Trăind după propriile reguli

[Leontina]

Multumesc pentru comentariu :*
Asa, capitolul doi. Aici am de facut o mica specificare. As vrea sa il dedic scumpei mele andrra pentru ca imi place sa discut cu ea, discutii care ma inspira, ca sa zic asa, si pentru ca mi-e draga :x :*
Lectura placuta.

Capitolul 2

Ziua nu fusese tocmai minunată. Printre orele insuportabile şi ocheadele colegilor nu prea avusesem timp să mă plictisesc. Drumul spre casă a fost parcurs mult mai încet decât de obicei. În drumul meu se afla un parc. Obişnuiam să mă opresc destul de des acolo pe când de-abia ajunsesem aici. Şi cum eram destul de obosită şi fără niciun chef de a ajunge acasă prea repede am decis să fac o mică oprire. Am intrat în parc şi m-am aşezat la umbra unui copac lăsând geanta să-mi cadă de pe umăr.
Era o zi frumoasă şi insorită de primăvară, exact cum zisese Matilde că va fi. Poate că vremea frumoasă mi-ar fi ridicat moralul, dar nu şi azi. Azi nu aveam chef de nimeni şi de nimic.
După vreo oră de stat şi uitat după cai verzi pe pereţi m-am gândit că probabil ar fi cazul să merg acasă. M-am ridicat fără prea mare chef, mi-am luat geanta, iar în zece minute mă aflam deja în faţa porţii.
Nu am înţeles niciodată de ce alesese mama locul ăsta. Era mai degrabă o vilă decât o casă, iar mie mi se părea mult prea mare doar pentru noi. Asta dacă nu puneam la socteală toţi servitorii şi menajerele angajaţi de tata. Şi Matilde bineînţeles. Mama îl lăsase pur şi simplu să ia toate deciziile legate de unde urma să ne mutăm. Uneori tind să cred că o făcea pentru că i se părea mai simplu decât să poarte o conversaţie foarte lungă în contradictoriu cu el. Nu o învinovăţeam deloc. Tata putea fi foarte încăpăţânat uneori. De fapt, mai tot timpul, dar eu nu-l bag în seamă de cele mai multe ori.
Am intrat în casă lăsându-mi teneşii lângă uşă. Am urcat în camera mea fără să bag în seamă toate saluturile adresate de menajere. Nu mă interesau. După ce mi-am schimbat hainele am decis că poate ar fi timpul să fac totuşi puţină ordine. Aşa că următoarele treizeci de minute au fost petrecut adunând hainele din toate colţurile, separându-le pe cele curate de cele ce trebuiau spălate, adunând hârtiile de pe jos, punând caietele şi cărţile la locul lor şi tot aşa. Când am terminat mă simţeam destul de mândră de mine. Nu mă mai străduisem niciodată atât de mult în a-mi face curat în cameră.
Poate că ar fi trebuit să mă apuc de teme, dar nu aveam starea de spirit necesară. În schimb m-am trântit pe pat, mi-am luat mp3-ul şi am început să ascult muzică. Stăteam întinsă acolo, cu ochii închiş şi cu căştile în urechi. Muzica mă ajuta să mă relaxez când aveam o stare mai proastă.
După vreo patruzeci de minute mă simţeam ceva mai bine aşa că am decis să mă apuc totuşi de acele teme.
M-am aşezat la birou încercând să mă concentrez pe ceea ce aveam de făcut. Mă descurcam destul de bine. Ceea ce aveam de făcut nu era foarte greu.
Am fost intreruptă de un ciocănit în uşă. M-am întors pentru a o vedea pe mama stând în prag. M-am bucurat mult să o văd.
Purta un costum gen office gri cu o cămaşă albă pe sub sacou, iar păru de un şaten roşcat era prins într-o coadă lejeră. Dar cel mai mult mă bucura să văd că zâmbeşte. Îi adoram zâmbetul. Ochii albaştri mă priveau veseli.
- Văd că eşti harnică astăzi, mi-a spus.
- Nu sunt întotdeauna? Am întrebat pe un ton glumeţ zâmbind la rândul meu.
- Serios? Nu am observat, a zis pe acelaşi ton folosit de mine. Aş avea o mică rugăminte pentru tine. Ai putea veni cu mine jos? Am nevoie de ajutorul tău.
Am acceptat fără să stau pe gânduri. Când venea vorba de ea nu eram niciodată prea ocupată. Am urmat-o în jos pe scări, iar când am coborât şi ultima treaptă am rămas de-a dreptul şocată.
Toată sufrageria fusese împodobită cu baloane şi tot felul de alte chestii specifice pentru zilele de naştere. Era chiar şi un afiş imens pe care scria “La Mulţi Ani Mickaela!” în mijlocul încăperii.
Azi e ziua mea.
Azi împlineam şaptesprezece ani. Uitasem complet de ea. Sau mai exact nu vrusesem să mă gândesc la asta prea mult. M-am uitat de jur împrejurul încăperii. Exista o masă pe care se aflau o mulţime de bunătăţi şi un tort imens de ciocolată. Lângă masă se aflau câteva scaune, iar toţi cei din casă erau adunaţi. Mama insista că toţi făceau într-un fel parte din familie. Într-un colţ am zărit-o pe Matilde care îmi zâmbea cald. Am zărit şi câteva rude din partea mamei stând pe scaune. Am recunoscut-o pe mătuşa Grace, sora mai mare a mamei. Purta o pereche de blugi şi un tricou roşu destul de simplu. Părul scurt şi blond era dat după urechi, iar ochii albaştri mă priveau. Lângă ea se afla fiica ei Tabitha. Era cu un an mai mare ca mine şi semăna leit cu mama ei, cu excepţia faptului că părul îi depăşea umerii şi era prins în două codiţe. Mi-am mai zărit cei doi bunici, tot din partea mamei, amândoi cărunţi şi foarte voioşi din fire. Asta m-a făcut să zâmbesc. Un zâmbet care însă nu a durat prea mult. Asta pentru ca am realizat că ei erau singurii care se aflau aici. Mi-am mai plimbat privirea prin cameră sperând să dau peste o anume persoană. O persoană care ştiam mult prea bine că nu va fi acolo. Am auzit uşa de la intrare şi am ciulit urechile, dar persoana care a intrat era soţul mătuşii Grace, William, urmat de sora mai mică a mamei, Serena, care din câte ştiam era încă necăsătorită. William era un bărbat puternic, cu părul negru şi ochii căprui, iar Serena avea părul de aceeaşi culoare cu al meu, exceptând minunatele şuviţe bineînţeles, cu ochii de un alanstru precum cerul. Îmi adoram mătuşile, erau foarte simpatice exact ca mama.
Amândoi s-au scuzat pentru întârziere şi au luat loc.
De ce mă mai simţeam atât de dezamăgită de faptul că nu venise? Doar mă aşteptasem la asta. Ştiusem de la bun început că nu va fi aici.
- Nu fii tristă. Până la urmă e ziua ta. Ar trebui să fii veselă! Mi-a ţipat Tabitha în ureche.
Nici nu o văzusem apropiindu-se de mine. Avea ea o anume veselie care putea molipsi pe oricine. M-a apucat de braţ trăgându-mă în centrul încăperii.
După ce am dansat un timp şi am râs împreună deja mă simţeam mai bine. O iubeam pe Tabitha. Putea să mă înveselească foarte uşor.
La un moment dat a oprit muzica, iar după ce toţi au cântat “La Mulţi Ani” şi am suflat în lumânări a insistat să deschid cadourile.
- Al meu primul!
- Dacă insişti, i-am răspuns luând cutia din mâinile ei.
Era destul de grea aşa că am lăsat-o jos.
Oare ce idee i-o mai fi venit de data asta?
Când venea vorba de Tabitha nu ştiai niciodată la ce să te aştepţi. Dar alegea întotdeauna cadouri frumoase. Doar că de data asta părea mult prea entuziasmată. M-am uitat cu atenţie la acea cutie încercând să-mi dau seama ce ar putea fi. Câteva găuri ce se aflau de jur împrejur mi-au atras atenţia. M-am aşezat lângă cutie, am desfăcut funda şi am scos capacul. În acel moment am avut un adevărat şoc. Al doilea pe ziua de azi. Din cutie au ieşit ce mai drăgălaşi doi pisoi pe care i-am văzut vreodată. Fiecare avea câte o fundiţă la gât, una albastră şi una roz. De aici mi-am dat seama că era vorba de o fetiţă şi de un băieţel. Erau atât de drăguţi. Săriseră din cutie, iar acum se jucau împreună. Fetiţa era albă cu mici pete maro pe lăbuţele din faţă, iar celălalt era tot alb, dar avea o pată mare maro pe spate.
Cred că aveam un zâmbet cât casa pe faţă pentru că am văzut privirile vesele ale celor din jur.
- Au şi nume, mi-a spus draga mea Tabi, cum o mai alint eu, arătându-mi bileţele ce atârnau de fundinţele lor.
- I-ai şi botezat? Am întrebat.
În loc de răspuns a afişat un zâmbet nevinovat. Mi-am dat ochii peste cap şi am privit numele de be bileţele. Pe băieţel îl chema Dicky, iar pe fetiţă Miki. I-am aruncat o privire de genul “Pe bune?”.
- Nu m-am putut abţine. Să nu-mi spus că nu-ţi plac, a zis afişând o privire îngrijorată.
- Bineînţeles că-mi plac. Doar le-ai ales tu.
Asta a părut să o facă destul de fericită. Am desfăcut şi restul cadourilor care constau în cărţi, nişte farduri, accesorii şi nişte haine.
Eu şi Tabi ne-am luat farfuriile cu tort şi am urcat în camera mea urmate de cei doi pisoiaşi. Am luat loc pe pat şi, în timp ce mâncam tort şi-i priveam pe cei doi, am început să discutăm despre diverse lucruri.
La un moment dat am ajuns şi al subiectul şcoală, care pe mine nu mă atrăgea deloc. M-a întrebat cum e la noul liceu şi i-am povestit cam tot ce se întâmplase, adică nu prea multe. I-am spus şi de faptul că nimeni nu încearcă să mă cunoască şi tot ceea ce mă deranjează.
- Hei, dă-le timp. Până la urmă ei te văd ca pe o persoană celebră şi nu e uşor. Sunt sigură că într-o zi toate astea se vor schimba.
Ştiam că încearcă să mă încurajeze, dar mă îndoiam sincer că ziua aceea va veni cu adevărat. Chiar dacă îmi doream mult acest lucru.
Ne-am jucat cu pisoiaşii un timp, apoi ne-am uitat o vreme la televizor. Peste puţin timp toţi au trebuit să plece, aşa că noi două ne-am luat la revedere. Îmi va fi dor de ea. Din cauza mutărilor ne era greu să ne întâlnim. Dar ţineam legătura, că doar de aceea exista atâta tehnologie în jur.
Primisem de Crăciun, la insistenţele mele, un telefon cu wifi şi reuşisem să prind internet la şcoală, iar în pauză nu pierdeam ocazia de a intra pe messenger sau twitter sau orice altceva pentru a vorbi cu ea. Mai aveam şi alţi verişori cu care îmi făcea plăcere să vorbesc, dar ea era preferata mea. Ştia întotdeauna cum să mă facă să mă simt mai bine.
În noaptea aceea am adormit gândindu-mă la cuvintele lui Tabi: Sunt sigură că într-o zi toate astea se vor schimba.
Oare chiar va veni o asemenea zi? Nu ştiam, dar voiam foarte mult ca ea să aibă dreptate şi de data aceasta.