Trecutul nu moare

[Jigoku]

Fata isi ridica privirea si zambi sarcastic :
-Iar ? E a treia oara saptamana asta…
Isi lua cartile si o urma pe tanara blonda,desi acum stia si cu ochii inchisi drumul spre biroul directorului.Nu a mai asteptat sa primeasca aprobarea si a intrat direct, aruncandu-se pe canapeaua din colt.
-Nu am mai batut pe nimeni. Spuse fara sa fie intrebata,gandindu-se ca si de data asta va fi acuzata de comportament inadecvat.
-Domnisoara Anatsu, calmeaza-te.M-am gandit ca…
-Poftim ?intrerupse fata.Ai gandit? Serios,ia o pauza. Continua pe un ton sarcastic.
-Foarte amuzant,insa vroiam sa te anunt ca de maine vei face parte din clubul de teatru,doar asa vei putea absolvi,facand parte dintr-un club . Isi termina directorul anuntul,calm dar extrem de atent la chipul brunetei,care parea lovita de fulger.A preferat sa taca, asa ca a iesit intr-o maniera extrem de eleganta,inchizand pentru prima data acea usa normal, fara sa tipe sau sa injure.
A ajuns in clasa, unde ora era in plina desfasurare,dar nu a raspuns la intrebarile profesorului si luandu-si cartile,a plecat,lasandu-i pe toti in urma.
Pe hol nu se auzeau decat pasii ei,toti erau la ore si linistea era apasatoare.De ce teatru ? Ura asta,pentru ca ii aducea aminte de trecut,trecut care parca-l retraia in fiecare clipa,desi isi spunea ca sangele ticalosului nu-i mai curge prin vene. Isi ura tatal mai mult decat orice pe lume,desi nu mai stia daca mai traieste,daca ar dori sa ucida o umbra, daca vaneaza o fantoma sau de ce nu l-a ucis atunci cand a avut ocazia.Simtea ca e responsabila de moartea fratelui ei,in mijlocul iernii,in colturi ude si reci ale cladirilor de la periferie.
Motocicleta ei zbura pe sosea,nu-si mai dorea decat sa mearga departe,intr-un loc unde sa se linisteasca.Pe drum insa, a intalnit cativa pusti care au urmarit-o,incercand s-o intreaca,fapt care a enervat-o, dar nu avea chef de scandal, vroia doar sa fie singura si sa-si calmeze pornirile.
Baietii s-au retras dupa ce i-au intalnit privirea insangerata.
Marea albastra a cerului i se arata pana in strafunduri, printre norii din ce in ce mai inchisi, razele strabateau din ce in ce mai greu.Parca era o piesa de teatru, cu o frumoasa zana prinsa intr-un turn impenetrabil, un turn imoral de rezistent, dar care dupa o baie de lacrimi se topeste asemenea zapezii, o tragedie ce-i atragea atentia brunetei, o facea sa se gandeasca la trecut, cat si la rolul pe care-l obtinuse la scoala, isi imagina niste costume ciudate,undeva in jurul secolului XVIII, replici patetice impletite cu saruturi si atingeri dubioase si poate mult prea dulci pentru secolul ala.
Sentimentul de deja-vu a cuprins-o brusc. Privind norii, si-a adus aminte de alta zi de chin, ziua in care nenorocitul i-a lovit mama, pentru prima data sub ochii ei.
-Banii mei ! Unde sunt banii mei ? striga cu ura.
Printre cuvinte se auzea sunetul palmelor, se auzea si scrasnirea dintilor femeii, care nu vroia sa planga in fata copilei ce-i privea cu disperare.
I-a prins mana si a raspuns scurt :
-Fetei ii era foame, a trebuit sa gatesc si..
Cuvintele i-au fost innabusite de o alta lovitura, dupa care privirea bestiei s-a indreptat spre cea mica.
-Tu !Imi mananci toti banii ! incepu sa strige, aplicandu-i prima ei bataie, una sora cu moartea.
Zacea intinsa, insangerata, asteptand sa dispara asa-zisul tata, sa fie ajutata si sarutata cu blandete de mama pe care-o iubea atat de mult, mama pe care a lasat-o in urma.
Afara ploua, cerul plangea, incercand sa spele ranile provocate de o persoana inconstienta si iresponsabila, ce isi ducea viata ca un parazit, facea ordine si lovea de cate ori dorea, nimeni nu se opusese pana atunci.

-Nenorocitul! Trebuia sa-l omor atunci!