This N' That

[Alexi]

Capitolul 18
Alexander P.O.V


Te rog Doamne! Să fie totul bine! Alexa şi copilul să fie bine!
Aşteptam de mai bine de jumătate de oră şi nici măcar o asistentă afurisită nu ieşea din acel cabinet. Mă agitam în continuu pe scaunele incomode de plastic, în timp strângeam în pumn paharul de plastic de la cafea.
De ce dura atât? O simplă sângerare nu poate fi atât de gravă, nu? Dacă copilul meu e în pericol? Sau soţia mea?
Uşile s-au deschis brusc, iar doctorul şi-a făcut în sfârţit apariţia.
- Cum se simte Alexa?
Şi-a strâns pumnul şi şi-a mutat privirea. Şi-a deschis gura, dar cuvintele lui nu ieşeau. L-am apucat de halat şi l-am întors cu faţa la mine.
- Ce se întâmplă cu soţia mea?
- A pierdut copilul!
I-am dat drumul şi m-am rezemat de perete. Copilul meu! Nu mai există! Era ca şi cineva mi-ar fi dat un pumn în stomac, iar în urma lui a rămas golul. Deschis! Mi-am lipit capul de peretele rece şi mi-am închis ochii. Mi-am încleştat pumnii şi dinţii.
- De ce?
- Consideraţi-l un accident al naturii care se mai întâmplă din când în când.
Mi-am deschis ochii şi m-am întors furios spre el. L-am apucat de halat şi mă abţineam cu greu să nu îi dau un pumn.
- Un accident al naturii? Tocmai mi-am pierdut copilul, dobitocule? Şi tu îmi spui că a fost un accident al naturii?
- Vă înţeleg perfect! Dar nu sunt eu de vină de ceea ce a vrut Dumnezeu!
I-am dat drumul şi m-am întors cu faţa la perete. I-am dat un pumn, încercând să mă calmez.
- Cum se simte?
- I-am administrat un medicament pentru ca organismul ei să poată elimina toate rămăşiţele. Aş prefera să o ţinem sub observaţie în această seară. Mâine va putea pleca acasă. Trebuie să aveţi foarte mare grijă de ea. Stabilitatea ei emoţională poate fi afectată grav.




*


Camera de spital era mică, dar nu cred că asta era preocuparea mea sau a soţiei mele. Când am intrat în cameră am crezut, că doarme, dar m-am înşelat. M-am apropiat şi mai mult de ea şi am observat că privea tavanul, în timp ce ochii ei erau roşii. Îşi ţinea mâna stângă pe abdomen.
M-am aşezat pe scaunul de lângă pat şi i-am luat mâna în a mea. Arăta atât de deplorabil. Era gata să se prăbuşească emoţional. Am început să îi mângâi mâna.
- Cum te simţi?
- Goală.
Vocea ei era slabă. Parcă murise. Împreună cu zâmbetul ei. Lacrimile au început să îţi facă apariţiile în colţurile ochilor. A început să îşi mângâie pântecul.
- Era aici! Iar acum a dispărut. Nu mai e. De ce? De ce trebuie să sufăr mereu? Chiar nu pot să fiu fericită?
Lacrimile au început să se prelingă pe obrajii ei. Simţeam că inima mea e gata să se distrugă. Femeia pe care o iubesc e ca o moartă-vie. Iar copilul meu nu mai creşte în interiorul ei. Toate astea sunt din cauza mea? Mă pedepseşti în cel mai crud mod pentru că nu am crezut-o de la început?
M-am ridicat de pe scaun şi m-am aşezat pe pat lângă ea. I-am pus capul pe pieptul meu şi am strâns-o în braţe. Am sărutat-o pe cap, începând să o mângâi pe acesta.
- Te doare?
- Nu. Cred că doctorul mi-a dat dat un somnifer.
- Culcă-te! Ai nevoie să de odihnă!
În următoarele momente nu a mai scos nici un cuvânt. Probabil a adormit. Are nevoie de multă odihnă. Mi-am întors capul şi m-am uitat pe fereastră. Începea să se întunece.
Dacă nu o credeam niciodată pe Isabella. Totul ar fi fost atât de bine. Alexa si eu eram fericiţi în continuare, iar copilul nostru ar mai fi avut puţin şi s-ar fi născut.
Mi-am dus instinctiv mâna la abdomenul şatenei şi l-am mângâiat uşor. Lacrimile îmi înţepau ochii. Le-am lăsat să alunece pe obrajii mei. Trebuia să mă descarc într-un fel. Şi acum nu îmi permit să ţip şi să lovesc tot ce găsesc în jurul meu. Eşti atât de nedrept Doamne! Mă pedepseşti pentru o greşeală tâmpită. De ce am fost atât de prost? Nimic din astea nu s-ar fi întâmplat dacă soția mea rămânea în casa mea. În casa noastră. Doamne! Dă-mi putere să trec de acest coșmar! Te implor!


*


- Sasha! Sasha trezește-te!
Mi-am deschis ochii și m-am uitat în jurul meu. Leonardo era lângă mine și îmi făcea semn să mă dau jos din pat. M-am mișcat ușor încercând să nu o trezesc pe Alexa. Am întins-o pe pat și am învelit-o. Am sărutat-o ușor pe frunte și am privit-o câteva secunde. Roșcatul m-a bătut pe umăr și mi-a arătat ușa.
Am ieşit din salon şi am închis uşa cu grijă. Vărul meu a început să meargă înaintea mea, făcându-mi semn să îl urmez. Nu ştiu unde voia să mă ducă. Nici măcar nu ştiu de ce sunt dispus să îl urmez. Acum când am aflat adevărul nu mai simt ură pentru el. Oare pot reveni lucrurile la normal? Dacă Isabella nu mai e aici ca să ne despartă, atunci totul e ok, nu?
Când m-am trezit din gândirea mea intensă am observat că am ajuns la cafenea. M-am aşezat la o masă, iar roşcatul s-a dus după nişte cafele.
- Am discutat cu doctorul şi am plătit spitalizarea. Mâine putem să o luam pe Alexa acasă.
- Mulţumesc Leo! Mulţumesc pentru tot!
- A trecut ceva timp de când nu mi-ai mai spus Leo!
Am zâmbit şi am luat o gură din cafea. Era exact cum îmi plăcea mie. Se pare că după 5 ani în care nu am vorbit Leonardo încă îmi cunoştea gusturile.
- Îmi pare rău Sasha! Îmi pare rău pentru tot! Poate dacă aş fi avut grijă de Alexa mai bine asta nu s-ar fi întâmplat!
- Nu! Nu da vina pe tine! Tu ai avut grija de soţia mea mai bine decât mine. Dacă e cineva de vină acela sunt eu. Eu am alungat-o din casă împreună cu copilul meu. Din vina mea a avut de suferit. Tu doar ai ajutat-o. Şi asta mă face să mă întreb de ce? De ce ai fost lângă ea şi nu ai încercat să o cucereşti? Să o faci să devină soţia ta?
- Pentru că e soţia ta. Şi te iubeşte pe tine. Şi în plus tu eşti ca un frate pentru mine Sasha! Nu vreau să te trădez. Ce s-a întâmplat cu Isabella a fost o înscenare. Una de care ţi-ai dat seama târziu. Exact cum s-a întâmplat şi acum.
- Încă nu îmi vine să cred ce s-a întâmplat.
- Isabella e vicleană. Ştie cum să te tragă pe sfori. Dacă vrei să fii fericit, uit-o pe Isabella. Dacă continui să te gândeşti la ea o să îţi aducă numai belele.
- Chiar crezi că o să mă mai apropii de acea ticăloasă după ce mi-am pierdut copilul? O să o fac sa regrete că m-a cunoscut.
- Şi ce ai de gând să faci acum?
- O să o i-au pe Alexa acasă şi am să încerc să repar ce am stricat.
- Acum are mare nevoie de tine. Dar te avertizez! O singură dată o mai faci să plângă şi mă întorc după ea. Şi de data asta nu dau înapoi. Indiferent de circumstanţe.
Am zâmbit aprobând din cap. Am continuat să îmi beau cafeaua gândindu-mă la viitor. Oare Alexa va dori să vină acasă cu mine? Sau mă va urî şi mai tare?
Am tras aer adânc în piept şi mi-am lăsat paharul pe masă. Sper doar ca totul să fie bine.