Totul sau nimic!

[AnDrE Neko]

Ohayo. Sunt Akane, un membru nou. Am si eu un fic(primul meu fic;)) ) ce as vrea sa il postez aici. Sper sa va placa.

Astept criticile, sfaturile si parerile voastre. Multumesc frumos. Spor la citit! ;)



1.Totul sau nimic

Totul sau nimic? E o întrebare bună, dar va reuşi doar ce-l ce va şti să aleagă. Nimeni nu poate să-şi rescrie destinul, toti trebuie să-şi construiască o cale spre care să pornească în aceasta lume plină de mister. Timpul se schimbă la fiecare secundă şi numai el poate decide ce umbre ale vietii nu ne vor lasa să ne continuam visul de care, poate eşti atât de aproape, dar totuşi atât de departe. Viata e ca un labirint din care nu vei putea ieşi la lumină decât cu ajutorul unei persoane la care nu vei mai putea renunta niciodată. De acest lucru si-a dat seama si un baiat orfan, Orlando, dintr-un oraş retras..
În fiecare seară, când luna îşi arata frumusetea mirifică în infinitatea pustie, şi care parcă tresarea la orice adiere uşoară de vânt, Orlando privea pe geam, strabatându-l gânduri ametitoare. Întunericul din acea camera golită de sentimente îl întrista. Luna se vedea în înaltu-i cer, iar stelele îi rascoleau toate amintirile. Dacă te uitai numai pentru o clipă în ochii lui, te pierdeai în albastrul lor imens, cu o stralucire de smarald plină de tristete. Parea că nimeni si nimic nu-l va mai putea face macar pentru o singură dată să zâmbească.
Venise ziua în care împlinea şaptesprezece ani. Mai avea un an şi era nevoit sa plece din orfelinat. Totuşi, acesta nu-l încântase niciodată. Era o casă mare, veche, uşile scârţâiau la fiecare adiere, geamurile nu mai rezistau, unele erau acoperite cu cearceafuri, copiii fiind nevoiti sa doarmă fară acestea într-o cameră mică, unde nu-ţi puteai aşeza nici macar o jucarie, din cauza paturilor ce acopereau jumatate din cameră, nişte paturi atât de tari, încât ai fi preferat să dormi pe podeaua cea rece si plină de gauri. Într-un colţ al camerei sa afla o masuta unde mâncau sau desenau. La acea masuţă baiatul îşi scria fiecare zi amagitoare din acel sinistru loc.
Ziua lui de naştere, n-a fost primită cu entuziasm de ceilalti, însă in acea zi, Orlando s-a trezit mai bine ca niciodată. Razele soarelui îi ajunseră pe albu-i chip de o frumusete rară, iar ochii lui mari se deschiseră încet, parcă aşteptau fiecare geană să se ridice. Patul nu-i mai parea aşa de tare, iar camera şi-o închipuia de o lungime infinită. Se ridică să se îmbrace, paru-i negru stralucind în razele soarelui ce patrundeau în cameră. A luat cele mai frumoase haine;camaşa albă ca un fulg de nea îi scoteau albastrul ochilor in evidenţă, iar pantalonii cei negri lasau să se observe minunatul lui corp. În acea zi, puteai să zici că acest baiat nu facuse cunoştinta cu necazul, insa tristetea lui era nemarginită.
Înainte de a se trezi ceilalti, Orlando s-a aşezat la masuţă, începând să scrie. Nimeni n-a citit ce era scris acolo şi nimeni nu era interesat.
În ziua aceea baiatul a avut voie să iasă din orfelinat, pentru a se plimba. Soarele de afară îl întâmpină cu multa veselie. Orlando s-a îndreptat spre un loc liniştit, un parc plin de copaci verzi şi oameni fericiti. Acesta se aşeză la umbra unei salcii plângatoare, care avea un sentiment comun cu baiatul, tristetea. Îşi lasă capul in jos, iar din ochii-i copleşiti de o singuratate apasatoare, curge o lacrimă de stralucirea unei perle. Deodată, murmură încet:
- De ce mi s-a întâmplat mie?
Atunci, un foşnet ciudat se aude din spatele salciei, iar cineva zice:
- Ce s-a întâmplat?
Orlando ramâne neclintit, dar totuşi ruşinat caci l-a auzit cineva. Din spatele salciei vine o fată cu o carte in mână şi privirea ascunsă de parul ei castaniu şi lung, care zice:
- Citeam liniştită şi deodată aud ceva. Cine eşti? De ce eşti suparat?
Orlando se pierde prin cuvinte şi nu reuşeşte sa zice altceva decât:
- Mă numesc Orlando Simon.
Acesta îşi ridică privirea asupra ei. Acea fata, ce era îmbracată in alb, avea un chip angelic, iar ochii-i negri erau atât de liniştiti şi sinceri, încât nu puteai sa le întorci spatele. Însă, Orlando nu mai reuşi să vorbească şi plecă. Fata zâmbi gânditoare şi spuse, în timp ce Orlando se îndeparta din ce în ce mai mult:
- Eu sunt Ruxandra Mina. Sper că o să ne mai întâlnim.
Orlando alerga, cu lacrimi cristaline curgându-i pe obrajii ce deodată s-au înroşit. Fugea, dar nu ştia de ce, nu facuse nimic rau, însă se simtea atât de nesigur încât ar fi vrut să se ascundă sub imperiul unei ultime zile. Întorcându-se la orfelinat, totul i se parea schimbat. Vedea în faţă o gradina imensă plină de flori încoronate de aura fericirii, un palat stralucitor, cu ferestre şi uşi ce-ţi zâmbeau. Splendoarea acestei privelişti devasta orice nefericire, însă nu şi pe a lui. Atunci, se uită in jos, închide ochii, totul i se parea prea ciudat. Când îşi ridică capul, vede totul ca la început, o casă veche, ce nu mai rezista mult. Să fi fost doar o închipuire sau acest lucru simtea el? Nu-şi putea da seama, ci doar ştia că ceva ciudat avea să se întâmple. Intră în orfelinat şi se aşează iar la masuţă. De data aceasta, în loc să-şi scoată carnetelul cu pixul lui argintiu, se pune cu capul pe masa şi ramâne nemişcat o vreme, până când unul dintre copiii ce se aflau acolo vine la el cu un pachetel frumos împachetat, într-o cutiuta verde cu o panglică roşie. Copilul, mai mic cu câţiva ani, îşi lasă ruşinat capul in jos spunându-i:
- Acesta este pentru tine. Sper să-ţi placă.
Orlando dă din cap în semn de multumire şi acceptă cadoul. Îl deschide destul de greu, a fost foarte bine prins. Înauntru gaseşte o pietricică de safir, frumos prinsă de un lantişor. Imediat şi-l pune la gât spunându-i:
- Octavian, îţi multumesc din suflet şi-ţi promit că îl voi purta mereu. Şi să mai şti un lucru…se potriveşte cu frumoşii tai ochi.
Acesta zâmbeşte, caci intr-adevar, Octavian avea ochii de o frumusete inegalabilă.
Orlando îşi scoate carnetelul şi scrie din nou. Avea un scris uşor lizibil, foarte ordonat şi obişnuia să facă cate un desen semnificativ pe fiecare foaie.
Se înserează, iar sunetele se îneacă intr-o mare de întuneric. Luna vine la geamul baiatului, razele-i curgând din întuneric. Orlando ar fi vrut să-şi întindă mâna, să prindă razele luminoase, dar oricât de mult o întindea, acestea se îndepartau. Deodată, un murmur se aude prin negura noptii. Baiatul coboară să vadă ce este. Întunericul îl copleşea, se simtea stingherit, însa sufletul îi zicea să meargă mai departe. Atunci, se împiedică şi cade pe iarba udă a noptii. Se ridică şi observă că se lovise de o carte. Se duce repede în camera lui pentru a vedea ce era cu acea carte. Coperta i se parea cunoscută. Îşi dă seama ca era cartea ce o ţinuse în mana Ruxandra. Curios, deschide cartea intitulată „Totul sau nimic” şi citeşte primele rânduri ce sunau in felul urmator: „Dragostea îţi dă aripi; fericirea vine o data cu acestea, iar sentimentele nu te vor lasa să te desparti de tot ce e mai frumos pe lume, iubirea.” I-au dat lacrimile la citirea acestor rânduri, dar cu ce folos? Nu facuse cunoştinta niciodată cu aceste sentimente. Totuşi, titlul cartii îl lasă îngândurat, el chiar avusese de facut o alegere, a ales varianta greşită. El, însă nu-şi dadea seama ca acea alegere a lui era ceva diferit de ce vroia sa spună cartea. Gândurile lui erau amestecate, dar nimeni nu ştia ce a ales el cândva.
În acea seară, se gândeşte să fuga din orfelinat. Nu mai suporta să stea stingherit în cuşca care i-a distrus copilaria. Când se uită pe geam vede că se apropia o furtună, dar nu-i pasă. Singurul lucru care şi-l ia cu el este acel carnetel . Ieşind afara, vede cum luna îşi ascundea stralucirea sub norii nedesluşiti ce-şi îmbibau negrul dezolant şi se apropiau cu atâta repeziciune, încât te speria. Orlando închide ochii şi aleargă printre primii stropi care preveneau o furtună nemiloasă. Un fulger desparte cerul în doua, iar ploaia se porneşte. Baiatul gaseşte un ascunziş până la terminarea ploii, o casă abandonată de foarte multi ani. Nu arata mai bine decât orfelinatul, însă se simtea golit de încă o greutate. Nici el nu-şi dadea seama de ce facuse această faptă nejudecată, dar presimtea că va fi mult mai bine. Acea casă nu avea uşa de la intrare, iar toate geamurile erau sparte. Înauntru un gol imens şi la câte un colţ câte un şobolan flamând. La fiecare pas, podeau se mişca, iar scarile dintr-un colţ al casei ce te duceau la urmatorul etaj erau rupte. Cu greu reuşi să le urce. Ajunsă intr-un hol foarte mare, unde, la fiecare fulger, se vedeau pe pereti figuri bizare. Intră într-o cameră ce semana cu o camera de la orfelinat, cu un pat si o masuţă, unde îşi pune carnetelul. Obosit, se aşeză in pat. Vroia sa se culce. Dar cum să adoarmă? Mintea îi era tulburată, nici macar o furtună nu putea să i-o limpezească. Brusc, aude o uşă scârţâind. Nu se sperie, însă un fulger îi arată o umbră in hol, o umbră de om. Stă neclintit, până când acea persoană intră în cameră. Alt fulger îi luminează fata acelei fapturi. I se parea cunoscuta si chiar era cunoscută. Era Ruxandra.

[Sadic_Soul]

Wow...daca stiam cat de frumos este ficul tau, il citeam mai devreme.
Pe langa faptul ca scrii extrem de ordonat si fara greseli de tastare,exprimare (etc),povestirea nu este plictisitoare,comuna,ba chiar foarte interesanta.Stii foarte bine sa inbini figurile de stil intre ele,stii sa folosesti naratiunea,combunata cu desfrierea.
Storylineul este foarte original.
Prevad ca multe lucruri se vor intampla in viitorul necunoscul al lui Orlando.Sper ca si Ruxandra va avea un loc,fericit,in viata tanarului.
AStept continuarea.Spor la scris

[AnDrE Neko]

Multumesc frumos pentru comm... Am incercat sa-l fac cat mai original...
O sa pun si cap 2, sper sa fie pe placul tuturor...


2.Un trecut teribil

Ruxandra, aratând putin mai schimbată decât prima oară, se aşează lângă Orlando, parul lasându-i-se din nou pe frumoşi-i ochi. Orlando nu mai ştia ce să spună, dar fata, cu o voce calda, îi zice:
- Mă bucur că te-am gasit.
-Cum ai ajuns aici? spune Orlando murmurând.
Fata se ridică îşi scutură fusta şi se uită cu ochii ficşi la Orlando, spunându-i:
-Ştiu că mi-ai gasit cartea şi mai ştiu că ai hotarât să pleci de la orfelinat.
Baiatul a dat din cap în semn ca întelesese, dar după câteva secunde ochii-i ramân neclintiti, ca şi cum ar fi vrut să zică”Dar de unde ştii că sunt la orfelinat ?”. Neapucând sa-i spună acestea, Ruxandra zice:
- Cred că te întrebi de unde ştiu de tine. Te-am vazut de mult, iar tristetea din ochii tai m-a impresionat. Ruxandra îşi lasă capul in jos, continuând…si n-am mai vazut o persoană atât de tânară sa fie atât de tristă. De ce?
Orlando nu mai avea puterea să zică niciun cuvânt. Îşi lasă capul pe pat, după o vreme, adormind. Peste ceva timp, un tunet puternic îl trezeşte. Atunci o vede pe Ruxandra la masuţă cu al lui carnetel în mână şi realizează că a citit ce este scris acolo. Se repede şi îi ia carnetul :
- De ce mi l-ai luat?
Cu un zâmbet ciudat, fata îi raspunde:
- Nu l-am luat. L-am gasit. Totuşi, n-am avut curajul şi puterea să citesc mai mult de o pagină…a fost prea cumplit.
În prima pagină erau descrise atâtea tragedii, de care omul obişnuit nu are parte într-o viaţă întreagă. Murmurul cuvintelor se risipeau la picioarele lui. Erau amintiri ce au ramas patate de acea tentă cenuşie ce îţi desena viata. Orlando începe să plângă, dar Ruxandra îl linişteşte:
- Nu fi trist. Spune-mi, ce s-a întâmplat?
N-a avut puterea să-i raspundă. S-a aşezat pe pat, iar după un timp de gândire, el spune cu jumatate de grai:
- Copilaria mea, trecutul meu, coşmarul meu. Nimeni nu poate întelege ce s-a întâmplat…
- Poate o să înteleg eu, zice ea cu multă încredere. Daca nu o să ştie nimeni, tu nu vei putea trece peste acea perioadă.
Orlando, vrând cu atâta ardoare să-şi uite cumplitul trecut, se duce la geam, priveşte cum plouă, iar la primul fulger aparut, începe sa vorbească cu sfială:
- M-am nascut într-o familie frumoasă. Aveam tot ce-şi putea dori un copil. Dar era prea frumos să fie adevarat, nu crezi? Spunând acestea se uita la fată, care statea pe scaunul de la masuţă şi-l privea atent, dând din cap în semn ca avea dreptate. Şi, într-una din zile, când am împlinit trei ani, mama mea, Emanuela, s-a gândit să plecam la munte. Priveliştea era superbă. Nesfârşite întinderi de zapada, iar crestele muntilor erau încununate de raze, spintecate de izvoare repezi şi umbrite de paduri seculare. Însă, am fost înşelat de frumusetea aceasta. În acea seară, ne-am dus în vârful muntelui, dar...tatal meu… Orlando se opreşte din povestit, începând să suspine. Ruxandra îl mângâie în semn de alinare, iar după ce-şi trage sufletul, el continuă. …Tatal meu, m-a împins. Nu-mi venea sa cred, a vrut să mă omoare, atunci nu credeam că am să mai scap. În timp ce cadeam şi priveam cu uimire la tatal meu ce râdea cu multă cruzime şi la mama mea ce plângea, am vazut că venea o avalanşa. Parintii mei n-au mai supravietuit. Dar nici eu nu pot spune că am ramas in viaţă. Pentru mine timpul şi-a întrerupt cursul infinit, încetând să mai treacă. Şi acum mă simt cazând, ochii-mi privind spre un nor argintiu ce împrăştie ultimele sperante ale noptii.
Orlando se opreşte, cazând în genunchi, iar lacrimile pretioase ca perlele au curs cu multa tristete. Fata nu mai ştia ce să zică. Ramâne neclintită, neaşteptându-se la aşa ceva, dar ştia că povestea nu e terminată. Mai bine zis, simtea că necazurile acestui baiat nu erau terminate, însă îl lasă să se liniştească, până când ramâne pe podeaua rece. Ruxandra îl ridică şi-l aşează pe pat, zicându-si:”Odihneşte-te, meriti!”.
Dimineata, baiatul vede că acea cumplită furtună se terminase, dar furtuna din sufletul lui facea ravagii. Ruxandra, vine de jos, cu ceva de mâncare:
- Poftim, zice ea, cred că îţi este foame.
- Da, multumesc.
Fata, în timp ce-l privea pe Orlando mâncând cu atâta pofta, se gândea că nu ar fi bine să-l mai întrebe ceva deocamdată, aşa ca se duce la geam. Soarele aparuse, iar sub voalul zorilor liniştiti şi calzi domnea zâna culorilor ce smaltuia câmpiile întinse. Se gândea că toate acestea erau un semn de bine şi astfel nu mai insistă, însă îi spuse:
- Dacă tot ai fugit, ai vrea să locuieşti la mine?
Acesta se opri din mâncat şi-şi ridică ochii asupra ei. Nu putu să accepte oferta, aşa că îi zise:
- Îmi pare rau, dar nu pot. De acum voi sta aici.
Ruxandra se întoarse spre el hotarâtă :
- Atunci eu nu pot să te las singur, voi sta cu tine.
- De ce tot de ţii după mine? spune raspicat Orlando. De ce?
Ruxandra îl privi patrunzator în ochi şi-i spuse:
- Fiindcă…vei afla tu destul de curând.
Orlando, coborî şi se duse afara, ajungând la salcia la care s-au întâlnit. Se aştepta ca Ruxandra să vina după el, insa nu a fost aşa. Atunci, îl apucă o durere bruscă de cap, auzind numai voci din trecut:”- Hai vino aici, nu-ţi fac nimic! Îi spunea cineva cu rautate şi gânduri necurate. - Nu, lasă-mă-n pace! –Hai, nu te speria, şmecheraş mic!” Lacrimile se revarsau din nou cu aceste amintiri crude. Deodată apare Ruxandra din spate, iar baiatul o îmbrăţişează, plângând si mai profund.
- Linişteşte-te! spune fata. Dacă vrei să-mi spui ceva, aşa ar fi bine să faci. Promit că o sa te ajut, ai încredere în mine.
- Nu mai pot să am încredere in nimeni. Toti m-au tradat! spune acesta cu multă durere. Toti în care aveam încredere s-au dovedit a-mi fi duşmani, tata, Victor…Orlando oftează şi se opreşte.
- Cine e Victor? întreabă fata.
- Un vechi şi fost prieten. O persoană care m-a tradat când nu mă aşteptam, Victor Pica…
Orlando se aşează din nou la umbra frumoasei salcii, iar Ruxandra lângă el, ascultând tot ce avea de spus.
- Înainte să fiu dus la orfelinat, continuă baiatul, am stat acasă la un prieten de familie, Victor. Ne întelegeam foarte bine, chiar dacă el era cu şapte ani mai mare ca mine. Când aveam cinci ani, m-am ataşat foarte tare de el, caci stralucirea ochilor lui de smarald m-a fermecat, iar zâmbetul lui îmi aducea caldura in suflet. Atunci, şi-a batut joc de mine, batându-mă ca pe cel mai mare criminal, eu simtind cele mai mari agonii din lume. În tot acest timp mă mintise şi m-a lasat la orfelinat, după ce a facut tot ce a vrut cu mine…Am promis ca mă razbun, dar n-am avut niciodată puterea să fac acest lucru.
Ochii lui Orlando se întunecară cu dispreţ fară margini, dar totuşi se înecau în tristete. Ruxandra îl linişteşte şi-i promite că-l va ajuta ori de cate ori va avea nevoie. După o vreme, Orlando îşi revine, iar fata îi spune:
- În mine poti avea încredere. Vrei să vi să te odihneşti la mine acasă?
Orlando se lasă convins şi astfel se duc la Ruxandra acasă. Pe drum, n-au scos nicio vorbă, fiecare era îngândurat, neobservând nimic în jurul lor, doar auzind galagia facută de maşini şi de copiii care se jucau. După un drum lung, fata îi zice că au ajuns. Orlando îşi ridică ochii şi se minunează. O casă de înaltimea unui palat, cu uşi pline de pietre stralucitoare, o poarta uriaşa albă ca o perlă şi gradini veşnic inundate de verdeaţă şi flori multicolore. Geamurile straluceau o data cu soarele, iar oamenii din jur îşi faceau treaba cu multă veselie. La vederea acestor frumuseti, baiatul nu poate sa scoată decât un singur cuvânt:
- Fantastic!
Ruxandra îi zâmbeşte si îl trage după ea pe baiat, care ramasese neclintit. Nu se aştepta să vadă aşa ceva. Intră împreuna în casă. Priveliştea era mai splendidă ca afară. Un interior plin de lucruri magnifice şi valoroase. Totul în alb, albastru şi verde, pictura de pe pereti era facuta de cei mai mari pictori, iar holul imens te ducea în încaperi care mai de care mai sofisticate. Multi oameni îi întâmpinară cu bucurie, iar fata îl prezentă pe prietenul ei. Acei oameni nu au vorbit, însă au dat din cap în semn de „Bun venit!”. Ruxandra îi zise baiatului:
- După câte ai observat, eu am fost crescută în puf şi n-am cunoscut niciodată necazul. De aceea am vrut să ştiu cât mai multe despre tine. Eşti foarte deosebit faţă de mine. N-am păţit niciodată nimic rau, toti mă aparau şi n-am vazut vreun orfelinat. Să şti, ca parintii mei, care acum sunt plecati, mi-au povestit o data de copiii sarmani, dar, eu având tot ce-mi doream, nu credeam că este posibil. Însă, anul acesta, am trecut prin fata orfelinatului şi te-am vazut atât de trist încât m-ai impresionat şi mi-am zis că te voi ajuta.
Orlando, pentru prima oară a zâmbit, un zâmbet cu atâta caldura, încât orice inimă s-ar fi luminat. Atunci îi spune Ruxandrei:
- Nu mă aşteptam ca cineva atât de bogat să fie atât de sufletist. De mic, la acel orfelinat cumplit, am fost învăţati că cei bogati ne fac viata amară, dar nu e adevarat. Acum îmi dau seama că există şi oameni mai diferiti decât cei cu care m-am întâlnit pana acum.
Fata se bucură de cele auzite si mai ales de zâmbetul lui Orlando, un zâmbet plin de puritate.

[AnDrE Neko]

Hy...Sper ca si urmatorul capitol sa fie pe plac...


3. Doar un vis?

Între timp, Ruxandra i-a prezentat casa lui Orlando, acolo se puteau gasi cele mai impresionante obiecte de artă şi cele mai frumoase creatii de design, toate în alb, albastru şi verde. Atunci, baiatul îi spune:
- Ai o casă magnifica, dar de ce ai ales această combinatie de culori?
Fata îi zâmbeşte suav, zicând:
- Albul simbolizează pacea, iar eu mereu am dorit acest lucru, albastrul descrie liniştea şi puritatea, iar verdele, naturaletea. Când eram mică, am ales aceste culori, neştiindu-le semnificatia. Dar, se pare, că am avut un instinct bun.
După ce mica lor plimbare prin casă ia sfârşit, Ruxandra pleacă până la unul din valetii ei. Orlando, se duce la geam şi priveşte în gradină la acea mantie ţesută de bucurie presarată cu miracole. Însă, cu toate acestea, inima lui nu era încă vindecată de durerea cumplită. Deodată, vede o persoană ce i se parea cunoscută, în gradină. Se gândeşte ce să facă. Inima-i batea cu putere, nu ştia de ce. Un tremur îl cuprinse, iar paşii îl duceau pe acel drum spre micutul loc luminat de razele soarelui din gradină. Pe alee un barbat statea cu spatele. Formele perfecte ale trupului îl lasară pe Orlando cu privirea neclintită, iar picioarele împietrite. Acel barbat avea un par stralucitor, galben ca soarele ce statea pe cer. Se gândeşte că ar putea fi o anumită persoană ce nu şi-ar fi dorit să o cunoască vreodată. Orlando ar vrea să se apropie, dar picioarele nu-l lasă. Brusc, acel om întoarce capul, auzindu-l pe Orlando. După o clipă de uimire, barbatul zâmbeşte cu multă cruzime, Orlando vrea să plece, însă acesta îl ia de mână, oprindu-l:
- Unde pleci, şmecheraşule? zice acesta cu un glas pervers.
- Lasă-mă-n pace, Victor! zbiară baiatul, tragându-si mâna.
- Deci, ţi-ai dat seama cine sunt! Nu-ţi era dor de mine? întreabă cu acelaşi aer crud.
- Ticalosule! spune acesta nervos cu lacrimi în ochi. Tu mi-ai distrus toate sperantele!
- Lasă, a trecut. Eu am şi uitat, tu nu?
- Cum poti fi aşa nemilos? După tot ce mi-ai facut?
Privirea lui Orlando se întuneca din ce in ce mai mult şi îşi spunea că atunci e momentul să se razbune…fară milă… Încercă să-l lovească, dar Victor îl prinde de mâini, apropiindu-se de el. Rasuflarea lui îl înfiora…nu ştia ce să facă, îi era frică de acea privire coruptă.
- Orlando, trezeşte-te! o voce se aude, iar baiatul se vede singur pe acea alee. Orlando, ai adormit!
- Ah, Ruxandra! Ii spune acesta strângându-o în brate. Daca-ai şti ce mi s-a întâmplat?
- Linişteşte-te, a fost doar un vis.
Orlando se uită in jur, nu era nimeni înafară de ei doi. „Ar fi putut să fie doar un vis?” gândea baiatul. Era prea real, dar totuşi i se parea imposibil. Ceva îl framânta. Întâlnirea ciudată din acel vis sau gândul ca l-a întâlnit în realitate? Fata îl privea oarecum dezamagită, o privire ce i se parea cunoscută lui Orlando, o privire înşelatoare. Oare de ce? Ruxandra îi fusese mereu alaturi. Tristetea se reaşezase din nou pe chipul nevinovat al baiatului. Zâmbetul cel cald parea că nu va mai aparea încă o data. Ochii-i de cristal s-au afundat în întuneric, şi toate acestea doar cu gândul că ar fi fost încă o data înşelat. Dar zâmbetul aparut din nou pe fata Ruxandrei îi demonstra contrariul. În cine să mai aibă încredere?
- Gata, a fost doar un vis! îl linişteşte aceasta. Şi oricum , eu o să fiu mereu alaturi de tine.
Fata îi ridica capul cu mâinile-i firave şi se uita drept în ochii lui. Baiatul se întreba de ce, privirea ei era prea ciudată. Ruxandra îşi închise ochii, se apropia de buzele lui. Acesta se gândea la ceva rau, trupul îi tremura. Nu întelegea de ce nimeni nu-l lasa in pace. Atunci Orlando o împinge, spunându-i, cu blândete:
- Îmi pare rau, dar nu trebuie. Ce vrei să demonstrezi cu asta?
Fata se retrage, întelegând sentimentul lui Orlando. Se simtea şi ea ciudat şi vroia să plece, dar şi-a dat seama că l-ar fi întristat şi mai tare pe baiat, astfel ramânând şi spunându-i:
- Am vrut doar să te liniştesc, se scuză aceasta. Nu mă întelege greşit.
Ruxandra îl ia pe baiat şi îl duce în casă. Soarele apunea, cerul înflacarat începea să se stingă. Frumusetea apusului veghea împrejurimile. Nu mai era mult timp şi se întuneca. Orlando a acceptat să doarmă la fată. Intră într-o cameră uriaşa, în sfârşit poate vedea un pat normal şi o camera plină de cele mai frumoase obiecte. Totuşi, pe el, parcă tot o masuţă din colt îl impresiona. Însă această masuţă nu era ca celelalte; era mult mai mare, acoperită de o pânză de catifea frumos brodată.
- În această camera vei dormi tu,îi spune fata. Noapte buna!
ÎI arată de unde se stinge lumina şi-l închide în cameră, lasându-i o cheie pe masuţă. Orlando se simtea ciudat. Niciodată nu mai dormise într-un asemenea loc. De fapt, nici nu putea adormi. Glasul vântului de afară îl ademenea să se uite pe geam, să privească prin marea de întuneric, la stelele stralucitoare şi la umbrele ciudate ce se zareau. Dar, ceva îl forta să se uite pe aleea în care îl vazuse pe Victor. Brusc, zareşte o umbră ciudată. „Sa fie a lui Victor?” gândea Orlando. Dar a fost doar un vis…sau poate că nu…nu-şi putea da seama, dar acea umbră semana tot mai mult cu el. Ar fi vrut să se duca să vadă, dar un sentiment îl oprea acolo. N-a vrut să se mai gândească la el, aşa că a renuntat să privească la acea lună plină, care domnea peste stelele ce se nasc umede pe bolta senină. Se întoarce pe patul cel frumos aranjat. Însă, mugurii somnului sau crapau suav. Nu putea să doarmă. Gânduri peste gânduri îi clocoteau. Se întreba dacă existau oameni buni, caci el nu vazuse niciunul. Doar Ruxandra îi dadea senzatia că este mai deosebită, dar ce om ajută fară nici un interes? Toată noaptea a meditat astfel. La aşezarea diminetii, Orlando adoarme. Peste un timp apare Ruxandra în camera acestuia. Îl vede că doarme şi nu îndrazneşte sa-l trezească. Se apropie încetişor de el. Fiecare pas îl apropia de patul în care visele lui au domnit pentru o noapte. Ajunse lângă pat. Ce frumos dormea! Fata nu se putu abtine să nu-l sarute, dar un tremur o cuprinse. Oare de ce? Să îndraznească? Nu avea nimic de pierdut. Buzele catifelate ale lui Orlando nu-o puteau opri, dar deodată, acesta se trezeşte, împingându-o. Baiatul îşi atinge uşurel buzele, nu se gândea la aşa ceva. Să-l fi tradat?Vroia doar să profite? Toate aceste gânduri îi treceau prin cap lui Orlando.
- Iartă-mă! spune fata îndepartându-se.
- Ţi-am spus! Lasă-mă-n pace! se rasteşte Orlando, lacrimile-i ivindu-i-se din nou. De ce a trebuit să am încredere in tine. Nu ştiu nimic despre viata ta! De ce?
Fata ramâne pe loc, inima-i bate cu putere, parcă îi era frică de ceva. „Ce are de ascuns?” gândea acesta…nimic, sau poate totul? Ruxandra îi raspunde:
- Te sfatuiesc să ai încredere in mine. O să-ţi spun totul când va fi momentul oportun. Acum…spune ea uitându-se pe geam la minunatul soare ce tocmai rasarise…să ieşim şi să profitam de această vreme frumoasă.
- Dar…spune Orlando, însă fata îl opreşte punându-i degetul pe buze.
- Niciun dar, haide!
„De ce?” Cu aceste două cuvinte începea fiecare întrebare din lungul şir de întrebari ce îl bântuiau pe baiat în acea perioadă, o perioadă destul de confuză în ceea ce priveşte trairile lui, mai profunde ca niciodată. Totuşi, privind spre gradina mângâiată de razele soarelui, se gândeşte că i-ar fi de folos o mică plimbare, pentru a-şi limpezi gândurile.
Încet, cei doi merg prin gradina împodobită cu perlele argintii ale brumei. Niciunul nu reuşeşte să lege două cuvinte. Ruxandra ar fi început să vorbească, dar privirea lui Orlando o oprea, vroia să fie liniştit. Baiatul, când trecea prin fiecare coltişor al uriaşei gradini, ceva îl facea să se uite mereu în jurul lui. Fata era confuză, dar totuşi nu a îndraznit sa-i vorbească. După un timp, Ruxandra, nemaiştiind ce să facă, i-a zis:
- Mă duc să aduc nişte sucuri. Stai aici. Si pleacă într-o fugă spre casă. Poate aşa o să aibă mai mult timp să-şi revină…gândea ea.
Orlando se aşeză pe iarba proaspat scaldata în rouă. Neliniştea nu-i dadea pace. Atunci, printre mii de întrebari ce-l framântau, îşi zice: ”Ce este acest sentiment ciudat? Nu l-am mai simtit până acum, dar totuşi am auzit de el. Îmi este foarte greu să-l descriu. Ca şi cum un uragan şi un heleşteu liniştit ar face o pereche. Pe de o parte mă simt minunat, dar pe de altă parte foarte confuz şi plin de gânduri. Acest sentiment, este posibil, să fie…Orlando îşi ridica ochii, iar după o rasuflare uşurată, continuă- să fie… iubirea ?”

[AnDrE Neko]

Am sa pun si urmatorul capitol, sper sa va atraga atentia...:d si sa nu va dezamageasca.
Ja ne!!!

4.Adevarul

Ruxandra vine cu sucurile. Vede că Orlando se mai liniştise şi acest lucru o bine-dispunea. Se aşează şi ea jos. Amândoi se uitau spre acea întindere tacută şi verde ce le fura privirile şi spre cerul ca un imens cuptor de portelan. Baiatul, cu un aer liniştit, învârtindu-şi în mână paharul cu suc, spune:
- Şti ceva, Ruxandra?
- Ce? raspunde aceasta, într-un fel mirată, caci nu-l auzise deloc vorbind în acea zi.
- Noi…am devenit mai apropiati de la o vreme, dar, totuşi, de ce nu vrei să-mi zici mai multe despre viata ta?
- Nu e deloc interesantă! Spune ea cu un glas molcom, dar evitând să deschidă mai mult acest subiect, îi zice: Dar, ai vrea să vi cu mine în oraş? Caci, după cum şti, astazi este un festival.
Orlando roşeşte şi îi raspunde cu un zâmbet placut:
- Mi-ar face placere.
- Atunci, haide să-ţi gasim o îmbracaminte adecvată.
Acesta nu mai fusese niciodată la vreun festival. Ruxandra, îi deschide un dulap imens de haine şi îl pune să aleagă, după care ea iese din cameră. Orlando, vazându-se singur cu atâtea haine, nu s-a putut abtine să nu le încerce pe toate. Peste ceva timp, coboară acolo unde era Ruxandra, ce ţinea o sticlă de apă în mână. Când aceasta îşi întoarce privirile spre baiat, sticla îi cade pe podea, ramânând uimită. Într-adevar, arata impecabil. O camaşă superbă ţesută din fire de aur şi parcă pictata de pensule magice şi pantaloni atât de sclipitori încât nu puteai să-ţi iei privirile. După un zâmbet suav, cei doi pleacă.
Oraşul era un magnific teatru de jocuri şi luminite. Toti se distrau, până si Orlando se simtea mai relaxat; o zi petrecută ca restul oamenilor. Muzică frumoasă şi atmosferă de neuitat, aşa se descria acest festival. Cei doi s-au plimbat, au mâncat, şi nu au ocolit nici un joc de prin preajmă. După o zi plină de distractie, se aşează la o masă, aşteptând focul de artificii.
- Ce parere ai avut despre această zi? întreabă entuziasmată Ruxandra.
- Superbă, n-am cuvinte! spune el cu o voce mai caldă ca oricând.
Orlando, nu s-ar fi gândit niciodată că mai poate râde la o glumă sau să se distreze la vreun joc. Acea fată, chiar îl facuse să uite, macar pentru o zi, crudul lui trecut.
- În câteva minute va fi focul de artificii! spune Ruxandra veselă. Să aşteptam.
Deodată, la masă, se mai aşează o fată putin mai mare decât ei. Orlando o vede primul şi o întreabă cine este, după care întoarce capul si Ruxandra:
- Hei, Mari, ce faci aici? o întreabă acesta cu o privire neobişnuita, dar totodată putin surprinsă.
- Cine e? o întreabă Orlando mirat pe Ruxandra.
- Nu te baga piticule! îi spune fata. Ce cauti tu cu sora mea?
- Sora ta?!
- Da! spune Ruxandra. Ea e sora-mea. Dar parcă erai plecată…îi zice acesteia. Ce cauti pe aici?
- Am venit şi eu la festival cu…
- Stati putin –intervine baiatul- Ruxandra, de ce nu mi-ai spus că ai o sora?
- Ţi-am promis că o să-ţi spun totul la un moment dat.
- Spune-mi acum! se rasteşte baiatul.
Ruxandra, vrând să înceapă, mai vine o persoană la masa lor. Orlando, vazându-l, se ridică furios. Era Victor.
- Nu mai înteleg nimic! spune Orlando nervos. V-ati batut joc de mine! Cine sunteti?
Nimeni nu scoate o vorbă, privirea baiatului fiind prea întunecata. Deodată, începe minunatul foc de artificii, însă lor nu le mai pasa. Cerul prinde culoare, iar artificiile formează vesele mii de forme. Atunci, Victor vorbeşte cu un glas rautacios:
- Dacă nimeni nu are curajul să vorbească, o să-i explic eu totul. Vezi, Orlando, după câţiva ani după ce te-am dus la orfelinat eu m-am casatorit cu Mari, sora Ruxandrei…
- Ce?! Eşti cumnatul Ruxandrei?! se miră baiatul, întorcând o privire furioasa spre Ruxandra.
- Da, continuă Victor, şi după o vreme am cunoscut-o pe Ruxandra, care tocmai aflase că există şi copii sarmani, aşa că i-am povestit despre tine şi a vrut să te vadă. I-am spus la ce orfelinat eşti şi a venit timp de un an pe acolo.
Cu lacrimi în ochi şi plini de tristete, Orlando zice:
- Deci m-ai mintit, Ruxandra. N-ar fi trebuit să am încredere in tine! şi începe să fugă încotro îl duc paşii.
- Stai un moment, zice fata. Pot să-ţi explic.
Dar, în zadar, Orlando ajunsese prea departe. Raze de suspin curgeau din întuneric. Jocul de artificii se încheiase. Norii au început să vina ca o perdea ce permitea astrelor să-şi joace rolurile pe magnifica scenă a cerului albastru, iar padurea cu privirea ei maiastră statea-n picioare, spectatoare la grandoarea de pe cer. Însă, baiatul nu putea să observe nimic din jurul lui. Totul i se parea întunecat şi trist. Se simtea legat de un lanţ cu vise spulberate, avea ochii încetoşati şi lipsiti de sclipirea din ziua aceea, care totuşi, îşi spunea el, fusese o minciuna. Mici picaturi de gheaţă s-au desprins din adâncul inimii, brazdându-i obrajii. Nu întelegea ce facuse pentru a fi tratat aşa. De ceea ce se temuse nu a scapat, totul s-a dovedit a fi doar…o iluzie. Dorea să fugă, nu conta unde, dar deodată îşi amintise de carnetelul care întotdeauna îi ţinuse o placută companie. Acesta se afla acasă la Ruxandra. Se gândea ce să facă. Să se întoarcă după amintirile lui din carnetel adunate ca un covor de frunze şi să dea ochii din nou cu oamenii care-l tradaseră, sau să fugă pe vecie, lasându-si lucrul cel pretuia cel mai mult, în urmă? Atâtea întrebari l-au obosit. Ochii i se închideau încet-încet, somnul îl patrunse. Se aşeză sub coroana primului copac pe care l-a zarit. Adormi ca o pasare sfarmată de oboseală.
Secundele alunecau uşor spre dimineaţă. O rază de soare strapunse frunzele copacului şi-l trezi pe Orlando. Acesta se simtea parasit. Şi-ar fi dorit să aibă pe cineva alaturi, să-l ajute, dar era un vis, care va ramâne doar atât şi nu va putea deveni realitate niciodată. Şi-a dat seama că tot ce-i spusese Ruxandra n-a fost adevarat, fusese doar o capcană mişelească sa-l ademenească din nou la Victor. Şi-ar fi continuat drumul spre nesfârşit, dar îl oprea în loc gândul la carnetel. Cu mult curaj, îşi zice ca e mai bine să se întoarcă pentru a-l lua. Astfel, ajunge în fata uriaşei case a fetei, unde o vede pe Mari. Orlando îşi ia inima-n dinti şi îi spune:
- Am venit să-mi iau un lucru ce-mi apartine. După aceea voi pleca, nu-ţi face griji!
- Dar…şotul şi cu sora mea au plecat să te caute. De ce nu ramâi?
- Nu-mi pune întrebari! spune baiatul încruntat. M-ati mintit, cu totii!
Orlando intră în casă, îşi ia carnetelul, dar când să plece Mari îl opreşte, prinzându-l de mâna-i cea moale. Aceasta îl priveşte cu ochii blânzi şi frumoşi şi-i spune:
- Nu ştiu cine eşti şi de unde îi cunoşti pe Victor şi Ruxandra, dar, să ai grija de tine.
Sensibilitatea şi bunatatea cu care i-a vorbit l-a impresionat, dar nu vroia să se mai lase pacalit şi astfel pleacă cu carnetelul, nemaizicând nimic. Ieşind, merge încet şi întristat. Deodată, vede acea casă parasită unde a dormit în prima noapte după ce a fugit de la orfelinat. Intră doar cu gândul de a mai scrie în carnetel. La intrarea în casă observă că nimic de acolo nu mai rezista mult. Uşile scârţâiau mai tare, iar peretii aveau mai multe gauri, totuşi masuta era la fel. Se aşează şi scrie cu tot sufletul. Literele parcă zburau prin toate colturile foii şi desenele plângeau o data cu el. După ce termină îşi închide carnetelul, îşi trage sufletul şi spune cu o voce îndurerată:
-„Dacă nu a-şi fi plecat de la orfelinat, nu s-ar fi întâmplat toate astea. Ştiu ce o să fac – Orlando se ridică in picioare, se uită pe geam şi continuă cu o voce categorică - o să mă întorc la orfelinat!”

[Sadic_Soul]

Scuze ca nu am comentat mai devreme,abia acum am vazut ca ai postat doua capitole.
Sincer,mi-ai surprins cu cele intamplate.Totusi era de asteptat ca dintr-un cosmar,sa se nasca un vis frumos.
Am impresia ca Victor regreta ce i-a facut lui Orlando,si deaceia i-a povestit Ruxandrei de el.Este doar o prima impresie,nu sunt sigura de asta,de aceia astept urmatoarele capitole pentru a fi sigura de ceea ce spun.
Per total mi-a placut.Ai foarte multa descriere,as zice ca prea multa.Incerca sa nu pui pe langa oricare substantiv neaparat un adjectiv.Imi palce modul in care descri,dar uneori este prea mult.
Chiar daca Orlando se intoarce la orfenilat,nu va mai putea asta mult,parca are 17 ani,deci mai are un an si apoi trebuie sa se decurce singur.
AStept urmatorul capitol.

[AnDrE Neko]

Mersi pentru comm si sfaturi. O sa incerc sa descriu mai putin...
Iar in legatura cu Victor, in acest capitol nu o sa apara, insa o sa faca ceva neasteptat. Sper ca va va placea...


5.

[Sadic_Soul]

Draguta continuarea,foarte melancolica,dar si destul de vesela prin "unele parti."
Cred ca Ruxandra este aceea care spune'Te rog, doar asculta-ma! ".
Sper ca Octavian sa nu faca ceva pripit,daca Orlando va ramane la orfenilat,el este singurul care il poate face,macar pentru o clipa sa zambeasca.
Merci ca ai ascultat de sfatul meu,iinsa este parerea mea,poate altii chiar nu sunt deranjati de prea multa descriere.
Oricum capitolul asta a fost unul reusit,echilibrat.
Abia astept sa vad ce surprize pregateste Victor,sa pui continuarea cat de repede posibil.

[AnDrE Neko]

Ma bucur mult ca ti-a placut. Sper ca si acest capitol va fi destul de bun.
Spor la citit;)


6.

[AnDrE Neko]

Ohayo...Maine voi posta ultimul capitol al acestiu fic. Nelamuririle se vor rezolva, iar prietenii atunci se vor ivi cu adevarat.
Gomenasai daca o sa folosesc multa descriere:d...dar vreau sa fie un final frumos...