Touching the "Happyness" tree

[Yeppy Side]

Ok... Sunt extra constienta de faptul ca, deocamdata nu le am in domeniul acesta, dar totusi am gasit undeva inauntrul meu curajul sa postez primul mei fic. Am incercat sa adaug si un strop de umor si sper ca mi`a iesit schema. However, voi decideti si multumesc pentru atentie :)

Capitolul I : Viaţa mea

Daisuke… Cât poate fi de frumos un om? Nu mai frumos ca el… Păr roşcat, coafat tip ţepi, ochi caprui inchis, foarte mari pentru un japonez, bine conturaţi şi specificul zâmbet inocent si dulce. Niciodată nu uită să fie vesel si optimist. Priveşte viaţa in mii de culori, adesea uitate de noi. Adoră toţi oamenii, chiar şi pe cei care-l dispreţuiesc. În fiecare persoană ia în calcul doar calităţile, defectele neavând nici o influenţă în aprecierea caracterului acesteia. Uneori pare plin de secrete de care nu vrea să discute nici măcar cu prietenii cei mai buni si totodată colegii lui de trupă.
Iubeşte animalele, in special câinii şi suntem născuţi pe aceiaşi dată – 16 iulie-, zodia lui (si a mea): rac. O mică diferenţă între noi: el a întâlnit această lume cu 2 ani si jumatate de oră mai devreme.
Cum am spus, este membrul unei trupe, fiind cel mai tânăr dintre ei (18 ani), dar si cel mai bun dansator.
Şi în sfarşit e doar al meu…Al meu am spus!
Ani în care simeam că mor, că ma topesc doar urmărindu-l prin intermediul televizorului si internetului. Prietenii îmi spuneau că sunt nebună, dar inima mea avea nevoie de hrană. Hranî gasita în Daisuke.
Umbra care se abătuse asupra mea de la nastere, umbră formată de simplitatea vietii mele… umbră care pierise acum datorita luminii ce luase devenise realitate.
Mă alesese pe mine, doar pe mine…
Amândoi închisi pe veci în infinitatea iubirii noastre.
Era al meu…doar al meu…Era…
L-am pierdut… odată cu al 14-lea ceas spart de perete. Ce sa fac? Şi-o meritase din plin. Mă trezise din înca un vis splendid… Mă ridic din pat lenesă, legănându-mă până la fereastră. Trag draperiile nervoasă. Lumina intră cu nesimţire în camera mea, lăsându-mă oarbă pentru o clipă.
Mi-am primit porţia de speranţă pentru ziua aceasta, aşa că nu aveam nici un drept să fiu nemulţumită. Niciodată nu a fost suficientă încat sa ajung la saturaţia creierului meu bolnav , dar destul pentru a supravieţui în infecta mea viaţă. Ştiu încă de mult timp că suna mizerabil, dar fiecare om işi duce propria dramă undeva in el. Mă îndrept spre dulap şi îmi continui deprimarea succesivă, gândindu-mă la realitate: EL se află în alt oraş, în altă ţară, pe un alt continent… Japonia ~unde era el~ si Anglia ~unde mă aflam eu~ sunt cam departe una de alta. Cam foarte departe…
-Melissa, micul dejun e gata! –ma trezeşte vocea entuziastă a mamei…ea mereu e fericită şi mulţumită, oricare ar fi împrejurările-
Am încercat de atatea ori să o copiez, dar pur si simplu nu pot. Vreau să am ce-i mai bun de la viata… si pentru asta muncesc. Dar pe Daisuke nu-l voi avea niciodată.
-Vin, mami. –vocea mea stinsă-
Îmi iau uniforma in 10 secunde, îmi las părul desprins ca de obicei, lungimea lui ajungadu-mi ceva mai jos de piept. Părul lung nu e deloc la modă, dar nicodată nu aş putea renunţa la el, cum nu puteam renunţa nici la suviţele rebele de pe faţă. O exasperam pe mama cand ii spuneam că nu m-aş tunde nici platită. Mama mereu se gandea la sănătate şi igienă ~ “Nu-i sanatos cu părul în ochi…”~ . O iubeam prea mult să-i spun ca asa nu ma interesează!
Ajunsă în bucătărie, dau “Bună dimineaţa” şi mă asez la masă.
-Nu mai molfăi aşa! –încep predicile de dimineaţa ale fratelui meu mai mare-
-Mănânc cum vreau! –dau startul unui nou conflict-
Certurile de dimineaţă cu David ~fratele meu de 19 ani~ deveniseră tradiţie în familia noastră.
-Eşti un monstru! Locul tău este afară, în gunoaie. –continua el, devenind interesant-
-Eu măcar am un loc pe planetă…Tu o umbreşti degeaba. Nu exista un loc special pentru un gay ca tine, Feminitatea Voastră.
-Terminaţi amandoi! –spun mama si tata cu o voce monotonă. Se saturaseră şi ei săracii să tot ţipe la noi-
-Trebuie sa plec oricum. Am ceva treaba la club. –spun ridicându-mă de la masă-
-Bine draga mea. Să ai grija cu rolele –spune mama încă scârbită de faptul că mijloacele mele de transport sunt neobişnuite-
-Fi bucuroasă mamă că nu a revenit la skate-bourd. Fusta de anul acesta este şi mai scurtă decat in generală –spune Domnul Feminitate “liniştind-o” pe mama-
-Bine mamă. –îl ignor cu desăvârşire-
Plec val-vartej. Ca de obicei, am întarziat. O întrebare bună în momentul de faţă ar fi: “Ce îmi va face Lee de această dată?”
Lee (Aileen): liderul clubului de artă din care fac parte. Este o fată micuţa de statură, păr brunet, tuns tip castron, scurt şi drept. Ochii căprui închis, de formă specifică chinejilor (naţionalitate chineză), ascundeau răutatea specifică acestei scorpii. Clubul cuprindea arte plastic si cele musicale. Scumpa noastră sefa are grijă să ne tortureze ca pe nişte câini pentru spectacolul de talente de anul acesta.
Scutur capul, încercând să-mi alung gândul că voi fi nevoită dinnou să o suport. Privesc în sus şi observ copacii ce deţineau frunze de culori închise, îvechite. Multitudinea culorilor îcanta privirea oricui. Natura nu înceta niciodată să uimească prin originalitatea de care dădea dovadă în orice anotimp. Soarele se refrecta în frunzele umede, aspectul lor devenind feeric.Peisajul pastelat, în viziunea mea, era originar de undeva de departe, dintr-un timp în care pîmântul surâdea de vitalitate. Era doar un parc. Am trecut repede de el şi am întrat în imensitatea de beton ce invada oraşul şi lumea noastră.Tehnologia lasa cu mult in urmă natura.
Nimeni nu părea că ar simti lipsa copacilor, a plantelor, a verdelui in general. Atâta timp cât puteau să se îmbogăţească ca nişte monştrii nepăsători, nu conta că pămantul moare. Planeta nesabuitilor fara suflet.
Ajung la scoală şi ce să vezi? Aileen mă aştepta cu braţele deschise:
-Şi pe unde ai cutreierat,domnişorică până la ora de faţa?
-Am venit mai devreme comparativ cu data trecuta, recunoaşte! -incerc să mă apăr-
-Nu suficient de devreme! -acestea fiind spuse, începe să mă tragă ca o bezmetică ce era.
Nu suportam sa fiu condusă de o psihopată mai mică decât mine. Adevărul este că deţinea destul talent in ce prinveşte arta de a conduce un grup. Însa eu nu ma putea opri din a urî-o.
Intru in sala de repetiţii şi îmi iau locul la pian. Încep să-mi plimb degetele pe clape, alcătuind un acompaniament. Se aude şi vocea Alessiei cântand melodia respectivă. O admir indelung. Curajul de care dădea dovadă în tot ce executa îmi lăsa o parere foarte proastă despre mine însami. Solista trebuia să fiu eu, dar îmi este frică. Nu pot cânta decât atunci când sunt singură şi nimeni să mă critice. Cânt la pian deoarece nu sunt nevoită să mă bayey în întregime pe forţele proprii. Când cânti, totul depinde doar de vocea ta, deci orice sprijin lipseste, iar lucrurile de care trebuie să ai grija ajung să te doboare.
Alessia: par blond, mediu, ochi verzi in care întâlneai de obicei licărul acela de mândrie şi curaj.Era destul de sensibila si o arata. În orice caz este mai stăpână pe situaţie decât mine. Şi eu sunt sensibilă, însa încercam pe cat posibil să ascund asta. Îmi este frică de oameni. Nu văd un sprijin real in ei, deşi doar preyenţa lor îmi aminteşte cine sunt. În orice caz, rare sunt momentele în care vreau să revin la realitate, în aura de răutate şi ura. Alessia nu era aşa. Era mai degraba indiferentă în mare parte. Uneori mă ajuta, dar doar dacă avea de înapoiat un favor.
*
Termin repetiţiile şi mă îndrept spre clasă. Întru şi remarc cu uimire că toţi colegii mei se aflau in banca lor, complet îngeraşi tocamai picaţi din vazduh.
~”Clar…iar pun ceva la cale”~ îmi spun şi trântesc plictisită geanta pe banca mea. Mă aşez şi aştept ca minunea să înceapă. Alessia având banca paralele cu a mea, mă priveşte, purtând masca cu "Îmi pasă".
-Ce ai paţit tu? întreabă oarecum mirata-
-Nu-mi mai gasesc locul oriunde m-aş afla...Presint că se va întâmpla ceva - frază mai seacă şi lipsită de intonaţie nu puteam gândi-
-De unde ai certitudinea asta?
-Îl visezmai des decat de obicei -spun eu, sigură de reacţia ei-
-Iar despre el e vorba? E japonez si orice ai face, mama ta nu te va lasa să te muţi acolo pentru el. Plus că el are de unde alege...Celebritate...
-Da ştiu, dar simt că il voi întâlni, nu prea ştiu cum dar poate fi posibil.
-În lumea orice este posibil. Ştii ce pun la cale? -arătă spre colegii noştii, dubios de cuminţi-
-Nu dar nu prea vreau să aflu.
Profesoara intră în clasă.Dam “Bună ziua" şi ne începem lecţia plictisitoare. După aprozimativ un sfert de ora se întâmplă ceva bizar. Uşsa se trânteşte de perete, făcându-şi apariţia un alt profesor, din întamplare acesta fiind directorul, vizibil iritat:
-Cine a pus acesc bilet pe usa toaletei? –spune el aproape ţipand-
“Vă rugăm lăsaţi robinetele deschise!
Mulţumim!"
Din spatele profesorului se revărsa asupra clasei o baltă mare de apă, inundând încaperea.
Profesoara, fiind de biologie, era foarte conştientă de microbii ce îi conţinea acea apă jegoasă, aşa că se căţără fără trgere de inimă pe catedră
-Sa cheme cineva femeia de serviciu –ţipă aceasta, vocea ei piţigăiată la volum ridicat auzindu-se vag pe langă râsetele colegilor mei-
Trebuia să recunosc...A fost ceva draguţ de data aceasta.
*
După ce directorul liceului îsi termină predica, ne continuăm orele liniştit.Nu mai puteam face glume. Ne impusesem să ne limităm la doar o gluma în trei săptămâni. Contau şi mediile noastre...
Orele se sfârşesc. Plec spre casă, ajungând dinnou in parcul meu. Hotărăsc sa ma aşey pe o bancă pentru eliminarea monotoniei. De undeva din spatele bancii se aude un zgomot ciudat. Întorc capul cu scopul de a mă pune la curent cu ce se petrece in jurul meu. Nimeni şi nimic în spatele meu. Parcul acesta era mereu pustiu.
-Ok…Deja sunt paranoică.
Mă ridic şi plec spre ieşirea parcului, datorită unei oarecare frici.
Una din role se blochează de un anume ceva şi mă dezechilibrez. Aşteptând impactul căzaturii, închid ochii. La un moment dat realizez ca aceasta trebuia să aiba loc cu o secundă mai devreme. Totuşi cadeam. Continuam sa cad, înghiţita de gaura din asfalt ce parea ca dispare deasupra capului meu...