24-09-2008, 09:23 PM
Inca imi mai amintesc de acele zile... desi probabil au trecut secole deja. Numele meu este Mitsuki Kiriyama si sunt cunoscut ca Lucifer. Pana si nastera mea era perceputa de toti oamenii ca fiind inceputul Apocalipsei. Probabil cel mai mare pacat al meu a fost faptul ca m-am indragostit. Nu am crezut niciodata ca se va ajunge atat de departe... sau poate por si simplu nu vroiam sa accept asta. Ma intreb acum ce s-ar fi intamplat daca nu as fi cunoscut-o... Daca ea nu mi-ar fi spus ce sunt cu adevarat... Ar fi fost probabil mai bine pentru rasa umana... sau nu. Cred ca nu voi stii niciodata cu adevarat.
Desi a trecut atata timp, gandirea si personalitatea mi-au ramas intacte. Nu stiu prea bine cum este viata muritorilor dar stiu cum este a noastra... Cruda. Nici un om nu ar putea intelege vreodata durerea de a trai fara un scop. Mereu am auzit oamenii spunand ca si-ar dori nemurirea, considerand-o un fel de dar. Habar nu au ce inseamna cu adevarat viata vesnica si nici cat de mult poate sa doara. Nu mi-am dorit niciodata sa fiu asa si oricat de mult am incercat nu am putut afla de ce mi s-a intamplat tocmai mie. Da, da, stiu... Sunt "Cel Ales" asa cum spunea unul dintre prietenii mei... Dar de ce eu?
Cand totul a inceput eram doar un copil de 15 ani. Mama mea a murit cand eu aveam un an, la nasterea sururii mele Miku, iar tata, neputand suporta pierderea ei s-a sinucis. Tipic muritorilor... Atunci cand lucrurile se complica isi iau viata fara sa se gandeasca la ceea ce lasa in urma. Neavand alte rude, eu si sora mea am sfarsit intr-un orfelinat, inchizandu-ne tot mai mult in adancul nostru. O iubeam pe Miku, dar ea nu ma putea intelege, asa ca nu am avut o relatie prea aproapriata, desi mi-as fi dorit asta. Incercam sa am grija de ea pentru ca se nascuse prematur si era extrem de sensibila. Nu mi-as fi dorit ca cineva sa o raneasca sau sa o faca sa sufere... Dar cam aici se termina relatia noastra. Tuturor li se parea destul de ciudat acest lucru, avand in vedere relatiile stranse de prietenie dintre fratii japonezi. Mereu am fost considerat un ciudat, dar nu ca mi-ar fi pasat vreodata. Aveam propriile mele probleme de care sa ma ocup. Pe la 6 ani incepuse sa imi placa la nebunie sa scriu in limba evreica desi nu imi amintesc sa o fi studiat vreodata. O stiam doar si atat. Cred ca directorul orfelinatului ma placea pentru ca nu s-a purtat niciodata urat cu mine si nu m-a pedepsit asa cum facea cu ceilalti copii de acolo. Devenise la un moment dat foarte interesat de ceea ce scriam eu si m-a rugat sa ii dau sa citeasca. I-a luat aproape o saptamana numai ca sa isi dea seama in ce limba scriam... Apoi, intr-o zi, m-a rugat sa merg cu el undeva. M-a uimit asta oarecum, pentru ca nu obijnuiam sa iesim la plimbari, cu atat mai putin alaturi de director. L-am intrebat de mai multe ori unde avea de gand sa ma duca, dar mi-a spus doar ca o sa vad cand ajungem acolo.
A oprit masina langa un bloc inalt si impunator, avand peste 100 de etaje si facut in totalitate din sticla. Era ceva normal anului 2506, la fel ca si noile automobile plutitoare care foloseau pe post de combustibil energia eoliana. Tokyo era un oras mare si populat de oameni de afaceri si oameni de stiinta pe atunci, copiii retragandu-se in Osaka, noul centru educativ. Abia asteptam sa ajung si eu acolo. Devenise deja enervant sa te plimbi pe strada printre zeci de oameni imbracati in costume negre. Parca aveau uniforme...
Directorul meu batu incet in usa cu numarul 234 de la etajul 57. Un barbat de inaltime medie, cu parul scurt si negru ne deschise. Avea tenul usor inchis la culoare si cea mai haioasa palarie pe care am vazut-o vreodata. Parea un om de treaba si ne-a poftit foarte politicos inauntru. Numele lui era Erik si avea 24 de ani. Directorul mi l-a prezentat ca fiind unul dintre cei mai buni prieteni ai lui din copilarie si mi s-a parut foarte dragut din partea lui ca ma luase cu el la intalnirea aceasta dar tot nu vedeam ce legatura aveam eu... Oricum, am hotarat sa stau cuminte si sa nu intervin deloc in discutia lor. Dar apoi, directorul i-a aratat lui Erik caietul pe care eu i-l dadusem, intrebandu-l daca poate citi ceea ce era scris in el.
-Cine a scris asta? intreba Erik fascinat.
-Mitsuki, ii raspunse. Ce scrie?
-Este Apocalipsul lui Ioan in original, exact asa cum a fost scris acum mii de ani! E incredibil! Cati ani are acest copil?
-A implinit 7 de curand.
Erik a parut foarte uimit cand a aflat acest lucru, si a sarit din canapea ca ars intreband pe cat eram nascut. Nu intelegeam nimic si mi-as fi dorit foarte mult sa aflu care era problema lui defapt.
-Este nascut pe 2 ianuarie, ii spuse directorul. De ce intrebi?
-Nimic... Ma gandeam la ceva... Nimic important. spuse Erik repede.
Acest raspuns chiar ma luminase complet. Nu suport oamenii care pun intrebari si te lasa fara un raspuns. E atat de stresant... Mai ales atunci cand este vorba despre tine.
Un timp, tot orfelinatul a vorbit despre mine si despre ceea ce scrisesem dar apoi s-a uitat, ca orice alt lucru trecator. Dar eu nu am uitat. Ceea ce scriam erau cuvinte care imi veneau in minte si simteam nevoia de a le scrie... Uneori nici eu nu stiam de ce le scriam sau ce inseamna dar nu m-am intrebat niciodata de ce numai eu cunosteam aceasta limba moarta. Poate ca ar fi trebuit sa meditez mai mult la lucrurile pe care le faceam dar la acea varasta erau doar jocuri pentru mine. Era adevarat insa ca mereu in jurul meu se intamplau tot felul de lucruri ciudate dar nu am dat niciodata prea multa importanta. Cred ca cea mai ciudata intamplare de acest gen a fost pe cand aveam vreo 9 ani. Nu obijnuiam sa socializez cu ceilalti copii, de obicei stateam singur si scriam, pierzand contactul cu lumea din jurul meu. Stiam ca nu ma suportau dar nu aveam de gand sa imi pierd timpul incercand sa ii impresionez. De obicei ma lasau in pace, vorbind intre ei despre mine si facand tot felul de glume. In acea zi insa a fost diferit. Ca in orice institut era imposibil sa nu existe un grup de batausi, care se purtau urat cu toate lumea si mereu scapau nepedepsiti. Yoto era de departe cel mai rau dintre ei. Nu il cunosteam prea bine dar auzisem destul incat sa-mi fac o parere. Avea doar 11 ani dar toata lumea stia ca avea doua obtiuni in viitor... Ori ajungea mafiot ori facea vreo 110 ani de puscarie. Totul a inceput de la o simpla cearta. Probabil nu avea de cine sa se ia in momentul ala si m-a gasit pe mine. Oricum, stiam parerea celor din gasca lui despre mine. Simplul fapt ca eram preferatul directorului ii facea sa ma urasca, poate si pentru ca ei nu gaseau nimic special la mine. Cred ca intr-un fel le facea o deosebita placere sa vorbeasca despre mine deoarece Miku imi spusese ca eu sunt in general subiectul de discuti al batausilor dar nimeni nu se mai luase de mine in asa fel pana atunci.
Era scurta pauza pe care o aveam la orfelinat iar eu, ca de obicei, eram asezat pe banca pe care obisnuiam sa scriu atunci cand aveam ocazia, in momentul in care Yoto si trupa lui de soc si-au facut apaitia.
-Ia uite cine este aici... chiar preferatul directorului! spuse el pe un ton batjocoritor. Ce tot scrii acolo?
-Ceva ce tu nu ai putea intelege, i-am raspuns.
Stiu ca ar fi trebuit sa ma port mai frumos cu el dar nu suportam ca cineva sa isi bata joc de mine. Il priveam cu mult dispret si probabil aratam destul de infricosator pentru ca prietenii lui s-au dat cativa pasi in spate. Yoto insa nu era atat de usor de intimidat si eram sigur ca avea de gand sa faca ceva. A zambit si mi-a luat foile spunandu-mi ca nu le voi mai vedea niciodata. E incredibil cat de enervanti pot fi unii oameni. M-am ridicat si l-am impins, dorind sa ii dau de inteles ca nu imi era teama de el. L-am impins insa prea tare si mi-am dat seama de asta mult prea tarziu. A cazut pe asfalt si si-a lovit puternic capul de bordura, pierzandu-si cunostinta in momentul impactului. Prietenii lui l-au ridicat si s-au grabit sa il duca inauntru, spunandu-mi ca lucrurile nu vor ramane asa. Stiam ca o incurcasem si ca aveam sa fiu pedepsit pentru asta dar nu prea ma interesa in momentul acela. Eram oarecum fericit.
Dupa cateva ore directorul a venit in camera mea si mi-a spus sa il insotesc pana in biroul lui. Din momentul in care vazusem ca Yoto se lovise tare mi-am dat seama ca avea sa fiu pedepsit si batut dar nu credeam ca de catre director.Era un om inalt,de vreo 25-26 de ani cu parul negru si o expresie blanda pe fata in ciuda aparentei lui dure. Nu stiam daca obisnuia sa bata copiii de la orfelinat dar auzisem ca inaite de a lucra acolo fusese mafiot.
De cum am intrat in biroul lui ,acesta a inceput sa tipe la mine:
-De ce ai facut asta, Mitsuki? Am crezut ca vei fi cuminte dupa ce te-am rasfatat atata ,te-am ocrotit si nu am lasat pe nimeni sa te raneasca.
Mi-am lasat usor capul in jos, simtindu-ma oarecum vinovat. Imi dadeam seama ca-l dezamagisem si imi parea foarte rau. Imi era totusi foarte teama. Nimeni nu ma lovise... niciodata. Am incercat sa-i explic ce se intamplase defapt si ca nu fusese vina mea dar tot ce a putut spune a fost:
-Imi pare rau...
Apoi mi-a dat o palma tare peste fata iar eu mi-am pierdut echilibrul si am cazut pe podea. Lacrimile au inceput sa-mi curga pe fata si mi-am pus incet mana pe obrazul stang, acolo unde ma lovise. Oricine si-ar fi putut da seama ca nu facea toate astea pentru ca i-ar fi facut placere... Probabil se simtea la fel de prost ca si mine. Stiam ca tinea mult la mine dar de data asta probabil nu avusese de ales. M-am speriat insa foarte mult cand mi-am ridicat privirea si am vazut ca avea in mana dreapta o curea. Am inchis ochii si am inceput sa plang mai rau, dar nu am spus nimic. Eram hotarat sa-l las sa ma bata deoarece pana si eu credeam ca o meritam. De cand venisem la orfelinat singurul care se purtase frumos cu mine era el si stiam ca nu ar fi facut-o daca nu ar fi fost necesar. Teama insa ma cuprins imediat si in momentul in care a vrut sa ma loveasca mi-am pus mana in fata capului, incercand sa ma apar. Zgomotul puternic care s-a auzit m-a facut sa deschid ochii si l-am vazut pe director lipit de perete, sange mult curgand pe zidul de un alb imaculat din spatele lui. Statea nemiscat si parea grav ranit la cap iar asta m-a speriat ingrozitor. De ce se intamplase asta? Nu stiam... M-am ridicat si m-am dus repede langa el, intrebandu-l daca e bine. A deschis ochii si m-a privit pentru un moment apoi m-a intrebat usor speriat:
-Tu ai facut asta?
-Nu.. Nu stiu... Imi pare rau... am spus.
Mi-a pus mana pe cap si m-a mangaiat spunandu-mi ca totul va fi bine. Probabil era singurul care tinea la mine cu adevarat. De atunci lucrurile s-au schimbat foarte mult... Directorul le interzisese tuturor sa ma loveasca sau sa ma supere, spunandu-le ca sunt foarte sensibil. Bineinteles ca toata lumea stia de cele intamplate dar nu indrazneau sa spuna ceva. Copiii au inceput sa imi spuna fiul Diavolului, pana si profesorii ma priveau cu teama. Directorul stia ceva despre mine ce eu nu stiam si oricat de mult as fi incercat nu imi dadeam seama ce eram defapt...
Cand am implinit 15 ani directorul m-a trimis in Osaka pentru a merge acolo la liceu. Era foarte ciudat pentru ca eram primul caruia i s-a permis sa paraseasca orfelinatul atat de devreme. Cred ca le era teama de mine. Cu trecerea timpului lucrurile care se intamplau in preajma mea devenisera din ce in ce mai bizare... Miku a ramas acolo, fiind inca prea mica pentru a merge la liceu. Directorul imi promisese ca o va trimite si pe ea anul urmator asa ca am fost mai linistit.
Liceul Maiyo era unul foarte renumit si din cate auzisem era genul de liceu la care mergeau pustii plin de bani si aroganti. Ma intrebam cati bani daduse directorul pentru a ma aduce acolo dar am preferat sa nu ma gandesc la asta. In ciuda prestigiului pe care acest liceu il avea arata de-a dreptul antic, ca cele din anul 2000. Cladirea era dreptunghiulara si lunga, avand doar 3 etaje in inaltime si o curte mare, plina de trandafiri. Elevii stateau in grupuri vorbind si razand, cu totii purtand uniformele acele ridicole, in diferite culori depinzand de clasa in care erau. Primisem si eu una dar nici prin cap nu-mi trecea sa o port asa cum o faceau ei. Imi placea sa fiu mereu diferit, nu sa arat exact ca toti ceilalti. Imi umplusem blugii albastri de insigne cu tot felul de imagini si imi desfacusem camasa complet, cravata aceea lunga atingandu-mi usor pieptul dezgolit. Aveam multe bratari la maini si cateva inele de argint care imi dadeau un aspect de rocker. Parul meu era scurt si negru, bretonul acoperindu-mi complet ochiul stang. Stilul emo era foarte vechi si nu mai era la moda de sute de ani dar mie mi se parea interesant si original. Oarecum, ma caracteriza. Nu cunosteam pe nimeni de acolo si tot ce stiam era ca faceam parte din clasa a 9-a C. Am hotarat deci sa nu ma bag in seama inutil si sa astep inceputul orelor.
Stateam pe o banca si priveam cerul, ascultand muzica si gandindu-ma. Totul parea atat de banal in acel loc si deja presimteam ca o sa ma plictisesc de moarte. Ma gandeam ca aveam sa fiu dat afara din liceu daca avea sa se intample ceva ciudat cu mine si acolo... Nu ca ar fi fost mare paguba de altfel...
-Tu cine esti? am auzit o voce din spatele meu.
M-am intors si am vazut un baiat inalt. Dupa camasa verde pe care o purta mi-am dat seama ca era in clasa a 11-a si chiar nu intelegeam ce vroia de la mine. M-am ridicat insa si i-am raspuns politicos.
-Mitsuki Kiriyama. Incantat de cunostinta. am spus, dorind sa dau mana cu el.
M-a privit dezgustat si a inceput sa rada, asa ca am lasat mana jos. Cu siguranta era un fel de Yoto mai mare si mult mai rau. M-a masurat din cap pana in picioare si apoi m-a intrebat:
-Esti emo? Credeam ca voi specimenele din epoca aceea ati disparut demult!
-Nu cred ca este treaba ta ce sunt eu, cum ma imbrac sau ce fac cu viata mea, i-am spus.
-Uite ce e piticule. Eu sunt seful pe aici si vei face cum spun eu! a spus, prinzandu-ma de camasa si zguduindu-ma puternic.
-Te iei de un nou venit din nou, Saigo? se auzi o voce.
Saigo imi dadu repede drumul si privi in spatele lui, vazand un baiat. Avea parul negru si des, care ii ajungea pana aproape de umeri si cei mai frumosi ochi caprui pe care i-am vazut vreodata. Era imbracat cu uniforma clasei mele si m-am simtit foarte bine. In sfarsit cineva din clasa mea. Baiatul acesta avea ceva deosebit... Parea atat de inocent si totusi il privea pe Saigo cu multa ura, acesta din urma parand de-a dreptul infricosat atunci cand il vazuse.
-Tsubasa... Nu ai terminat anul trecut? intreba el.
-Ba da, dar mi-a placut foarte mult aici asa ca m-am hotarat sa incep cursurile din nou!spuse Tsubasa zambind.
-Adica te-ai intors in clasa a 9-a?intreba Saigo, din ce in ce mai uimit.
-Cat de perspicace esti azi, amice! ii raspunse. Deci, e vreo problema aici?
-Tipul asta e nou si vroiam sa-l invat regulile! Plus ca e enervant si arogant! Merita o initiere de "Bun venit in Maiyo"!
-Stii, Saigo, daca te-as bate de fiecare data cand esti arogant si enervant ai sta numai in spital! Asa ca mai bine lasa copilul in pace si cara-te! spuse Tsubasa tare.
Saigo nu astepta sa i se spuna de doua ori si pleca repede lasandu-ma singur alaturi de Tsubasa. Acesta se intoarse spre mine, imi zambi larg si spuse tare:
-Buna! Eu sunt Tsubasa! Bine ai venit la Maiyo!
-Numele meu e Mitsuki. Incantat. Multumesc mult ca mi-ai luat apararea. i-am spus.
-Pentru putin. Imi place sa ajut! Vino! Trebuie neaparat sa o cunosti pe Layla! spuse el, prinzandu-ma de mana si tragandu-ma dupa el.
-Cine e Layla? am intrebat.
-Este o prietena de-a mea! Si ei ii place stilul emo, sigur o sa va intelege-ti bine!
Tipul asta era mult mai ciudat decat mine. Se comporta ca un copil mic si de treaba dar daca se enerva putea deveni un adevarat demon. Presimteam ca aveam sa devenim buni prieteni. Am alergat dupa el pe coridoarele lungi ale liceului pana am ajuns in fata unei clase. Acolo stateau 2 fete vorbind de zor. Cand Tsubasa a strigat "Layla" una dintre ele s-a intors si atunci am vazut pentru prima data... Era... superba...
Desi a trecut atata timp, gandirea si personalitatea mi-au ramas intacte. Nu stiu prea bine cum este viata muritorilor dar stiu cum este a noastra... Cruda. Nici un om nu ar putea intelege vreodata durerea de a trai fara un scop. Mereu am auzit oamenii spunand ca si-ar dori nemurirea, considerand-o un fel de dar. Habar nu au ce inseamna cu adevarat viata vesnica si nici cat de mult poate sa doara. Nu mi-am dorit niciodata sa fiu asa si oricat de mult am incercat nu am putut afla de ce mi s-a intamplat tocmai mie. Da, da, stiu... Sunt "Cel Ales" asa cum spunea unul dintre prietenii mei... Dar de ce eu?
Cand totul a inceput eram doar un copil de 15 ani. Mama mea a murit cand eu aveam un an, la nasterea sururii mele Miku, iar tata, neputand suporta pierderea ei s-a sinucis. Tipic muritorilor... Atunci cand lucrurile se complica isi iau viata fara sa se gandeasca la ceea ce lasa in urma. Neavand alte rude, eu si sora mea am sfarsit intr-un orfelinat, inchizandu-ne tot mai mult in adancul nostru. O iubeam pe Miku, dar ea nu ma putea intelege, asa ca nu am avut o relatie prea aproapriata, desi mi-as fi dorit asta. Incercam sa am grija de ea pentru ca se nascuse prematur si era extrem de sensibila. Nu mi-as fi dorit ca cineva sa o raneasca sau sa o faca sa sufere... Dar cam aici se termina relatia noastra. Tuturor li se parea destul de ciudat acest lucru, avand in vedere relatiile stranse de prietenie dintre fratii japonezi. Mereu am fost considerat un ciudat, dar nu ca mi-ar fi pasat vreodata. Aveam propriile mele probleme de care sa ma ocup. Pe la 6 ani incepuse sa imi placa la nebunie sa scriu in limba evreica desi nu imi amintesc sa o fi studiat vreodata. O stiam doar si atat. Cred ca directorul orfelinatului ma placea pentru ca nu s-a purtat niciodata urat cu mine si nu m-a pedepsit asa cum facea cu ceilalti copii de acolo. Devenise la un moment dat foarte interesat de ceea ce scriam eu si m-a rugat sa ii dau sa citeasca. I-a luat aproape o saptamana numai ca sa isi dea seama in ce limba scriam... Apoi, intr-o zi, m-a rugat sa merg cu el undeva. M-a uimit asta oarecum, pentru ca nu obijnuiam sa iesim la plimbari, cu atat mai putin alaturi de director. L-am intrebat de mai multe ori unde avea de gand sa ma duca, dar mi-a spus doar ca o sa vad cand ajungem acolo.
A oprit masina langa un bloc inalt si impunator, avand peste 100 de etaje si facut in totalitate din sticla. Era ceva normal anului 2506, la fel ca si noile automobile plutitoare care foloseau pe post de combustibil energia eoliana. Tokyo era un oras mare si populat de oameni de afaceri si oameni de stiinta pe atunci, copiii retragandu-se in Osaka, noul centru educativ. Abia asteptam sa ajung si eu acolo. Devenise deja enervant sa te plimbi pe strada printre zeci de oameni imbracati in costume negre. Parca aveau uniforme...
Directorul meu batu incet in usa cu numarul 234 de la etajul 57. Un barbat de inaltime medie, cu parul scurt si negru ne deschise. Avea tenul usor inchis la culoare si cea mai haioasa palarie pe care am vazut-o vreodata. Parea un om de treaba si ne-a poftit foarte politicos inauntru. Numele lui era Erik si avea 24 de ani. Directorul mi l-a prezentat ca fiind unul dintre cei mai buni prieteni ai lui din copilarie si mi s-a parut foarte dragut din partea lui ca ma luase cu el la intalnirea aceasta dar tot nu vedeam ce legatura aveam eu... Oricum, am hotarat sa stau cuminte si sa nu intervin deloc in discutia lor. Dar apoi, directorul i-a aratat lui Erik caietul pe care eu i-l dadusem, intrebandu-l daca poate citi ceea ce era scris in el.
-Cine a scris asta? intreba Erik fascinat.
-Mitsuki, ii raspunse. Ce scrie?
-Este Apocalipsul lui Ioan in original, exact asa cum a fost scris acum mii de ani! E incredibil! Cati ani are acest copil?
-A implinit 7 de curand.
Erik a parut foarte uimit cand a aflat acest lucru, si a sarit din canapea ca ars intreband pe cat eram nascut. Nu intelegeam nimic si mi-as fi dorit foarte mult sa aflu care era problema lui defapt.
-Este nascut pe 2 ianuarie, ii spuse directorul. De ce intrebi?
-Nimic... Ma gandeam la ceva... Nimic important. spuse Erik repede.
Acest raspuns chiar ma luminase complet. Nu suport oamenii care pun intrebari si te lasa fara un raspuns. E atat de stresant... Mai ales atunci cand este vorba despre tine.
Un timp, tot orfelinatul a vorbit despre mine si despre ceea ce scrisesem dar apoi s-a uitat, ca orice alt lucru trecator. Dar eu nu am uitat. Ceea ce scriam erau cuvinte care imi veneau in minte si simteam nevoia de a le scrie... Uneori nici eu nu stiam de ce le scriam sau ce inseamna dar nu m-am intrebat niciodata de ce numai eu cunosteam aceasta limba moarta. Poate ca ar fi trebuit sa meditez mai mult la lucrurile pe care le faceam dar la acea varasta erau doar jocuri pentru mine. Era adevarat insa ca mereu in jurul meu se intamplau tot felul de lucruri ciudate dar nu am dat niciodata prea multa importanta. Cred ca cea mai ciudata intamplare de acest gen a fost pe cand aveam vreo 9 ani. Nu obijnuiam sa socializez cu ceilalti copii, de obicei stateam singur si scriam, pierzand contactul cu lumea din jurul meu. Stiam ca nu ma suportau dar nu aveam de gand sa imi pierd timpul incercand sa ii impresionez. De obicei ma lasau in pace, vorbind intre ei despre mine si facand tot felul de glume. In acea zi insa a fost diferit. Ca in orice institut era imposibil sa nu existe un grup de batausi, care se purtau urat cu toate lumea si mereu scapau nepedepsiti. Yoto era de departe cel mai rau dintre ei. Nu il cunosteam prea bine dar auzisem destul incat sa-mi fac o parere. Avea doar 11 ani dar toata lumea stia ca avea doua obtiuni in viitor... Ori ajungea mafiot ori facea vreo 110 ani de puscarie. Totul a inceput de la o simpla cearta. Probabil nu avea de cine sa se ia in momentul ala si m-a gasit pe mine. Oricum, stiam parerea celor din gasca lui despre mine. Simplul fapt ca eram preferatul directorului ii facea sa ma urasca, poate si pentru ca ei nu gaseau nimic special la mine. Cred ca intr-un fel le facea o deosebita placere sa vorbeasca despre mine deoarece Miku imi spusese ca eu sunt in general subiectul de discuti al batausilor dar nimeni nu se mai luase de mine in asa fel pana atunci.
Era scurta pauza pe care o aveam la orfelinat iar eu, ca de obicei, eram asezat pe banca pe care obisnuiam sa scriu atunci cand aveam ocazia, in momentul in care Yoto si trupa lui de soc si-au facut apaitia.
-Ia uite cine este aici... chiar preferatul directorului! spuse el pe un ton batjocoritor. Ce tot scrii acolo?
-Ceva ce tu nu ai putea intelege, i-am raspuns.
Stiu ca ar fi trebuit sa ma port mai frumos cu el dar nu suportam ca cineva sa isi bata joc de mine. Il priveam cu mult dispret si probabil aratam destul de infricosator pentru ca prietenii lui s-au dat cativa pasi in spate. Yoto insa nu era atat de usor de intimidat si eram sigur ca avea de gand sa faca ceva. A zambit si mi-a luat foile spunandu-mi ca nu le voi mai vedea niciodata. E incredibil cat de enervanti pot fi unii oameni. M-am ridicat si l-am impins, dorind sa ii dau de inteles ca nu imi era teama de el. L-am impins insa prea tare si mi-am dat seama de asta mult prea tarziu. A cazut pe asfalt si si-a lovit puternic capul de bordura, pierzandu-si cunostinta in momentul impactului. Prietenii lui l-au ridicat si s-au grabit sa il duca inauntru, spunandu-mi ca lucrurile nu vor ramane asa. Stiam ca o incurcasem si ca aveam sa fiu pedepsit pentru asta dar nu prea ma interesa in momentul acela. Eram oarecum fericit.
Dupa cateva ore directorul a venit in camera mea si mi-a spus sa il insotesc pana in biroul lui. Din momentul in care vazusem ca Yoto se lovise tare mi-am dat seama ca avea sa fiu pedepsit si batut dar nu credeam ca de catre director.Era un om inalt,de vreo 25-26 de ani cu parul negru si o expresie blanda pe fata in ciuda aparentei lui dure. Nu stiam daca obisnuia sa bata copiii de la orfelinat dar auzisem ca inaite de a lucra acolo fusese mafiot.
De cum am intrat in biroul lui ,acesta a inceput sa tipe la mine:
-De ce ai facut asta, Mitsuki? Am crezut ca vei fi cuminte dupa ce te-am rasfatat atata ,te-am ocrotit si nu am lasat pe nimeni sa te raneasca.
Mi-am lasat usor capul in jos, simtindu-ma oarecum vinovat. Imi dadeam seama ca-l dezamagisem si imi parea foarte rau. Imi era totusi foarte teama. Nimeni nu ma lovise... niciodata. Am incercat sa-i explic ce se intamplase defapt si ca nu fusese vina mea dar tot ce a putut spune a fost:
-Imi pare rau...
Apoi mi-a dat o palma tare peste fata iar eu mi-am pierdut echilibrul si am cazut pe podea. Lacrimile au inceput sa-mi curga pe fata si mi-am pus incet mana pe obrazul stang, acolo unde ma lovise. Oricine si-ar fi putut da seama ca nu facea toate astea pentru ca i-ar fi facut placere... Probabil se simtea la fel de prost ca si mine. Stiam ca tinea mult la mine dar de data asta probabil nu avusese de ales. M-am speriat insa foarte mult cand mi-am ridicat privirea si am vazut ca avea in mana dreapta o curea. Am inchis ochii si am inceput sa plang mai rau, dar nu am spus nimic. Eram hotarat sa-l las sa ma bata deoarece pana si eu credeam ca o meritam. De cand venisem la orfelinat singurul care se purtase frumos cu mine era el si stiam ca nu ar fi facut-o daca nu ar fi fost necesar. Teama insa ma cuprins imediat si in momentul in care a vrut sa ma loveasca mi-am pus mana in fata capului, incercand sa ma apar. Zgomotul puternic care s-a auzit m-a facut sa deschid ochii si l-am vazut pe director lipit de perete, sange mult curgand pe zidul de un alb imaculat din spatele lui. Statea nemiscat si parea grav ranit la cap iar asta m-a speriat ingrozitor. De ce se intamplase asta? Nu stiam... M-am ridicat si m-am dus repede langa el, intrebandu-l daca e bine. A deschis ochii si m-a privit pentru un moment apoi m-a intrebat usor speriat:
-Tu ai facut asta?
-Nu.. Nu stiu... Imi pare rau... am spus.
Mi-a pus mana pe cap si m-a mangaiat spunandu-mi ca totul va fi bine. Probabil era singurul care tinea la mine cu adevarat. De atunci lucrurile s-au schimbat foarte mult... Directorul le interzisese tuturor sa ma loveasca sau sa ma supere, spunandu-le ca sunt foarte sensibil. Bineinteles ca toata lumea stia de cele intamplate dar nu indrazneau sa spuna ceva. Copiii au inceput sa imi spuna fiul Diavolului, pana si profesorii ma priveau cu teama. Directorul stia ceva despre mine ce eu nu stiam si oricat de mult as fi incercat nu imi dadeam seama ce eram defapt...
Cand am implinit 15 ani directorul m-a trimis in Osaka pentru a merge acolo la liceu. Era foarte ciudat pentru ca eram primul caruia i s-a permis sa paraseasca orfelinatul atat de devreme. Cred ca le era teama de mine. Cu trecerea timpului lucrurile care se intamplau in preajma mea devenisera din ce in ce mai bizare... Miku a ramas acolo, fiind inca prea mica pentru a merge la liceu. Directorul imi promisese ca o va trimite si pe ea anul urmator asa ca am fost mai linistit.
Liceul Maiyo era unul foarte renumit si din cate auzisem era genul de liceu la care mergeau pustii plin de bani si aroganti. Ma intrebam cati bani daduse directorul pentru a ma aduce acolo dar am preferat sa nu ma gandesc la asta. In ciuda prestigiului pe care acest liceu il avea arata de-a dreptul antic, ca cele din anul 2000. Cladirea era dreptunghiulara si lunga, avand doar 3 etaje in inaltime si o curte mare, plina de trandafiri. Elevii stateau in grupuri vorbind si razand, cu totii purtand uniformele acele ridicole, in diferite culori depinzand de clasa in care erau. Primisem si eu una dar nici prin cap nu-mi trecea sa o port asa cum o faceau ei. Imi placea sa fiu mereu diferit, nu sa arat exact ca toti ceilalti. Imi umplusem blugii albastri de insigne cu tot felul de imagini si imi desfacusem camasa complet, cravata aceea lunga atingandu-mi usor pieptul dezgolit. Aveam multe bratari la maini si cateva inele de argint care imi dadeau un aspect de rocker. Parul meu era scurt si negru, bretonul acoperindu-mi complet ochiul stang. Stilul emo era foarte vechi si nu mai era la moda de sute de ani dar mie mi se parea interesant si original. Oarecum, ma caracteriza. Nu cunosteam pe nimeni de acolo si tot ce stiam era ca faceam parte din clasa a 9-a C. Am hotarat deci sa nu ma bag in seama inutil si sa astep inceputul orelor.
Stateam pe o banca si priveam cerul, ascultand muzica si gandindu-ma. Totul parea atat de banal in acel loc si deja presimteam ca o sa ma plictisesc de moarte. Ma gandeam ca aveam sa fiu dat afara din liceu daca avea sa se intample ceva ciudat cu mine si acolo... Nu ca ar fi fost mare paguba de altfel...
-Tu cine esti? am auzit o voce din spatele meu.
M-am intors si am vazut un baiat inalt. Dupa camasa verde pe care o purta mi-am dat seama ca era in clasa a 11-a si chiar nu intelegeam ce vroia de la mine. M-am ridicat insa si i-am raspuns politicos.
-Mitsuki Kiriyama. Incantat de cunostinta. am spus, dorind sa dau mana cu el.
M-a privit dezgustat si a inceput sa rada, asa ca am lasat mana jos. Cu siguranta era un fel de Yoto mai mare si mult mai rau. M-a masurat din cap pana in picioare si apoi m-a intrebat:
-Esti emo? Credeam ca voi specimenele din epoca aceea ati disparut demult!
-Nu cred ca este treaba ta ce sunt eu, cum ma imbrac sau ce fac cu viata mea, i-am spus.
-Uite ce e piticule. Eu sunt seful pe aici si vei face cum spun eu! a spus, prinzandu-ma de camasa si zguduindu-ma puternic.
-Te iei de un nou venit din nou, Saigo? se auzi o voce.
Saigo imi dadu repede drumul si privi in spatele lui, vazand un baiat. Avea parul negru si des, care ii ajungea pana aproape de umeri si cei mai frumosi ochi caprui pe care i-am vazut vreodata. Era imbracat cu uniforma clasei mele si m-am simtit foarte bine. In sfarsit cineva din clasa mea. Baiatul acesta avea ceva deosebit... Parea atat de inocent si totusi il privea pe Saigo cu multa ura, acesta din urma parand de-a dreptul infricosat atunci cand il vazuse.
-Tsubasa... Nu ai terminat anul trecut? intreba el.
-Ba da, dar mi-a placut foarte mult aici asa ca m-am hotarat sa incep cursurile din nou!spuse Tsubasa zambind.
-Adica te-ai intors in clasa a 9-a?intreba Saigo, din ce in ce mai uimit.
-Cat de perspicace esti azi, amice! ii raspunse. Deci, e vreo problema aici?
-Tipul asta e nou si vroiam sa-l invat regulile! Plus ca e enervant si arogant! Merita o initiere de "Bun venit in Maiyo"!
-Stii, Saigo, daca te-as bate de fiecare data cand esti arogant si enervant ai sta numai in spital! Asa ca mai bine lasa copilul in pace si cara-te! spuse Tsubasa tare.
Saigo nu astepta sa i se spuna de doua ori si pleca repede lasandu-ma singur alaturi de Tsubasa. Acesta se intoarse spre mine, imi zambi larg si spuse tare:
-Buna! Eu sunt Tsubasa! Bine ai venit la Maiyo!
-Numele meu e Mitsuki. Incantat. Multumesc mult ca mi-ai luat apararea. i-am spus.
-Pentru putin. Imi place sa ajut! Vino! Trebuie neaparat sa o cunosti pe Layla! spuse el, prinzandu-ma de mana si tragandu-ma dupa el.
-Cine e Layla? am intrebat.
-Este o prietena de-a mea! Si ei ii place stilul emo, sigur o sa va intelege-ti bine!
Tipul asta era mult mai ciudat decat mine. Se comporta ca un copil mic si de treaba dar daca se enerva putea deveni un adevarat demon. Presimteam ca aveam sa devenim buni prieteni. Am alergat dupa el pe coridoarele lungi ale liceului pana am ajuns in fata unei clase. Acolo stateau 2 fete vorbind de zor. Cand Tsubasa a strigat "Layla" una dintre ele s-a intors si atunci am vazut pentru prima data... Era... superba...
