The Nephilims

[Cătă]

Gabriel Davis

Ciocolata? Tin minte ca aveam interdictie la asa ceva cand eram mai mic. Oricum, nu conta. Simteam nevoia sa fac ce nu mai facusem pana atunci.
- Bine, am sa gust, dar sper ca nu e otravit, am spus eu intr-un mod ironic si placut.
Ziua parea ca incepuse bine. Nu imi dorisem un coleg de camera, dar m-am ales cu unul, care, culmea, nu parea rau intentionat. In fine, m-am trantit in fata bagajului si am inceput sa despachetez, in timp ce savuram din dulcele baton de ciocolata.
- Deci... spune-mi cate ceva despre tine, Alvise.

occ: cine vrea.

[Kenky.]

Alvise Sallieri:

-Nu e otravita, Ii zic zambind.
Stau putin si mai gandesc la ce ma intrebase. Despre mine? Ce as putea spune despre mine? Iau unul dintre scaune si ma asez in fata lui, dus pe ganduri.
-Nu e mult de spus. M-am nascut in Venetia, imi plac dulciurile, imi place sa vorbesc mult si sa am grija de verisoara mea mai mica.

Ooc: Cata sau cine vrea.

[Cătă]

Gabriel Davis


- Verisoara? Ai spus ca iti place sa ai grija de ea, dar acum ai venit aici si nu prea vad cum ai putea avea grija de ea la distanta. Eu nu am putut avea grija de nimeni niciodata. Toata viata am fost ferit de lumea de afara. Dar am avut norocul sa ma creasca mama mea naturala, desi sunt adoptat.
Oare de ce ii povesteam lui toate aceste lucruri? Sunt oare prea naiv cu oamenii binevoitori din jurul meu? Dar oare... chiar e binevoitor sau e doar un prefacut? Am sa aflu pe parcurs. De ranit, nu stiu daca o sa ma raneasca sentimental.

occ: cine vrea.

[Kenky.]

Alvise Sallieri:

L-am privit cu atenţie pe băiat şi i-am spus:

- Nu e la distanţă. Am avut grijă să o aduc lângă mine. Toată lumea are nevoie de afecţiune, nu e bine să fii rece cu cei din jurul tău.
M-am ridicat uşor, întinzându-mă. Gabriel era chiar un băiat simpatic, sunt sigur că, cu puţin exerciţiu ar putea să fie mai deschis.
- Afecţiunea mamei şi a părinţilor naturali e cea mai importantă. Toată lumea are nevoie de afecţiune...am zis, apoi m-am trântit zgomotos pe scaun.
Am rămas aşa preţ de câteva minute, amintindu-mi anumite momente din copilăria mea...

Ooc: cine vrea.

[Cătă]

Gabriel Davis

Afectiunea... Nu stiu daca am simtit vreodata asa ceva. Mila, am simtit, poate confund sentimentele, dar singura persoana de care imi pasa e mama mea naturala. Bine, si parintii adoptivi, insa nu ma simt atat de apropiat de ei. A spus ca verisoara lui e aproape de el, adica in Academie?
Il priveam cu coada ochiului si tot ma rodea o intrebare, care mi-erea cam jena sa i-o pun. Nu inteleg de ce. Poate nu imi place sa ma amestec in vietiile altora. Dar pana la urma tot aveam sa il intreb.
- Scuza-ma ca te intreb, dar verisoara ta e in Academie?
Cat de norocos sa fii fost ca parintii lui naturali sa il creasca? Si in plus, e foarte posibil ca verisoara lui sa fie Nephilim. Exista ingeri care ar alege o viata de om? Atunci... atunci el de ce nu a vrut? Tatal meu de ce nu a vrut?

occ: cine vrea :]

[Kenky.]

Alvise Sallieri:

-Scuza-ma ca te intreb, dar verisoara ta e in Academie?
ÃŽntrebarea lui m-a trezit la realitate. Am scuturat uÅŸor din cap ÅŸi l-am privit amuzat.
-Cine, Ermina? Da, e aici. L-am convins pe unchiu’ să renunţe la orele particulare şi să o dea la şcoală. E mai bine aşa. Mai cunoaşte şi ea lume. Vin la academie de mic, crede-mă că într-un final oricine se poate adapta. Chiar şi persoanele mai puţin prietenoase. I-am zis şi l-am privit cu coada ochiului.
- E un avantaj şi pentru părinţii copiilor de aici. E cu internat aşa că nu sunt nevoiţi să aibe prea mult grijă de ei.

Ooc: cine vrea.

[Cătă]

Gabriel Davis

Incepeam sa ma gandesc din ce in ce mai mult la viata care trecea pe langa mine fara sa o traiesc asa cum imi doresc. Imi aminteam vorbele mamei, acea discutie, care totusi ma pusese pe ganduri in acea vreme:
" - Cand erai mic, iubeai orice lucru si orice om. Acum ce s-a intamplat cu tine? Te-ai indepartat chiar si de familia ta.
- Care familie? Acesti oameni care m-au indopat cu mancare si haine? Care nu mi-au oferit afectiune? Nici macar tu nu m-ai iubit. Daca ma iubeai, ma fereai de lumea aceasta de bogatani, care toata ziua se plictisesc in gradina. Si la urma urmelor, tatal meu unde e? "
Atunci pe fata ei a inceput sa curga un rau de lacrimi, pline de tristete si amor neimpartasit. Nu a stiut ce sa imi zica.
- Stii, Alvise, parintii mei oricum nu imi duc lipsa. Poate mama naturala, care, de fata cu toata lumea, imi vorbea cu pronume de politete. Mi-as fi dorit sa fiu si eu rasfatat, chiar daca as fi locuit intr-o pestera, sa simt caldura mamei, tata sa se joace cu mine. Pana la urma, banii... banii sunt doar pentru materiale. Fericirea? Unde am trait eu, e o lume rece. Multa lume imi spune ca sunt egoist. Iar acum nu inteleg de ce iti zic tie toate astea.
Atunci m-am ridicat si am plecat spre usa. Alvise parea o persoana prietenoasa, era prea fericit pentru mine. Daca ar fi ajuns sa ma cunoasca mai mult, cred ca ar fi inceput sa ma urasca. Are o familie fericita. Eu? Cine sunt eu ca sa ii stric aceasta stare? Oare asta e o dovada de altruism?

occ: cine vrea.