Trăind după propriile reguli

[Leontina]

Stiu ca mai am inca doua povesti incepute si promit ca le voi continua. Ideea asta mi-a venit ieri si din cauza ei nu m-am putut concentra pe celelalte asa ca a trebuit sa o scriu si pe asta. Nu am decat prologul momentan. Nu stiu cat de bun e, sper totusi sa va placa.
Titlul este provizoriu, nu stiu daca va ramane asa sau daca il voi mai schimba pe percurs. Astept parerile voastre.
Tip critica: absolut orice.

Prolog

Stăteam întinsă pe iarbă privind deasupra mea la un copac printre ale cărui frunze se puteau zări câteva raze de soare.
În dreapta mea câteva fete vorbeau pe şoptite. Era destul de inutil. Ştiam mult prea bine despre cine vorbesc. Despre mine. Eram sigură. Eram destul obişnuită ca lumea să mă vorbească pe la spate.
Oare chiar nu aveau ceva mai bun de făcut?
Mi-am îndreptat privirea spre ele moment în care au încetat să mai vorbească şi s-au îndepărtat.
Ce ridicole sunt.
Am sperat că în acest liceu copii vor fi diferiţi. Cât de mult mă înşelasem. Până la urmă la ce puteam oare să mă aştept de la ei? Ce puteam aştepta de la nişte fiinţe pentru care imaginea este tot ceea ce contează? Pentru care renumele este mai important decât personalitatea lor în sine? Nişte fiinţe pentru care un simplu nume înseamnă mult mai mult decât ar trebui? Răspunsul era simplu: nimic. Era inutil să mă mai aştept la lucruri bune din partea lor.
M-au judecat încă de pima oară când mi-au auzit numele. Nici măcar nu au aşteptat să mă cunoască cu adevărat. De fapt, mă îndoiam că vreunul din ei a vrut vreodată să o cunoască pe fata ce se ascundea în spatele unui nume. Un simplu nume. Ce ironic. Un lucru atât de neînsemnat a devenit totul pentru ei.
Nu m-am ridicat la renumele pe care îl aveam, un renume pe care nici măcar nu mi-l dorisem, aşa că am fost repede dată la o parte şi catalogată drept ciudată.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. De ce mă gândeam la toate astea?
M-am ridicat în piciorare scuturându-mi frunzele din păr. Mi-am luat geanta de pe jos, unde zăcuse tot acest timp, şi cu paşi lenţi m-am îndreptat spre casă.
Simţeam privirile noilor mei colegi în ceafă în timp ce mă îndepărtam de liceul unde aveam să petrec ceea ce mai rămăsese din clasa a unsprezecea.
Abia aşteptam ca totul să se termine. Nu-mi plăceau deloc oamenii aceştia. Nu pentru faptul că mă vorbesc pe la spate. Nu dau nici doi bani pe astfel de chestii. Motivul pentru care nu-mi plac este deoarece nimeni nu vrea să mă cunoască cu adevărat. Nu e nici măcar o singură persoană acolo care să vrea să-mi fie prieten pentru cine sunt eu cu adevărat.
Acum câţiva ani mi se părea destul de trist şi eram tot timpul supărată din acestă cauză. Însă cu timpul m-am obişnuit.
Şi, până la urmă, dacă nu vor să mă cunoască e pierderea lor.

[Miss Serenity]

E prima data cand citesc ceva scris de tine... si am intrat putin din curiozitate.
Imi place foarte mult ca scrii cu diacritice... eu nu stiu ce am facut la calculator de nu-mi mai apare caseta de unde se seteaza asa ca am renuntat la ele...
Scrii ingrijit si imi place lucrul acesta... se vede ca recitesti si ca esti atenta la toate detaliile.
Esti usor de urmarit... ai un stil deschis sa spun asa... nici prea complicat dar nici banal.
Povestea in sine.... e doar prologul nu pot spune multe... banuiesc ca e povestea unei fete dintr-o familie importanta ce nu s-a ridicat la asteptarile celorlalti dar care are multe alte lucruri de oferit... lucruri pe care toti refuza sa le descopere... cel putin asta imi inspira mie povestea ta... un drum al unei fete de a demonstra ca numele nu e totul...
Titlul... nu e urat... dar nu stiu cat de bine se va "lega" cu ideea ta... ma refer la continut... poate pe parcurs vei mai reflecta asupra lui.

Mult succes in continuare cu ideea ta >:D<

[Miss M]

Merci, merci, merci, merci ca l-ai postat! >:D<
Prologul a fost scurt, dar foarte bine facut. Cred ca ai pigulit la el toata ziua :)). Ideea generala pe care ai format-o este o reflectare a realitatii zilelor noastre, cand toti judeca o carte dupa coperta si numele e destul pentru a crea o parere greu de schimbat. Dar din ce am inteles eroinei noastre nu ii pasa de acesti oameni de nimic, nu se mai lasa ranita de criticile lor, ceea ce e bine, bravo ei ;).
Imi place mult de tot cum i-ai descris sentimentele, ti-am mai zis ca te pricepi. Admir faptul ca te descurci cu mai multe ficuri deodata. M-ai facut foarte curioasa in legatura ce o sa se mai intample, astept capitolul I! :* Nu uita sa ma anunti.

P.S. Ultima propozitie adevar graieste, o ador :X.

[Leontina]

Va multumesc mult pentru comentarii.:* Titlul l-am schimbat, am gasit ceva ce poate ca se potriveste mai mult cu ceea ce se va intampla in poveste. Sper.
Lectura placuta si sper ca va va placea acest capitol.

Capitolul 1

Ceasul deşteptător m-a trezit din somnul meu cel dulce. Mi-au trebuit câteva minute pentru a-l opri. Imediat după ce am reuşit m-am întors pe partea cealaltă neavând niciun chef să mă trezesc şi să încep să mă pregătesc pentru o nouă zi de şcoală. Nu aveam dispoziţia necesară nici pentru profesori nici pentru colegi. Tot ce voiam era să stau în pat şi să dorm până pe la ora zece sau unsprezece.
Din păcate pentru mine Matilde nu mi-a permis acest lucru. A intrat în camera mea ţipând cât o ţineau plămânii că e timpul să mă trezesc. O uram pe femeia asta.
- Pleacă. Lasă-mă să dorm! Am zis eu aruncând o pernă după ea.
- Domnişoară, nu cred că vreţi să pierdeţi acestă zi lenevind în pat. Va fi o zi minunată de primăvară perfectă pentru şcoală.
- Să ştii că exact asta era intenţia mea: să lenevesc aici, i-am răspuns cu o voce încă destul de somnorosă.
Discuţia a durat până când m-a trântit jos din pat, adică mai puţin de cinci minute. Îmi venea să-i spun vreo două din străfundul inimii mele, dar ştiam că ar fi inutil şi că nu aş face altceva decât să-mi irosesc şi puţina energie pe care o aveam la această oră matinală.
Am intrat în baia mea proprie şi personală trântind uşa în urma mea. Mi-am luat ochelarii de pe chiuvetă şi mi i-am pus pe nas. Mi-am privit imaginea ce se reflecta în oglinda care mie mi se părea mult prea mare. Părul meu era încâlcit rău de tot. Mi-a luat câteva minute pentru a-l descurca. Oricine mi-ar fi zis că ceea ce i-am făcut nu era necesar şi că ar arăta mult mai bine dacă l-aş lăsa în pace. Dar eu nu mai sunt demult genul de persoană căreia să-i pese de ce cred alţii. Culoarea naturală a părului meu este negru, genul ăla de negru care este comparat cu pana corbului. Îmi depăşea umerii cu aproximativ o palmă. Toată lumea mi-l lăuda. Până când mi-a venit mie geniala idee de a-mi face şuviţe. Şi nu cu orice culoare, ci cu un roşu destul de puternic. Genul care îţi sare imendiat în ochi. Aveam vreo două astfel de şuviţe şi în bretoul care era întotdeauna pieptănat într-o parte pe frunte. Avusesem câteva probleme la şcoală din cauza acestora, dar în cele din urmă profesorii s-au săturat să-mi mai facă observaţii pentru că şi-au dat seama că vorbesc degeaba. Nu aveam nici cel mai mic gând de a renunţa la şuviţe.
Ramele dreptunghiulare ale ochelarilor erau de acceaşi culoare cu şuviţele şi îmi încadrau ochii de culoarea ciocolatei. Eram mioapă şi purtam ochelari încă din clasa a şaptea. Mă obişnuisem destul de repede cu ei.
După ce mi-am făcut obişnuita rutină de dimineaţă mi-am tras pe mine o pereche de jeanşi negri, un tricou alb ce avea desenat pe el un căţeluş, iar deasupra un hanorac gri pe care îl adoram.
Când am intrat din nou în cameră m-au apucat toţi nervii.
- De câte ori trebuie să-ţi mai spun? Nu mai face asta!
Matilde asta mă enerva rău de tot. Era femeia angajată special de ai mei pentru a avea grijă de mine. Ca şi cum la şaptesprezece ani nu eram în stare să-mi port singură de grijă. Acum se apucase din nou să facă patul şi curăţenie prin camera mea. Asta cu toate că îi repetasem de mii de ori să nu mai umble prin camera mea.
- Dar, domnişoară, camera este un dezastru.
Aici avea dreptate. Cred că erau atât de multe lucruri aruncate prin cameră în diverse locuri încât de-abia mai putea fi numită aşa. Dar chiar şi aşa...
- Ştiu asta şi ţi-am spus că atunci când voi avea chef voi face singură curat. Nu am nevoie de nimeni care să facă asta în locul meu!
Ştia demult că nu avea niciun rost să discute cu mine, mai ales când eram în toane proaste, aşa că a lăsat baltă ceea ce făcea şi a ieşit din cameră.
Într-un fel îmi părea rău de ea. Dintre toate fetele tocmai peste mine dăduse. Dar nu aveam ce-i face. Poate dacă nu aş fi avut acestă personalitate m-aş fi înţeles chiar destul de bine cu ea. Era o femeie în jur de cinzeci de ani, puţin plinuţă, cu un păr negru destul de lung şi creţ pe care îl ţinea tot timpul prins în coadă. Era destul de simpatică ca fire, dar, cum am mai spus, avusese ghinionul să se pricopsească cu mine.
Mi-am luat geanta de lângă birou, mi-am pus-o pe umăr şi am ieşit din cameră închizând uşa în urma mea. Am coborât scările pentru a ajunge la uşă. Am ieşit în aerul răcoros al dimineţii îndreptându-mă spre poartă. Am deschis-o şi am ieşit în stradă fără să mă mai obosesc să o închid.
Am luat-o la pas în direcţia liceului care nu era foarte departe. Îmi lua cam treizeci de minute să ajung, asta dacă mergeam încet. Era încă devreme aşa că nu aveam de ce să mă grăbesc.
Mai erau câţiva copii pe lângă mine pe stradă. Le-am zărit cu coada ochiului privirile atunci când mă vedeau şi am lăsat să-mi scape un oftat. Ce li s-o fi părut aşa mare lucru? Chiar nu puteam să-i înţeleg uneori.
Toţi erau interesaţi doar de ceea ce reprezentam: fiica unui cântăreţ celebru. Numele lui este Fernandez True. Era cântăreţ încă de tânăr. Mama îl întâlnise pe când era încă studdentă şi s-au îndrăgostit. Curând au oficializiat relaţia, mai apoi căsătorindu-se. Iar cum viaţa e pustie fără un copil am apărut şi eu în scenă. Doar că nu am fost aşa cum se aşteptau ei să fiu. M-am cam revoltat împotriva acestei, aşa numite, celebrităţi şi am refuzat să mă conformez aşteptărilor. Am ales să fiu cine eram cu adevărat, nu imaginea pe care voiau ceilalţi să o vadă. Asta a cam dezamăgit, dar mie nu mi-a păsat. Era problema lor nu a mea. Eu eram fericită aşa cum eram.
Singura persoană care mă susţinuse întotdeauna fusese mama. Ea ştia cum e când oamenii îţi dădeau un titlu şi se aşteptau să te comporţi ca atare. Ei i-am putut spune întotdeauna ce am pe suflet ştiind că mă va înţelege.
Cât despre tata, ei bine, el era obişnuit cu toată celebritatea. Până la urmă şi el se născuse într-o familie ce era deja celebră. Lui i-a plăcut la nebunie acest lucru. Şi s-a conformat situaţiei şi imaginei pe care familia şi-o formase. Eu aveam caracterul mamei, îi semănam destul de mult şi fizic de altfel.
Singurul lucru care m-a deranjat în tot acest timp a fost schimbul des de şcoli din cauza tatei. Mama făcea eforturi pentru ca eu să fiu cât mai aproape de el. Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre el. Nu prea a depus cine ştie ce eforturi pentru a fi în preajma mea. Mereu avea prea multă treabă pentru a se gândi la mine. Foarte rar ajungea până şi la zilele de naştere. Când eram mică obişnuiam să plâng mult din cauza asta. Cu trecerea timpului m-am resemnat şi am învăţat să mă bucur de ceea ce aveam. Cât despre cei care erau prea ocupaţi pentru a mă vedea, ei bine, asta era problema lor. Nu-mi mai păsa.
Dar, chiar şi cu tot acest schimb de şcoli, nu reuşisem să găsesc nicăieri prieteni adevăraţi, care să mă placă pentru ceea ce sunt. Nu doar pentru faptul că aveam un tată celebru.
În conluzie sfârşisem prin a fi destul de singuratică. Nu mă deranja acest lucru. Mai bine singură decât cu prieteni falşi. Cam ăsta era mottoul meu mometan.
Şuviţele le-am făcut după ce l-am văzut pe tata ultima oară. Mă certasem cu el destul de rău pentru faptul că nu mă comport aşa cum “ar trebui”, ca să-l citez. După ce a plecat primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la magazin pentru a-mi cumpăra vopsea. Dacă tot eram o dezamăgire puteam măcar să mă descurc mai bine în acest domeniu. Am convins o menajeră să mă ajute, iar următoarea zi m-am prezentat la şcoală cu şuviţe roşii. Când m-a văzut, mama mi-a spus că dacă tot sunt hotărâtă pe chestia asta aş putea cel puţin să o fac cum trebuie. Aşa că am sfârşit la un salon de coafură unde mi-au mai aranjat părul pentru a arăta cât mai frumos. Acum mă duc singură acolo când am chef şi când îmi mai creşte părul.
Nu cred că mama a fost complet de acord cu ceea ce mi-am făcut la păr, dar probabil că din două rele a ales varianta cel mai puţin dramatică.
Am avut dintotdeauna o personalitate puternică, cel mai des tizând să fac exact opusul a ceea ce se aşteptau oamenii să fac. Asta nu înseamnă totuşi că ajungeam la extreme. Nu. Stiam să fac diferenţa dintre bine şi rău şi ştiam şi unde ar trebui să mă opresc.
La şcoală nu cauzam probleme, nu aveam niciun interes să o fac. Eram o elevă destul de bună, mai ales când aveam destul chef să-mi dau silinţa. Aveam note bunicele şi nu chiuleam foarte des. Doar când mă enerva vreun profesor. Iar când o făceam presa de scandal avea de lucru. Ce să-i faci? Trebuiau să trăiască şi ei din ceva, nu-i aşa? Iar eu le făceam treaba destul de uşoară prin comportamentul meu în general.
Ajunsă în faţa clădirii ce reprezenta liceul unde învăţam am intrat fără prea mare tragere de inimă. Am urcat scările până la etajul al doilea, mai apoi intrând în sala de clasă. M-am dus direct la locul meu şi am luat loc băgând geanta în bancă.
Trecuseră câteva luni bune de când fusesem transferată aici şi toţi mă tratau la fel cum o făceau la început. Foarte rar avea cineva sificient curaj să-mi vorbească, iar când o făceau fie se bâlbâiau fie îmi spuneau vreun lucru neimportant.
Oare de ce nu puteau să uite măcar pentru câteva ore ceea ce reprezenta tatăl meu şi să încerce să mă cunoscă pe mine? Nu sunt o sperietoare de ciori sau cel puţin nu cred acest lucru. Nu am făcut nimic care să sperie pe cineva. Nu mă purtam ca şi cum aş fi mult prea importantă pentru a putea purta o conversaţie normală. Şi totuşi, nimeni nu încercase să se apropie sificient de mult de mine pentru a realiza acest lucru. Nimeni.
Profesorul a întrat în clasă, iar toţi ne-am ridicat în picioare pentru a-l saluta cum se cuvine.
Şi uite aşa începe o nouă zi de şcoală...
Am gândit acest lucru plictisită privind pe geam.

[Miss M]

Am ajuns, cam tarziu ce-i drept dar trebuie sa te obisnuiesti cu mine. :-s
Asadar eroina noastra e genul de fata rebela careia nu-i place sa i se spuna ce are de facut, desi tocmai asta se intampla. Ai expus foarte bine situatia ei, felul in care e tratata din cauza tatalui si sentimentele pe care le are in legatura cu acest lucru. Un prim capitol excelent, pot spune. ;)
Ce nu mi-a placut: ai repetat cuvintele "suvite" si "camera" de prea multe ori in acelasi paragraf, nu suna foarte bine asa ca poti gasi sinonime cu care sa le inlocuiesti. Greseli n-am vazut, oricum sunt prea obosita ca sa le iau in seama(daca exista). De-abia astept sa vad cum o cheama, sper ca va fi un nume in acord cu personalitatea ei puternica. Apropo de nume, imi place noul titlu :X, e ca un accent pus pe felul de a fi al fetei noastre.
Astept capitolul II! :*

[Leontina]

Multumesc pentru comentariu :*
Asa, capitolul doi. Aici am de facut o mica specificare. As vrea sa il dedic scumpei mele andrra pentru ca imi place sa discut cu ea, discutii care ma inspira, ca sa zic asa, si pentru ca mi-e draga :x :*
Lectura placuta.

Capitolul 2

Ziua nu fusese tocmai minunată. Printre orele insuportabile şi ocheadele colegilor nu prea avusesem timp să mă plictisesc. Drumul spre casă a fost parcurs mult mai încet decât de obicei. În drumul meu se afla un parc. Obişnuiam să mă opresc destul de des acolo pe când de-abia ajunsesem aici. Şi cum eram destul de obosită şi fără niciun chef de a ajunge acasă prea repede am decis să fac o mică oprire. Am intrat în parc şi m-am aşezat la umbra unui copac lăsând geanta să-mi cadă de pe umăr.
Era o zi frumoasă şi insorită de primăvară, exact cum zisese Matilde că va fi. Poate că vremea frumoasă mi-ar fi ridicat moralul, dar nu şi azi. Azi nu aveam chef de nimeni şi de nimic.
După vreo oră de stat şi uitat după cai verzi pe pereţi m-am gândit că probabil ar fi cazul să merg acasă. M-am ridicat fără prea mare chef, mi-am luat geanta, iar în zece minute mă aflam deja în faţa porţii.
Nu am înţeles niciodată de ce alesese mama locul ăsta. Era mai degrabă o vilă decât o casă, iar mie mi se părea mult prea mare doar pentru noi. Asta dacă nu puneam la socteală toţi servitorii şi menajerele angajaţi de tata. Şi Matilde bineînţeles. Mama îl lăsase pur şi simplu să ia toate deciziile legate de unde urma să ne mutăm. Uneori tind să cred că o făcea pentru că i se părea mai simplu decât să poarte o conversaţie foarte lungă în contradictoriu cu el. Nu o învinovăţeam deloc. Tata putea fi foarte încăpăţânat uneori. De fapt, mai tot timpul, dar eu nu-l bag în seamă de cele mai multe ori.
Am intrat în casă lăsându-mi teneşii lângă uşă. Am urcat în camera mea fără să bag în seamă toate saluturile adresate de menajere. Nu mă interesau. După ce mi-am schimbat hainele am decis că poate ar fi timpul să fac totuşi puţină ordine. Aşa că următoarele treizeci de minute au fost petrecut adunând hainele din toate colţurile, separându-le pe cele curate de cele ce trebuiau spălate, adunând hârtiile de pe jos, punând caietele şi cărţile la locul lor şi tot aşa. Când am terminat mă simţeam destul de mândră de mine. Nu mă mai străduisem niciodată atât de mult în a-mi face curat în cameră.
Poate că ar fi trebuit să mă apuc de teme, dar nu aveam starea de spirit necesară. În schimb m-am trântit pe pat, mi-am luat mp3-ul şi am început să ascult muzică. Stăteam întinsă acolo, cu ochii închiş şi cu căştile în urechi. Muzica mă ajuta să mă relaxez când aveam o stare mai proastă.
După vreo patruzeci de minute mă simţeam ceva mai bine aşa că am decis să mă apuc totuşi de acele teme.
M-am aşezat la birou încercând să mă concentrez pe ceea ce aveam de făcut. Mă descurcam destul de bine. Ceea ce aveam de făcut nu era foarte greu.
Am fost intreruptă de un ciocănit în uşă. M-am întors pentru a o vedea pe mama stând în prag. M-am bucurat mult să o văd.
Purta un costum gen office gri cu o cămaşă albă pe sub sacou, iar păru de un şaten roşcat era prins într-o coadă lejeră. Dar cel mai mult mă bucura să văd că zâmbeşte. Îi adoram zâmbetul. Ochii albaştri mă priveau veseli.
- Văd că eşti harnică astăzi, mi-a spus.
- Nu sunt întotdeauna? Am întrebat pe un ton glumeţ zâmbind la rândul meu.
- Serios? Nu am observat, a zis pe acelaşi ton folosit de mine. Aş avea o mică rugăminte pentru tine. Ai putea veni cu mine jos? Am nevoie de ajutorul tău.
Am acceptat fără să stau pe gânduri. Când venea vorba de ea nu eram niciodată prea ocupată. Am urmat-o în jos pe scări, iar când am coborât şi ultima treaptă am rămas de-a dreptul şocată.
Toată sufrageria fusese împodobită cu baloane şi tot felul de alte chestii specifice pentru zilele de naştere. Era chiar şi un afiş imens pe care scria “La Mulţi Ani Mickaela!” în mijlocul încăperii.
Azi e ziua mea.
Azi împlineam şaptesprezece ani. Uitasem complet de ea. Sau mai exact nu vrusesem să mă gândesc la asta prea mult. M-am uitat de jur împrejurul încăperii. Exista o masă pe care se aflau o mulţime de bunătăţi şi un tort imens de ciocolată. Lângă masă se aflau câteva scaune, iar toţi cei din casă erau adunaţi. Mama insista că toţi făceau într-un fel parte din familie. Într-un colţ am zărit-o pe Matilde care îmi zâmbea cald. Am zărit şi câteva rude din partea mamei stând pe scaune. Am recunoscut-o pe mătuşa Grace, sora mai mare a mamei. Purta o pereche de blugi şi un tricou roşu destul de simplu. Părul scurt şi blond era dat după urechi, iar ochii albaştri mă priveau. Lângă ea se afla fiica ei Tabitha. Era cu un an mai mare ca mine şi semăna leit cu mama ei, cu excepţia faptului că părul îi depăşea umerii şi era prins în două codiţe. Mi-am mai zărit cei doi bunici, tot din partea mamei, amândoi cărunţi şi foarte voioşi din fire. Asta m-a făcut să zâmbesc. Un zâmbet care însă nu a durat prea mult. Asta pentru ca am realizat că ei erau singurii care se aflau aici. Mi-am mai plimbat privirea prin cameră sperând să dau peste o anume persoană. O persoană care ştiam mult prea bine că nu va fi acolo. Am auzit uşa de la intrare şi am ciulit urechile, dar persoana care a intrat era soţul mătuşii Grace, William, urmat de sora mai mică a mamei, Serena, care din câte ştiam era încă necăsătorită. William era un bărbat puternic, cu părul negru şi ochii căprui, iar Serena avea părul de aceeaşi culoare cu al meu, exceptând minunatele şuviţe bineînţeles, cu ochii de un alanstru precum cerul. Îmi adoram mătuşile, erau foarte simpatice exact ca mama.
Amândoi s-au scuzat pentru întârziere şi au luat loc.
De ce mă mai simţeam atât de dezamăgită de faptul că nu venise? Doar mă aşteptasem la asta. Ştiusem de la bun început că nu va fi aici.
- Nu fii tristă. Până la urmă e ziua ta. Ar trebui să fii veselă! Mi-a ţipat Tabitha în ureche.
Nici nu o văzusem apropiindu-se de mine. Avea ea o anume veselie care putea molipsi pe oricine. M-a apucat de braţ trăgându-mă în centrul încăperii.
După ce am dansat un timp şi am râs împreună deja mă simţeam mai bine. O iubeam pe Tabitha. Putea să mă înveselească foarte uşor.
La un moment dat a oprit muzica, iar după ce toţi au cântat “La Mulţi Ani” şi am suflat în lumânări a insistat să deschid cadourile.
- Al meu primul!
- Dacă insişti, i-am răspuns luând cutia din mâinile ei.
Era destul de grea aşa că am lăsat-o jos.
Oare ce idee i-o mai fi venit de data asta?
Când venea vorba de Tabitha nu ştiai niciodată la ce să te aştepţi. Dar alegea întotdeauna cadouri frumoase. Doar că de data asta părea mult prea entuziasmată. M-am uitat cu atenţie la acea cutie încercând să-mi dau seama ce ar putea fi. Câteva găuri ce se aflau de jur împrejur mi-au atras atenţia. M-am aşezat lângă cutie, am desfăcut funda şi am scos capacul. În acel moment am avut un adevărat şoc. Al doilea pe ziua de azi. Din cutie au ieşit ce mai drăgălaşi doi pisoi pe care i-am văzut vreodată. Fiecare avea câte o fundiţă la gât, una albastră şi una roz. De aici mi-am dat seama că era vorba de o fetiţă şi de un băieţel. Erau atât de drăguţi. Săriseră din cutie, iar acum se jucau împreună. Fetiţa era albă cu mici pete maro pe lăbuţele din faţă, iar celălalt era tot alb, dar avea o pată mare maro pe spate.
Cred că aveam un zâmbet cât casa pe faţă pentru că am văzut privirile vesele ale celor din jur.
- Au şi nume, mi-a spus draga mea Tabi, cum o mai alint eu, arătându-mi bileţele ce atârnau de fundinţele lor.
- I-ai şi botezat? Am întrebat.
În loc de răspuns a afişat un zâmbet nevinovat. Mi-am dat ochii peste cap şi am privit numele de be bileţele. Pe băieţel îl chema Dicky, iar pe fetiţă Miki. I-am aruncat o privire de genul “Pe bune?”.
- Nu m-am putut abţine. Să nu-mi spus că nu-ţi plac, a zis afişând o privire îngrijorată.
- Bineînţeles că-mi plac. Doar le-ai ales tu.
Asta a părut să o facă destul de fericită. Am desfăcut şi restul cadourilor care constau în cărţi, nişte farduri, accesorii şi nişte haine.
Eu şi Tabi ne-am luat farfuriile cu tort şi am urcat în camera mea urmate de cei doi pisoiaşi. Am luat loc pe pat şi, în timp ce mâncam tort şi-i priveam pe cei doi, am început să discutăm despre diverse lucruri.
La un moment dat am ajuns şi al subiectul şcoală, care pe mine nu mă atrăgea deloc. M-a întrebat cum e la noul liceu şi i-am povestit cam tot ce se întâmplase, adică nu prea multe. I-am spus şi de faptul că nimeni nu încearcă să mă cunoască şi tot ceea ce mă deranjează.
- Hei, dă-le timp. Până la urmă ei te văd ca pe o persoană celebră şi nu e uşor. Sunt sigură că într-o zi toate astea se vor schimba.
Ştiam că încearcă să mă încurajeze, dar mă îndoiam sincer că ziua aceea va veni cu adevărat. Chiar dacă îmi doream mult acest lucru.
Ne-am jucat cu pisoiaşii un timp, apoi ne-am uitat o vreme la televizor. Peste puţin timp toţi au trebuit să plece, aşa că noi două ne-am luat la revedere. Îmi va fi dor de ea. Din cauza mutărilor ne era greu să ne întâlnim. Dar ţineam legătura, că doar de aceea exista atâta tehnologie în jur.
Primisem de Crăciun, la insistenţele mele, un telefon cu wifi şi reuşisem să prind internet la şcoală, iar în pauză nu pierdeam ocazia de a intra pe messenger sau twitter sau orice altceva pentru a vorbi cu ea. Mai aveam şi alţi verişori cu care îmi făcea plăcere să vorbesc, dar ea era preferata mea. Ştia întotdeauna cum să mă facă să mă simt mai bine.
În noaptea aceea am adormit gândindu-mă la cuvintele lui Tabi: Sunt sigură că într-o zi toate astea se vor schimba.
Oare chiar va veni o asemenea zi? Nu ştiam, dar voiam foarte mult ca ea să aibă dreptate şi de data aceasta.

[Miss M]

Buna, am sosit! >:D<
Imi place capitolul, evidentiaza noi calitati ale Mickaelei(frumos nume;) ). Ai accentuat foarte mult faptul ca nu se integreaza in colectiv, asa ca presupun ca te vei axa pe acest lucru in fic. Va fi interesant, e o idee originala.
Ii urez la multi ani protagonistei noastre, cu intarziere, ca de obicei :)). Presupun ca e cu capul in nori daca a reusit sa uite de ziua ei. Imi place mult de verisoara sa, sper sa mai apara. La fel si celelalte rude. Mi-e putin mila de ea, tocmai tatal sa lipseasca de la asa un eveniment? :( Nu-mi place deloc omul ala, din cauza lui e Mickaela cum e. Dar deh, celebritatea vine cu pretul ei.
Greseli nu am vazut decat vreo doua, iar modalitatile de expunere... povestea clasica, mai ales ca nu sunt experta in asa ceva. ;;)
De-abia astept capitolele urmatoare, sa vad ce sau cine mai intervine in poveste, pentru ca presimt ceva personaje noi :*.

[crazy little red]

incep prin a-ti spune ca fic-ul asta se potriveste cred ca cel mai bine stlului tau de a scrie
e o idee buna si la cum te stiu sunt sigura ca o sa faci ceva bun din ea, ar fi pacat sa nu o 'uzezi' la maxim
am vazut o gresala in primul capitol cinzeci-> cincizeci
in rest nimic grav
titlul, nu stiu care sa fost cel initial dar acesta cu siguranta imi place si tind sa cred ca se potriveste cu continutul :P
descrierea, cea sentimentala putea fi dusa la un alt nivel, drama fetei de a trai intr-o lume pe care nu o doreste, cred ca se putea mai mult, dar e ok si asa :*
dialogul, nu e mult, doar cat e necesar, cum imi place mie :D
actiunea nu e grabita, e numai bine :P

cam atat a fost de comentariu meu :))
merci inca o data pentru dedicatie >:D< >:D<

[Miss Serenity]

Buna... am uitat sa-ti spun de prima data... ca eu ajung mai greu pe site... dar asta nu inseamna ca nu recuperez :P
Frumoasa povestea... deja imi imaginam pisoiasii :))
De ce si-a stricat ea parul cu suviteee :))) urasc suvitele :))
Mda... tatal ei... nu-l pot numi ray sau lipsit de sentimente... asa se intampla tot timpul... nu e vina lui ca e celebru si daca vrea sa asigure acelasi trai familiei trebuie sa faca sacrificii.
Nu spun mai multe... imi place cum scrii asa ca astept continuarea... chiar daca postez mai greu :P
Bafta si spor la scris

[Leontina]

Multumesc pentru comentarii >:d< Ma bucur ca va place povestea si imi cer scuze ca pun continuarea atat de tarziu, dar nu am prea avut idei pentru aceasta poveste.
@crazy little red: legat de descriere, nu voiam sa pun prea multa pentru ca dupaia actiunea ar cam fi disparut si nu prea vreaua cest lucru. Si nu e chiar o drama poveste asta.
@Miss Serenity: Are suvite pentru ca eu sunt rea si am vrut sa-si distruga parul >:) Glumesc. Ai dreptate despre chestia cu traiul si cu tatal ei, dar ea percepe lucrurile putin mai altfel.
Hai ca am aberat destul. Lectura placuta si sper sa va placa acest capitol.

Capitolul 3

Următoarea dimineaţă am luat-o de la capăt cu aceeaşi rutină mult prea bine cunoscută mie. Ai fi zis că după ziua mea de naştere ar fi trebuit să fiu în toane mai bune dimineaţa. Dar, desigur, eu sunt eu, deci aşa ceva nu prea are cum să se întâmple.
Nu de puţine ori m-am mirat de faptul că Matilde încă mă mai suportă. Eu, dacă aş fi fost în locul ei, aş fi demosionat cu mult timp în urmă. În mod surprinzător, ea nu o făcuse. Femeia asta avea o răbdare care îi uimea pe toţi cei ce se aflau în această casă. Poate că la început se aşteptase ca eu să mă satur să îi fac viaţa grea dacă îmi va arăta că în cazul ei chestiile pe care le fac eu nu ţin. Dar asta nu se întâmplase. Nu o lăsasem mai moale nici măcar puţin. Îi cam trasformam viaţa în iad, dacă pot să mă exprim aşa, şi cu toate acestea este încă aici, având grijă să-şi îndeplinească sarcinile cât mai bine posibil.
Deşi sunt extrem de curioasă să aflu motivele pentru care încă rezistă după tot acest timp, nu am întrebat-o niciodată. Şi nici nu cred că o voi face în viitorul apropiat. Până la urmă, chestia asta nu mă priveşte absolut deloc. Şi apoi poate că nici măcar nu-mi va spune, deci era mai simplu pentru toţi dacă nu deschideam subiectul deloc.
Mi-am luat ghiozdanul care zăcea lângă birou, iar înainte de a ieşi pe uşă i-am salutat pe cei doi pisoiaşi, care acum mă priveau cu nişte ochişori destul de somnoroşi.
Eram convinsă că Matilde va acea grijă de ei cât timp eu voi fi la şcoală, în consecinţă nu m-am mai obosit să-i spun.
Am coborât în fugă scările, iar peste zece minute mă aflam pe trotuar în drum spre şcoală. Am ajuns repede şi am urcat plictisită scările, ca mai apoi să-mi ocup locul obişnuit lângă fereastră. Am tras puţin cu ochiul în jur doar pentru a observa câteva fete care mă priveau cu coada ochiului. Aş fi zâmbit faţă de toată situaţia, dar azi nici măcar de asta nu-mi ardea. Nu-mi doream decât ca această săptămână să se sfârşească o dată.
Şi când te gândeşti că e de-abia marţi, am gândit descurajată complet.
Oare ce aveam prima oră? M-am uitat pe băncile colegilor, iar după cărţile şi caietele care se aflau pe ele am dedus că avem matematică.
Minunat, am gândit sarcastic.
Profesoara de matematică era de asemenea şi diriginta noastră şi nu prea mă avea la inimă. Sentiment care era aproximativ reciproc. Asta deoarece, deşi nu-mi plăcea deloc personalitatea ei, trebuia să recunosc că era o profesoară excelentă. Înţelegeam din prima tot ce ne explica. Poate că într-un fel a fost şi vina mea că i-am devenit antipatică, dar ce să-i faci? Era cam târziu să-i mai schimb impresia pe care şi-o făcuse despre mine. Iar timpul nu poate fi dat înapoi.
Am auzit uşa de la clasă deschizându-se şi am văzut-o pe dirigintă îndreptându-se spre catedră.
Deşi eu tind să cred că are peste patruzeci de ani nu arată deloc rău. Astăzi părul blond şi drept, care aproape îi ajungea la talie, era lăsat liber şi îi pica în voie pe umeri. Purta o cămaşă albă cu mânecă scurtă, o pereche de pantaloni negri, iar piesa de rezistenţă era reprezentată de botinele gri cu un toc de aproximativ zece centimetri.
Şi-a pus geanta şi catalogul pe catedră apoi a privit întreaga clasă cu ochii ei albaştri aproximativ un minut înainte de a-şi drege glasul.
- Am un anunţ pentru voi. Astăzi clasei voastre i se vor alătura doi colegi noi.
- Alte celebrităţi? A întrebat un băiat brunet din ultima bancă pe un ton de glumă.
Desigur, a fost suficientă o singură privire dură din partea profesoarei pentru ca acesta să-şi înghită cuvintele. Eu una nu m-am mai obosit să-l onorez cu privirea. Încetasem demult să-mi mai bat capul pentru astfel de glume.
- Cum spuneam, înainte de a fi brutal întreruptă, astăzi vi se vor alătura doi colegi noi.
În acel moment în clasă au intrat un băiat şi o fată, mai apoi ducându-se în dreptul catedrei lângă doamna dirigintă.
I-am analizat din cap până în picoare. Băiatul era cam cu un cap mai înalt decât fata, avea părul de un şaten deschis, puţin ciufulit, iar ochii căprui priveau de jur împrejurul clasei curioşi. Fata avea părul blond, lung cam până la talie şi ochii de un albastru precum cerul.
- Aceştia sunt Megan şi Cristopher Stephens. Sper că nu voi auzi vreo plângere din partea lor referitoare la comportamentul vostru faţă de ei. Ne-am înţeles domnişoară True?
La această remarcă m-a privit cu cei mai reci şi mai serioşi ochi de care era în stare, probabil pentru a-mi arăta că vorbeşte cât se poate de serios. Ştiam de ce mi-a dedicat acest avertisment. Mai veniseră la un moment dat nişte elevi noi în liceu. Cei drept nu în clasa noatră. Nu mai ştiu exact care a fost motivul, dar era exact în perioada aceea când eram extrem de supărată. Era legat de ceva ce-mi spusese tata, din câte îm amintesc, parcă legat de şuviţele care erau recent făcute pe atunci. Şi am sfârşit prin a-mi vărsa nervii pe săracii copii. Ce le-am făcut? Ei bine, în timp ce ei stăteau afară la ora de sport eu am umplut câteva boloane, aduse de acasă, cu apă la toaletă şi le-am aruncat de la etaj fix în capetele lor. A ieşit cu scandal atunci. Au chemat-o pe mama la directoare, pentru că părinţii elevilor se plânseseră din cauza a ceea ce făcusem eu, şi am fost la un pas de a avea media scăzută la purtare. Dar am scăpat la limită pentru că elevii au insistat că nu a fost altceva decât o glumă nevinovată.
Am fost tentată să fac o glumă proastă faţă de acest avertisment, dar nu aveam chef şi de alte remarci pe ziua de azi.
- Da, doamnă, am răspuns fără niciun fel de inflexiune în voce.
I-am privit din nou pe cei doi gândindu-mă ce amuzant trebuie să fie să ai un frate geamăn. Atunci am constatat că fata, Megan parcă, mă privea cu nişte ochi mari şi strălucitori, parcă în acelaşi timp plini de uimire.
Nu-mi spune că...
Evident că trebuia să mă gândesc la asta. Nu puteam şi eu să mă prefac că nu am observat nimic...
- Tu... tu eşti fata acelui cântăreţ? A întrebat cu o voce tremurată.
Am dat din cap afirmativ, realizând abia apoi că cei doi vor trebui să aleagă un loc unde să stea. Partea proastă era că băncile erau de câte două persoane, singurele locuri libere fiind lângă mine şi lângă colegul din spatele meu. Tot ce mai puteam spera acum era că, în mod miraculos, nu voi fi nevoită să stau cu ea în bancă. Nu de alta, dar oameniii aveau genul ei de privire doar în cazul în care erau fani ai tatălui meu.
- Se poate să stau cu ea în bancă, doamnă? A întrebat pe un ton aproape rugător.
- Nu-Å£i recomand, a spus cel din spatele meu pe un ton ironic.
M-am întors spre el şi l-am privit cu cea mai urâtă şi ucigătoare privire de care eram în stare. Aşa mă putea enerva. Se găsea câte unul care îşi dădea cu părerea despre genul ăsta de chestie, asta deşi nu avusesem niciodată coleg de bancă de când mă transferasem la acest liceu.
M-am întors lăsând un oftat să-mi scape printre buze. Blonda încă mă privea destul de insistent. Fratele ei în schimb, deşi şi el mă privea, nu avea aceeaşi expresie precum sora lui. El părea doar puţin uimit, poate şi puţin curios, dar atât.
- Dacă domnişoara nu are nimic împotrivă bineînţeles că se poate, a spus draga noastră dirigintă. Deci? A adăugat privindu-mă.
- Din partea mea poate să stea şi pe tavan, dar să nu daţi vina de mine dacă profesorii se vor plânge că nu e atentă la ore, am spus plictisită.
După aceea s-a adăugat că Christopher va sta în banca din spate şi că puteam începe ora. Tipa a venit fericită şi şi-a ocupat locul în dreapta mea, iar fratele ei a luat loc în spatele meu.
Un lucru era sigur: asta urma să fie o zi destul de interesantă.

***

Când am ieşit în sfârşit pe porţile şcolii simţea că am scăpat din cel mai oribil loc de pe faţa pământului. Fetiţa aia sigur îmi va scoate peri albi până la sfârşitul anului şcolar. Iar eu nu prea îmi doream aacest lucru. Îmi ajungeau remarcile despre şuviţele roşii, nu voiam să se creadă că mi-am făcut şi unele albe.
Exact când credeam că am scăpat de acea pacoste am auzit o voce, care pentru mine devenise de-a dreptul stridentă, venind din spatele meu. În secunda următoare blonda era lângă mine. Am continuat să merg sperând că pe undeva drumurile noastre se vor despărţi.
- Nu te deranjează dacă te însoţesc, nu-i aşa?
Nu i-am răspuns. Aş fi vrut să-i spun să dispară, dar nu voiam să fiu nesuferită. Până la urmă, era nouă la acest liceu şi probabil nu se aşteptase să întâlnească o aşa numită „celebritate” aici.
Dar, chiar şi aşa, tot enervantă mi se părea. Nu o voiam în preajma mea. Şi, mai ales, nu voiam să fiu nevoită să port o conversaţie cu ea. Asta în special deoarece majoritatea lucrurilor despre care deschisese subiecte de conversaţie erau legate de viaţa mea. Iar eu nu voiam să-i povestesc nimic despre mine. Nu ei. Nu unei persoane care era interesată de acest subiect doar pentru că eram fiica cânteruţului pe care ea îl adora.
Am privit cerul senin gândindu-mă la cât de mult mi-aş dori să apară cineva care chiar să fie interesat să mă cunoască pentru cine sunt şi nu pentru faptul că se întâmplă să am un tată celebru.
Mi-am amintit de ceea ce-mi spusese verişoara mea cu o zi înainte: Hei, dă-le timp. Până la urmă ei te văd ca pe o persoană celebră şi nu e uşor. Sunt sigură că într-o zi toate astea se vor schimba.
Ea încercase să-mi spună că într-o zi va apărea cineva care să vrea să mă cunoască cu adevărat. Dar, privind-o pe această fată, care părea să radieze de fericire doar din cauza faptului că mergea lângă mine pe stradă, nu mai eram atât de sigură că vorbele verişoarei mele ar avea vreo şansă să devină realitate.
Şi poate că acea persoană despre care vorbise nu va apărea niciodată...