusele timpului eram o fetita uimitor de frumoasa, cu niste ochi de o culoare stearsa, un gri ce inspira tristetea si momentele sumbre pe care mica amagita le-a trait in ciuda varstei sale fragile.
Aveam cinci ani, o varsta la care nu ar trebuia sa te preocupe nimic, numai joaca, la varsta aceea trebuia sa fi inconjurata de dragostea parinteasca, insa pentru mine nu exista.Parintii mei, oamenii care imi dadura viata erau acum trecuti in nefiinta. Au murit pe data de 15 septembire, atunci cand implineam patru ani, intr-un accident de masina, aparent „curat” insa parintii mei, oamenii de baza ai societatii corupte in care locuiam, aveau numerosi dusmani. De aceea se crede ca acest accindet a fost cauzat cu intentie, posibilii criminali doreau sa anihileze intreaga familie, dar eu si fratele meu nu am fost prezenti atunci.
***Flashback***
La auzirea vestii cutremuratoare nu am fost prea surprinsa, caci la varsta pe care o aveam, nu stiam ce e aceea moarte, ce sunt cuvintele „abandonati de destin” .Fratele meu, Aoi, a fost intr-o stare deplorabila, acesta putea face diferenta intre moarte si viata, avand 7 ani. L-am intrebat ce se petrece insa acesta nu a facut nimic decat sa ma stranga in brate si sa planga in nestire.I-am repetat intrebarea crezand ca nu a inteles ce spusesem:
-Aoi-san , ce s-a intamplat? De ce plangi? Ii sopteam eu gingas.
Insa nu mi-a raspuns la intrebare continuand sa suspine.La un moment dat si-a ridicat capul ,ajungand la urechea mea, spunandu-mi incet:
-Au murit, imi pare nespus de rau! Mi-a raspuns printre sughituri pe un ton ingrijorator.
-Cine a murit? L-am intrebat nestiind despre ce vorbea.
Inainte sa primesc raspunsul, in camera in care ma aflam au intrat unchiul si matusa mea.Cu aceeasi expresie indurerata, femeia m-a smuls din bratele protectoare ale fratelui meu, spunandu-mi:
-Amaya...mi-au spus pe un ton alarmat facand o mica pauza pentru a-si dresa vocea, parintii tai au avut un accident, fiind fatal acestia au murit.
Mi-a spus aceasta veste atat de groaznica pe un ton cat se poate de cordial, crezand ca imi mangaie sau imi usureaza inima cu ceva.Vazand ca nu reactionez, m-a pus usor jos.La contactul cu solul am inceput sa realizez ce tocmai mi-a fost spus, cazand in genunchi am inceput sa plang si sa blestem ziua in care m-am nascut.In mine totul incepuse sa piereasca, sa dispara, cei care mi-au dat viata erau, in momentul acela, printre cei mai importanti pioni din viata mea.Fara dragostea si atentia lor eram ca un cub de gheata.Doream sa ma prefac intr-o pasare, sa zbor deasupra gandurilor acelor oameni fara scurpule care mi-au ucis parintii, sa zbor catre Dumnezeu, acela care a ingaduit moartea celor doi, care ma dispretuia.Imi era oarecum frica sa privesc lucrurile in acest mod, imi era frica sa mai traiesc caci nu aveam sfaturile lor pline de intelepciune.Regretam nespus ca refuzam sa vorbesc cu ei de fiecare data cand nu ma sarutau pe frunte si nu imi aduceau cate un trandafir rosu, caci acesta era ritualul meu, si fara el nu eram bine dispusa intreaga zi.Era un obicei prostesc caruia parintii mei nu ii dadeau atentie, de aceea in fiecare dimineata ma suparam pe ei afisand o fata tafnoasa spunandu-le aceeasi fraza : „Pana cand nu imi indepliniti si mie aceasta dorinta nesemnificativa refuz sa vorbesc cu voi” , dar ei imi zambeau intotdeauna cald si imi ziceau sa nu vor uita.Acest obicei stupid m-a facut sa pierd timpul.
***End of Flashback***
Acum, dupa aproape unsprezece ani realizez ce „regizorul” imi spunea : „Timpul trece repede, bucura-te de fiecare moment ca si cum ar fi ultimul lucru pe care il faci!”.
Acel eveniment neplacut si-a pus amprentele durerii asupra mea, caci nu mai gandeam ca un copil, nu mai eram razgaiata, nu mai aveam impulsuri in actiuni ci gandeam orice lucru la „sange”, din toate perspectivele, oricat ar fi fost de neinsemnat, pentru ca am invatat ca cel mai mic cuvant spus sau cea mai mica actiune facuta cu neglijenta poate duce la ranirea neintentionata a unei persoane.
In momentul de fata sunt o adolescenta in varsta de saisprezece ani, care traieste impreuna cu fratele sau Aoi , sora sa vitrega Keyra si mama acesteia.Prea iubitul meu Aoi era un tanar de optisprezece ani, avand o fizionomie serafica, cu parul negru-albastrui, cu un breton lung pana putin deasupra ochilor dandu-i un aer rebel. Portitele prin care putea scapa doar privind in oceanul altei persoane erau de un albastru inchis, la fel cum se preface marea in timpu unei furtuni.Culoare tenului sau era alba ca edenul, fina, fara impuritati.Era putin mai inalt decat mine, iar antrenamentele de basket se puteau observa cu ochiul liber caci avea un corp bine cladit.Avea o minte agera si un suflet mare.Dupa moartea parintilor mei acesta a fost singurul care a fost alaturi de mine simtindu-ma cum pulsez de suferinta, imbratisandu-ma de fiecare data cand plangeam, asigurandu-ma ca este alaturi de mine mereu si ca nu merita sa imi irosesc energia, fiind ca ei se afla intr-un loc mai bun, fiind ocrotiti de rautatea si coruptia oamenilor, de trufia si setea lor nebuna de bani care distrugea minti nestiutoare.Ii multumeam zi de zi, ora de ora, minut de minut, secunda de secunda, de bunatatea si iubirea ce mi-o oferea necontenit.
Dupa nefericitul acident am fost adoptati de o femeie, pe vremea aceea casatorita, care ,aparent nu putea avea copii insa a descoperit ca sotul acesteia era impotent.In prezent aceasta este divortata, cu o fetita de 5 ani pe nume Keyra, fiica ei naturala.Micuta domnisoara, caci asa dorea sa i se spuna, era o fiinta parca rupta din povestile cu printese, avea niste ochi increibili de ageri, la fel ca ai lui Aoi.Fetita era copia fidela a fratelui meu in ciuda faptului ca sunt frati vitregi.Acelasi par inchis la culoare insa al ei era lung pana la brau, aceeasi atitudine aparent rece, caci ochii eu inspirau tristete, insa era un mic dracusor plin de viata.
Sper ca v-a placut :)
B'bye and Chuu :*
Amaya Hibari => Personajul principal feminin,sora Keyrei si a lui Aoi.
Keyra Hibari =>Sora vitrega a Reinei si a lui Aoi.
Aoi Hibari =>Fratele celor doua.
Corine Hibari =>Mama adoptiva a Amayei si a lui Aoi, mama naturala a Keyrei.
Kei Seiko =>Fratele Reinei,cantaret in corul scolii.
Reina Seiko =>Sora lui Kei.
Restul personajelor le veti afla in cursul fic-ului.
Deci...sa nu o mai lungim.There u go...first chapter :) Lectura placuta si sper sa va placa ^^
True words said from the mouth of a liar.
First Chapter : Suflet tenebru.
Intotdeauna am fost o necunoscuta printre fiintele universului, am ratacit printre ganduri, expresii si fapte. Agonia ma cuprindea atunci cand observam cu stupoare ca sunt o marioneta in mainile timpului, acesta determinandu -ma sa joc in propria-i piesa, in rolul principal.Frumoasa amagita eram eu, si dupa spusele timpului eram o fetita uimitor de frumoasa, cu niste ochi de o culoare stearsa, un gri ce inspira tristetea si momentele sumbre pe care mica amagita le-a trait in ciuda varstei sale fragile.
Aveam cinci ani, o varsta la care nu ar trebuia sa te preocupe nimic, numai joaca, la varsta aceea trebuia sa fi inconjurata de dragostea parinteasca, insa pentru mine nu exista.Parintii mei, oamenii care imi dadura viata erau acum trecuti in nefiinta. Au murit pe data de 15 septembire, atunci cand implineam patru ani, intr-un accident de masina, aparent „curat” insa parintii mei, oamenii de baza ai societatii corupte in care locuiam, aveau numerosi dusmani. De aceea se crede ca acest accindet a fost cauzat cu intentie, posibilii criminali doreau sa anihileze intreaga familie, dar eu si fratele meu nu am fost prezenti atunci.
***Flashback***
La auzirea vestii cutremuratoare nu am fost prea surprinsa, caci la varsta pe care o aveam, nu stiam ce e aceea moarte, ce sunt cuvintele „abandonati de destin” .Fratele meu, Aoi, a fost intr-o stare deplorabila, acesta putea face diferenta intre moarte si viata, avand 7 ani. L-am intrebat ce se petrece insa acesta nu a facut nimic decat sa ma stranga in brate si sa planga in nestire.I-am repetat intrebarea crezand ca nu a inteles ce spusesem:
-Aoi-san , ce s-a intamplat? De ce plangi? Ii sopteam eu gingas.
Insa nu mi-a raspuns la intrebare continuand sa suspine.La un moment dat si-a ridicat capul ,ajungand la urechea mea, spunandu-mi incet:
-Au murit, imi pare nespus de rau! Mi-a raspuns printre sughituri pe un ton ingrijorator.
-Cine a murit? L-am intrebat nestiind despre ce vorbea.
Inainte sa primesc raspunsul, in camera in care ma aflam au intrat unchiul si matusa mea.Cu aceeasi expresie indurerata, femeia m-a smuls din bratele protectoare ale fratelui meu, spunandu-mi:
-Amaya...mi-au spus pe un ton alarmat facand o mica pauza pentru a-si dresa vocea, parintii tai au avut un accident, fiind fatal acestia au murit.
Mi-a spus aceasta veste atat de groaznica pe un ton cat se poate de cordial, crezand ca imi mangaie sau imi usureaza inima cu ceva.Vazand ca nu reactionez, m-a pus usor jos.La contactul cu solul am inceput sa realizez ce tocmai mi-a fost spus, cazand in genunchi am inceput sa plang si sa blestem ziua in care m-am nascut.In mine totul incepuse sa piereasca, sa dispara, cei care mi-au dat viata erau, in momentul acela, printre cei mai importanti pioni din viata mea.Fara dragostea si atentia lor eram ca un cub de gheata.Doream sa ma prefac intr-o pasare, sa zbor deasupra gandurilor acelor oameni fara scurpule care mi-au ucis parintii, sa zbor catre Dumnezeu, acela care a ingaduit moartea celor doi, care ma dispretuia.Imi era oarecum frica sa privesc lucrurile in acest mod, imi era frica sa mai traiesc caci nu aveam sfaturile lor pline de intelepciune.Regretam nespus ca refuzam sa vorbesc cu ei de fiecare data cand nu ma sarutau pe frunte si nu imi aduceau cate un trandafir rosu, caci acesta era ritualul meu, si fara el nu eram bine dispusa intreaga zi.Era un obicei prostesc caruia parintii mei nu ii dadeau atentie, de aceea in fiecare dimineata ma suparam pe ei afisand o fata tafnoasa spunandu-le aceeasi fraza : „Pana cand nu imi indepliniti si mie aceasta dorinta nesemnificativa refuz sa vorbesc cu voi” , dar ei imi zambeau intotdeauna cald si imi ziceau sa nu vor uita.Acest obicei stupid m-a facut sa pierd timpul.
***End of Flashback***
Acum, dupa aproape unsprezece ani realizez ce „regizorul” imi spunea : „Timpul trece repede, bucura-te de fiecare moment ca si cum ar fi ultimul lucru pe care il faci!”.
Acel eveniment neplacut si-a pus amprentele durerii asupra mea, caci nu mai gandeam ca un copil, nu mai eram razgaiata, nu mai aveam impulsuri in actiuni ci gandeam orice lucru la „sange”, din toate perspectivele, oricat ar fi fost de neinsemnat, pentru ca am invatat ca cel mai mic cuvant spus sau cea mai mica actiune facuta cu neglijenta poate duce la ranirea neintentionata a unei persoane.
In momentul de fata sunt o adolescenta in varsta de saisprezece ani, care traieste impreuna cu fratele sau Aoi , sora sa vitrega Keyra si mama acesteia.Prea iubitul meu Aoi era un tanar de optisprezece ani, avand o fizionomie serafica, cu parul negru-albastrui, cu un breton lung pana putin deasupra ochilor dandu-i un aer rebel. Portitele prin care putea scapa doar privind in oceanul altei persoane erau de un albastru inchis, la fel cum se preface marea in timpu unei furtuni.Culoare tenului sau era alba ca edenul, fina, fara impuritati.Era putin mai inalt decat mine, iar antrenamentele de basket se puteau observa cu ochiul liber caci avea un corp bine cladit.Avea o minte agera si un suflet mare.Dupa moartea parintilor mei acesta a fost singurul care a fost alaturi de mine simtindu-ma cum pulsez de suferinta, imbratisandu-ma de fiecare data cand plangeam, asigurandu-ma ca este alaturi de mine mereu si ca nu merita sa imi irosesc energia, fiind ca ei se afla intr-un loc mai bun, fiind ocrotiti de rautatea si coruptia oamenilor, de trufia si setea lor nebuna de bani care distrugea minti nestiutoare.Ii multumeam zi de zi, ora de ora, minut de minut, secunda de secunda, de bunatatea si iubirea ce mi-o oferea necontenit.
Dupa nefericitul acident am fost adoptati de o femeie, pe vremea aceea casatorita, care ,aparent nu putea avea copii insa a descoperit ca sotul acesteia era impotent.In prezent aceasta este divortata, cu o fetita de 5 ani pe nume Keyra, fiica ei naturala.Micuta domnisoara, caci asa dorea sa i se spuna, era o fiinta parca rupta din povestile cu printese, avea niste ochi increibili de ageri, la fel ca ai lui Aoi.Fetita era copia fidela a fratelui meu in ciuda faptului ca sunt frati vitregi.Acelasi par inchis la culoare insa al ei era lung pana la brau, aceeasi atitudine aparent rece, caci ochii eu inspirau tristete, insa era un mic dracusor plin de viata.
Sper ca v-a placut :)
B'bye and Chuu :*