[Terminat] Totally Dominated [*YAOI*]

[Yaoi Queen]

-Cam scurta drama prin care ai trecut cu Kitami.

Are vreo legatura cu 'actiune grabita'?

Well yea. Dupa ce scrisesem capitolul, apoi ii pusesem diacritice si il recitisem, am observat ca oricum ar fi, actiunea pare grabita, but, i'm a lazyass as mai fi adaugat ceva, dar nu am facut-o xD Poti sa ma injuri daca vrei, but i'm so damn lazy sometimes si nu zic ca eram "obosita/rupta d somn/ moarta in accident d masina si de fapt sunt o stafie obosita de 3000 de ani (>.> wtf?)" am fost doar lenesa

& tankx for the comms girls ^^
*hugs everyone*

Capitolul XXII

Auzisem usa de la intrare inchizandu-se cu un scartait aproape surd si realizasem ca Takashi se intorsese deja, probabil cu Shiro. Dupa cum credeam, nu reusisem sa adorm. Eram in camera aceea intunecata, usor strabatuta de lumina palida a lunii, stand asezat turceste pe pat, cu privirea indreptata undeva prin partea cea mai intunecata a camerei. Instinctiv, imi trecusem degetele pe suprafata rece de metal a zgardei care inca se afla la gatul meu, apoi, din buzunar scosesem acea cheita pe care mi-o inmanase Dante inainte ca eu sa plec din casa lui.
Am auzit usa camerei deschizandu-se usor, apoi mi-am indreptat privirea spre acea directie, dand drumul cheitei sa cada pe suprafata moale a patului.
-Yuri, de ce nu dormi? intrebase Takashi, intrand in camera dupa ce observase ca nu eram intins in pat.
-Nu pot, am raspuns eu scurt, intorcandu-mi privirea spre geamul ce-mi infatisa luna argintie si stralucitoare.
Satenul imi avea micutul animal de casa in brate si se apropiase mai mult, asezandu-se langa mine. Mi-am intins mainile spre motanel pentru a-l primi.
-Nici macar nu te-ai schimbat de haine, remarca acesta, de indata ce Shiro ajunsese in bratele mele.
Am ridicat nepasator din umeri si mi-am coborat capul pentru a-i zambi ghemului de blana care incepuse sa miaune si sa se agate de maioul meu. Ochisorii albastri ii sclipeau in lumina aceea slaba ca doua diamante, iar mieunatul lui subtire parea atat de dragalas in combinatie cu dorinta lui de a se freca de gatul meu atiunci cand ajunsese la el.
-De ce esti trist? interbase Takashi, cu voce joasa.
-De ce as fi trist? intrebasem si eu la randul meu mutandu-mi pentru un scurt timp privirea spre el.
-Se pare ca Shiro stie si incearca sa te inveseleasca.
-Ce? Mai nou vorbesti cu animalele? Doctor Dolittle?
-Se spune ca pisicile simt tristetea, domnule "Ce-Tare-Incerc-Sa-Par-Eu".
-Serios? incepem cu porecle? intrebasem eu ridicand curios o spranceana.
-Nu chiar. A ta e prea lunga si s-ar putea adauga mult mai multe cuvinte la ea, rostise el pe un ton glumet, chiar daca atmosfera amuzanta nu avea sa se aseze prea curand peste noi.
Satenul isi coborase privirea si probabil datorita luminii slabe, vazuse ceva sclipind pe plapuma de un rosu aprins.
-Ce e asta? intrebase el, luand in mana cheita care o asezasem langa mine inainte ca el sa paseasca in interiorul camerei.
-Cheia, raspunsesem eu scurt dupa care Takashi cascase ochii intrebator, asteptand sa termin propozitia. Pentru zgarda mea... continuasem apoi, ridicand din umeri.
-Atunci ce mai stai? hai sa o dam jos, sarise Takasi, indreptandu-si mana cu cheia spre mine, lucru care ma facuse sa ma las brusc pe spate.
-De dracu crezi ca faci? il intrebasem eu, incruntat. Nu vreau sa o dau jos... as fi facut-o pana acum daca as fi vrut, am adaugat pe urma, dupa care i-am observat mirarea. Ce? Pur si simplu nu vreau. M-am obisnuit cu ea. Iar a lui Shiro e la fel... E greu de inteles?
Am luat micutul animal in ambele maini, ridicandu-l inaintea chipului, pentru a-i lipi nasul rece si umed de al meu, apoi il asezasem cu labutele din fata, pe umarul meu drept. Parca era un copilas.
-Asta e stupid, Yuri. Uite-te cum te tii de pisica asta si de zgarzile voastre. Nu stiu ce vrei sa faci, dar asa cu siguranta nu scapi de Dante! Pe Shiro il ai de la el, la fel si ce purtati amandoi la gat. Pun pariu ca in subconstientul tau vrei sa le patrezi tocmai pentru ca sunt de la Dante, spusese el parca usor enervat de atitudinea mea schimbatoare.
-Cine a zis ca e in subcontient? intrebasem eu scurt, mangaind blanita alba.
-A! deci esti constient de asta! sari el rastit.
-Perfect constient.
-Atunci ce dracu faci?!
-Acum? Stau si imi mangai animalutul de casa, raspunsesem eu scurt si total deviat de la subiect.
Takashi se ridicase in picioare anuntand ca avea sa fie in camera alaturata daca aveam de gand sa port o discutie, fiind probabil suparat pe faptul ca nu voiam sa il iau in serios. Probabil pentru ca eram prea constient de sentimentele pe care le aveam. Poate pentru ca eram prea capos si mandru ca sa le accept... Poate pentru ca imi era teama. Imi era teama sa ma exteriorizez. Refuzam sa accept ca sentimentele puternice pe care le aveam erau tocmai pentru un barbat. De fapt, nu le refuzasem in totalitate, ci ajunsesem sa ma obisnuiesc, insa imi era greu sa accept ca acele doua cuvinte pe care nu le mai dedicasem nimanui, aveau sa ii revina lui Dante. Si ma intrebam pe mine insumi cum s-a ajuns in acel punct. Problema era ca din cauza acelor lucruri eu ajunsesem sa dorm la Takashi. Dante credea ca stateam alaturi de el din mila si vinovatie. Ma simteam vinovat, intr-adevar, dar nu acela era realul motiv pentru care ma aflasem acolo, in casa lui. Voiam sa fiu acolo... voiam sa ii port de grija, dar nu din mila si vinovatie.
Alta problema era ca nu puteam remedia situatia. Ar fi insemnat ca trebuia sa ii spun si lui Dante toate acele lucruri atat de jenante si umilitoare pentru mine... iar acel moment nu il vedeam a fi scris prea curand in calendarul meu.
-Te rog stai aici, am spus eu, incet, de indata ce il vazusem pe Takashi punand mana pe clanta.
El si-a intors capul curios inspre mine.
-Nu pot fi sincer in totalitate nici cu mine... Dar sa mor in chinuri daca vreau sa stau singur. Noaptea asta e atat de lunga, Takashi. Sunt atat de obosit si nu pot sa dorm... De parca as avea nevoie de putina putere si pentru asta. De azi, Kitami e mort, de azi, Dante e ranit din cauza mea, de azi, nu mai fac parte din peisajul lui Dante.
-Si tot mai mult te axezi pe Dante decat pe moartea lui Kitami...
-Kitami nu a insemnat atat de mult pentru mine. M-a crescut, nu mi-a fost un tata excelent, dar a existat in viata mea. Acum nu mai e... Dar Dante inca e, si va fi. Nu pot face nimic in privinta asta.
Satenul se intoarse din drum observandu-mi nelintistea. Imi lasasem privirea in pamant atunci cand se asezase langa mine si am oftat scurt.
-Ce ma fac daca il vad din nou? Intrebasem incet, ca si cum mi-ar fi fost frica sa nu trezesc pe cineva.
-"Ce iti mai face bratul? Bine, ma bucur sa aud asta, la revedere." Acum nu te mai gandi la altceva si odihneste-te, rostise acesta, la fel de incet, trecandu-si bratul pe dupa gatul meu si tragandu-ma spre el, pentru a-mi sprijini capul pe umarul sau.
-Nu prea cred ca pot. Ma dor ochii ingrozitor de la oboseala si, totusi, nu vor sa mi se inchida.
Aproape tresarisem cand ii simtisem mana jucandu-se in parul meu, si m-am retras repede.
-Lui Dante ii placea sa se joace in parul meu, am spus eu, indreptandu-mi privirea spre micutul Shiro care ajunsese cumva in poala mea.
Takashi expirase nervos, dandu-si in acelasi timp ochii peste cap, apoi ma indemnase sa ma intind pe suprafata moale a patului, facandu-si in acelasi timp loc langa mine. Shiro se duse intre picioarele mele, in dreptul genunchilor, si se ghemui acolo, ca intotdeauna. Takashi trase plapuma peste mine, apoi peste el si se sprijini pe antebrat, privindu-ma.
-Noi doi nu am mai dormit niciodata impreuna, si uite-ne acum la douazeci de ani, zise el schitand un zambet. Stau aici pana adormi. Daca e nevoie, pana luna viitoare. Nu ma intereseaza... doar sa te odihnesti pana la urma.
Ii zambisem in coltul gurii, si imi inchisesem ochii. Timpul trecea atat de greu, iar eu nu reuseam sa adorm, pentru ca in minte aveam imagini, nu numai cu trupul neinsufletit al tatalui meu adoptiv ci si cu Dante ranit, cu el dandu-ma afara din casa, din propria-mi vina. Nu avusesem curaj sa ii spun de ce ma aflam de fapt alaturi de el.