Tristetea-o parte din mine

[Jun]

Ok,deci:)),m-a lovit si pe mine inspiratia si am decis sa fac un fic Naruto,desi din primele capitole nu se va vedea asta,pai primul capitol e mai sec,dar cu trecerea timpului va fi si ceva actiune:D.
Erm...e o idee ,cred eu destul de originala,nu cred ca a mai avut cineva ideea asta si chiar daca este nu vreau sa credeti ca o copiez.
Ok...Lectura placuta!Si astept pareri si critici:D

Disclaimer:Nu detin nici un personaj din animeul/manga Naruto si nu fac profit de pe urma acestora.

Capitolul 1

Iubire,fericire-aceste cuvinte sunt sentimetele cât şi trăirile unor oameni normali sau poate chiar deosebiţi,care ştiu cum să-şi trăiască momentul,bucurându-se fiecare de reuşită.
Pentru mine aceste cuvinte sunt doar nişte amintiri care au fost devorate într-o singură clipă de către un demon cu chip de om.
Amintiri,trecut-pasiuni vechi şi urmele lor.Cu toate că mulţi oameni au necazuri şi durere în suflet nu spun nimic doar pentru pentru ca ceilalţi să nu-i dea la o parte.
Pentru că aşa sunt cei ca mine,nu vrem decât să trăim deşi avem multe nenorociri şi nu ştim cum să procedăm,deoarece trecutul ne stă în cale.
Oare ce rău deosebit o să facă durerea din sufletul meu dacă va exprima sincer,limpede şi fără niciun fel de constrângere,părerea ei despre meritele cât şi lipsurile menirii mele,împodobită cu cât mai multe lacrimi?
Lacrimi,cu toate că este doar un simplu cuvânt,este sentimentul pe care de-acum 11 ani l-am purtat cu mine ca şi cum ar fi fost o comoară.

Flash back
Văzusem cum proprii părinţi sunt pe moarte,luânduli-se viaţa fără milă de către un om care nu merită altceva decât să piară.
O spaimă rece,care înlătura orice alte gânduri şi sentimente îmi cuprinse întreaga fiinţă.Căzusem în genunchi acoperindu-mi faţa cu mâinile.Era prea mult pentru un copil de 5 ani să vadă cum proprii părinţi zac pe jos într-o baltă de sânge.
Mai trecu o secundă-o secundă în care o lume întreagă de sentimente,gânduri,speranţe şi amintiri licări în imaginaţia mea:"Mă va omorî şi pe mine?"
După ce îi lăsase să zacă în balta de sânge,bărbatul se apropie de mine,care nu făceam decât să plâng moartea părinţilor şi aşteptând ca în orice clipă să mă alătur lor.
-Nu te voi omorî,ştiu că mă urăşti şi probabil acea ură va fi unicul tău sentiment care se va naşte în tine.grăi bărbatul,făcând pauze între cuvinte.
-Nu ştiu cine eşti şi de ce ai făcut asta,dar îţi promit că asta nu va rămâne aşa.răspund eu cu multă ură în cuvinte.
-Mai vedem,fetiţo!răspunse bărbatul si dispăru-se.
Nici măcar nu îmi venea să cred,totul s-a întâmplat atât de repede,nu puteam să mă mai abţin aşa că chiar şi nevrând dădusem frâu lacrimilor.
Un bărbat şi o femeie îmi trecu prin minte ci anume părinţii mei,care au parasit lumea mult prea devreme lăsându-şi propriul copil să îndure atâta suferinţă.
Mama pe care o iubeam îmi aparu în minte purtând o rochie cu panglici rozalii spunând:"Am sa te aştept".Şi dispăru-se la fel cum apăru-se.
End of flash back

Chiar dacă nu realizasem până acum,eram tristă,fără să îmi dau seama îmi tineam pumnii strânşi,nu voiam să plâng,deşi inima mea bătea mai repede decât de obicei.Mă gândesc la ea tematoare şi nedumerita vrând să scap de tot cosmarul acesta.Trist.
Dar şi când sunt tristă,sunt cu adevarat ca oricare adolescent.
Oamenii nu ştiu că îngustă e graniţa care desparte voioşia unui adolescent de tristeţe.Le trebuie timp îndelungat până să îşi dea seama că aceasta există,ca sa nu mai vorbim de faptul că unii habar n-au cum un adolescent îşi află singur leacul tristetilor sale.
Renunt la aceste gânduri şi mă îndrept gânditoare spre masa de lucru aflata sub fereastra şi îmi las privirea să rătăcescă peste peisajul de afară:un plop bătrân cu o crengă ruptă ce stă să cadă,oameni,copii,lumina zilei patată de umbre.Toate sunt acolo ca întotdeauna,dar eu le văd puţin altfel,ca şi cum abia acum le-aş privi pentru prima oara.
Toate mă fac să mă gândesc mai intens la părintii mei.Defapt,asa si era.În cele din urmă toate acestea erau foarte plictisitoare si îmi aduceau aminte de tragica moarte a părinţilor.E cumplit să stau în locurile unde râdeam odată când părinţi mei erau tot timpul lângă mine,dar acum unde sunt?De ce mai are rost să stau aici?îmi doresc să cunosc alte locuri,să simt alte lumini şi umbre,dar cel mai mult imi doream să nu mai fiu singura.Mă saturasem de neştiinţa şi mai ales de tăcerea mea.