The Power of Love [ Metal & Nya ]

[Nya.]

@ Queen D. : Jesus, cum ți`am zis, tu n`ai ce face, Denny. Ia treci, don`șoară, la teme [ că, na, când devii majoră și mă mut cu tine, vreau să stau în casă cu o persoană cu temele făcute =)) ]. Mulțumim că ne`ai dat sfaturi și vom încerca să ținem cont de el. Btw, eu vreau ca Eireen să fie exact cum am descris`o în primul capitol, și exact așa va rămâne. ^^

@ Kripterya : Mulțumim mult de părere! ^^ Nici mie nu`mi place Orlando Bloom, dar în L.O.T.R mi s`a părut o frumusețe de băiat. <3 Btw, intuiția feminină nu dă grej niciodată. ;;) Te așteptăm și la acest capitol!

Acest capitol nu e prea lung, dar având în vedere că școala îmi ocupă tot timpul, n`am timp să scriu mult. Sorry. D:

[center]Capitolul 3
Eireen P.O.V.[/center]

Mi-am adus aminte de cele petrecute înainte de trezirea mea şi am tremurat. Îmi simţeam corpul amorţit, de abia putând să mă mişc. Durerea din spate era prezentă, şi o simţeam groaznic de tare, căci nu mai aveam droguri în sânge. Doar drogurile m-ar fi putut face să uit de durere. Am deschis uşor ochii, privind în jur. Cu siguranţă nu era raiul, dar cu atât mai puţin iadul. Bun, deci nu murisem. Atunci unde mă aflam? Nu puteam recunoaşte interiorul camerei şi nu se putea spune că această încăpere era una prea modernă. Era frumoasă, nu neg, dar nu arăta ca o cameră umană. Tot ce-mi puteam da seama era faptul că acest loc, în care mă aflam, era un dormitor. Eu stăteam întinsă pe o suprafaţă foarte moale, ceea ce mă relaxa. Nu mai era nici un om în încăpere, sau vreo altă fiinţă vie. Mi-am dus mâna câtre buzunarul pantalonilor, căutând cu disperare punguţa cu droguri. Nu mai era acolo. Am paralizat involuntar. Ce mă făceam fără droguri? Şi nici ţigări nu mai aveam. “ Dracu! ” Am încercat să mă ridic în şezut, dar durerea din spate mi-a oprit acţiunea. Am scos un mic ţipăt, apoi mi-am acoperit repede gura cu mâna. Nu voiam să fac nici un zgomot. Dacă cel ce mă adusese aici era rău? Sau dacă eram aici pentru a fi fiartă? Imagini cu mine într-un ceaun mare, îmi apărură în minte. M-am forţat să mă ridic, muşcându-mi buzele pentru a nu ţipa. Cu siguranţă săgeata aceea fusese bine ţintită. Probabil că eram bandajată, căci altfel sângele încă ar fi curs. Am reuşit cumva să mă ridic. M-am analizat preţ de câteva secunde. Eram murdară, foarte murdară. Pantalonii mei, ce la început erau roşii, acum aveau o ciudată nuanţă de maro. Am oftat puternic, apoi m-am îndreptat spre uşa camerei, dorind să ies. Dar chiar când să deschid uşa, cineva o deschise. M-am dat repede în spate şi am sărit la loc pe pat. Bărbatul din faţa mea mă privea încruntat. Avea părul negru şi lung până la umeri, chipul palid şi era foarte înalt.
- Sunt Migorn, spuse el cu o voce calmă, dar care nu îi putea ascunde aversiunea faţă de mine. Cum te cheamă?
- Eireen . . .
Răspunsul meu a fost simplu, chiar nu aveam ce spune altceva. Spatele mă durea şi mai tare şi aşteptam ca interlocutorul meu să mai zică ceva. Dar nu a mai spus nimic. Doar stătea pe un scaun, uitându-se la mine urât. Speram că nu el era cel care mă salvase. Mi-am băgat o mână în buzunarul pantalonilor şi am găsit o ţigară strivită. Am scos repede şi bricheta din alt buzunar şi mi-am aprins ţigara. Am tras din ea, răsuflând uşurată, nepăsându-mi că Migorn ( parcă aşa îl chema, nu? ) mă privea uluit. Eram atât de fericită că în sfârşit puteam să mă relaxez şi să uit de durere. Fumul ce îl inhalam era foarte liniştitor, mă calma. Am auzit un glas nervos pe hol, apoi uşa se trânti de perete. Un bărbat cu părul lung, blond – argintiu intră în încăpere. Se uită urât la Migorn, în timp ce eu mă uitam la el, ameţită. De ce toţi aveau privirea aia nervoasă? Blondul îi făcu un semn cu capul, în semn de ‘ poţi pleca ’, apoi se întoarse spre mine cu o privire blândă. Ce naiba era cu lumea? Mai întâi se uita urât, nu conta că nu la mine, iar acum are o expresie blândă. Mi-am dat seama că în orice secundă îmi puteam arde părul cu ţigara, din cauză că era prea aproape. Am lăsat-o să cadă pe jos, călcând-o uşor cu piciorul.
- Ştii că nu e prea frumos ce faci, nu? Eu sunt Derik. Tu cine eşti?
- Sunt Eireen. Poţi să-mi zici unde dracu mă aflu şi de ce am fost salvată?
Vocea mi-a sunat nerăbdătoare. Ei bine, mă bucura faptul că îmi recăpătasem tupeul. Pentru o secundă m-am simţit vinovată, dar apoi acest sentiment patetic mi-a trecut. Ce-mi păsa mie că supăram o creatură? Mi-am dat seama că nu este om, căci frumuseţea lui era zdrobitoare. Mi-am alungat repede acest gând. Derik a oftat.
- În camera mea. Iar camera mea este într-un castel, zise el, chicotind uşor.
- Ce sunteţi voi?
Întrebarea pusă de mine a fost una involuntară. Credeam că se va supăra, dar în schimb, el doar a zâmbit şi a răspuns simplu:
- Elfi.
Cuvântul suna prea ireal, prea fantasmagoric. Am rămas cu gura uşor căscată, de parcă aş fi fost o tâmpită, sau cel puţin aşa credeam eu. M-am întins pe pat, privind tavanul. Voiam să merg acasă. Nu-mi păsa de poliție, voiam doar să scap din locul acesta. Nu puteam suporta să văd perfecțiunea lui Derik, fără să-mi treacă mii de gânduri nebunești prin cap. Acest . . . elf era perfecțiunea întruchipată. Stătea și se uita în gol, dar acest lucru mă fascina la el. Evident, îmi plăcea cum arată. Doar atât. Nici nu-l cunoșteam. Dar chiar și așa . . . era fascinant. Și-a ridicat privirea, uitându-se la mine blând, iar eu mi-am îndreptat atenția spre altceva. M-am ridicat în picioare întinzându-mi corpul. Mi-am scuturat puțin praful de pe tricou, apoi am privit tavanul, din nou, și i-am spus cu o voce calmă elfului:
- Pot să plec acasă, nu? Adică dacă te temi să nu mai pățesc ceva, mă poți duce până la ieșirea din pădure, apoi dispar și nu mă mai întorc aici.
“Dar îți promit că nu te voi uita...”, îmi venea să zic. Am rămas șocată de gândurile mele. Ce naiba? Doar arăta bine! Îmi repetam acest lucru în gând, dar cumva nu eram deloc convinsă de cuvintele mele. Era un lucru la el care mă atrăgea. Era ciudat . . . Niciodată n-am crezut că mă voi simți atrasă de cineva. Ce-mi păsa mie de restul ființelor vii? În această lume nu era loc decât pentru persoana mea, corpul meu și mintea mea. Adică doar pentru mine. Derik mă privea ușor alarmat, fără să spună nimic. Nici nu prea știu ce ar fi putut spune, în afară de un ‚ da ’ simplu. Încă așteptam un răspuns, începând să-mi pierd răbdarea. Nu era greu să spui un cuvânt așa ușor. Am început să-l înjur în gând. M-am îndreptat spre ușă, dar am rămas cu mâna pe clanță, căci Derik îmi puse o mână pe umăr. Am zâmbit în sinea mea, bucuroasă că am reușit să-l provoc. Acum trebuia doar să mă lase să plec și gata. Dar nu eram prea sigură că mă va lăsa . . .