17-04-2011, 10:14 PM
Tnkz for commz, our sweetheartz 
Capitolul 20
Am ajuns in cel mai bun - daca se poate numi asa! - bar din satul nostru si am icneput sa beau tot ce aveau mai bun pe acolo. Dat fiind faptul ca eu beam foarte rar, m-am imbatat rapid. Simtem ca deja ma luase de cap, insa nu aveam de gand sa renunt prea curand la bautura, trebuia, evident, sa imi inec si eu amarul in ceva. Palma pe care o primisem de la fratele meu ma lasase nauc in adevaratul sens al cuvantului.
Pana sa ma dezmeticesc eu de-a binelea, m-am trezit in bar cu insasi Itachi, prea sexosul meu frate care incerca sa ma ia acasa. Am deschis gura, in incercarea de a spune ceva, insa nu mai nimeream sa vorbesc corect, nu puteam scoate o propozitie coerenta.
In incercarea de a ma lua acasa, acesta imi spuse ca ne imbatam din vinul de la bunicul nostru. Nu stiu de ce, dar m-am lasat tarat pana acasa, cu greu insa, fiindca simteam ca nu ma mai tin picioarele, eram nevoit sa ma sprijin de Itachi. Intr-un sfarsit, ajunseram si la casa bunicilor nostri, unde am fost dus in camera de la mansarda si intins pe pat, apoi dezbracat. Am alunecat curand in lumea viselor, adormind...
M-am trezit cu o durere ingrozitoare de cap si am inceput sa caut niste calmante, injurand tot de toti si toate, fiindca nu gaseam. Frate-mio intra in camera noastra, iar eu am inceput sa mormai, dupa care am spus ca e vina lui ca nu ma simt bine.
A facut in acel moment ceva ce nu credeam ca va face vreodata, si anume a spus ca va pleca pentru totdeauna. Am simtit atunci ca se rupe sufletul in mine de tristete ca el pleaca, imi venea sa ma pun in genunchi si sa-l implor sa ramana, insa nu, era in zadar, el chiar pleca...
Lacrimi sarate au inceput sa mi se prelinga pe chip, nestiind ce sa fac, nesigur pe tot. Pur si simplu nu mai stiam, era... Era groaznic, ma durea sa ma despart de el, sa plece, sa nu mai fie langa mine.
Mi-am sters fata inrosita de lacrimi, apoi am inceput sa ma uit peste o mapa, in speranta ca fratele meu va reveni in curand, insa se scurse o buna bucata de timp si acesta nu aparu, ceea ce ma facu sa ma ingrijorez din ce in ce mai tare. Am pus mana pe telefon si mi-am apelat geamanul, in zadar insa, acesta imi respinsese apelul. Nu am renuntat insa, am continuat sa sun, doar ca de data asta nici nu mai respingea, nu mai facea nimic altceva, probabil si-l daduse pe silentios, lasandu-ma sa sun ca prostul.
In mod normal as fi fost nervos sau m-as fi pisat pe el in doi timpi si trei miscari, insa nu, de data asta eram de-a dreptul ingrijorat, nu stiam ce sa fac, cum sa reactionez, unde se dusese Itachi sau ce m-as face fara el. Prin minte incepusera a-mi alerga fel de fel de ganduri care mai de care mai rele sau mai oribile. M-am asezat in pat, incepand sa ma uit pe pereti, ca prostul, imaginandu-mi clipele de dragoste dintre noi, precum si unde ar fi putut pleca el, avand in vedere ca nu aveam pe nimeni altcineva prin zona decat pe bunicii nostri, plus ca nu credeam ca cineva - vreunul din colegii de la scoala - l-ar primi la ei in casa.
Pur si simplu ma simteam gol pe dinauntru, ca si cand s-ar fi rupt ceva din mine, aveam un mare gol in stomac, ma durea capul si ma simteam pierdut. Desi camera era luminata, eu eram in intuneric, sau cel putin asa ma simteam, fapt care ma facu sa devin din ce in ce mai agitat, mai debusolat si mai ingrijorat. Ce s-ar fi putut petrece cu fratele meu?
- Sasuke! am auzit deodata strigandu-se. Mi se parea ca era Itachi cel care ma striga, dar nu, nu era el, nu era nimeni, de fapt. In acel moment am stiut ca ceva nu e bine si am pus mana pe telefon, apelandu-l din nou pe geamanul meu. Spre marele meu noroc, sau cel putin asa parea la prima vedere, acesta raspunse, permitandu-mi sa zic fara rasuflare:
- Itachi, pe unde dracului umblii?!
Se auzi o voce de batran de cealalta parte a firului spunand:
- Ma numesc doctor Toru, din orasul Naha. In timpul asta, mintea mea procesa rapid. Naha era orasul de langa satul bunicilor. Omul continua: Persoana pe care o cauti in acest moment se afla in operatie, in urma unui accident grav de masina. Are cateva coaste rupte, fractura craniana deschisa si ambele membre drepte rupte.
Ceea ce am auzit m-a facut sa raman fara cuvinte. Abia acum imi dau seama ca pe chip imi curgeau mii de lacrimi fierbinti. Eram pana peste cap de ingrijorat.
- Va... Va fi... Bine? intreb cu vocea gatuita de spaima. Fratele meu va fi bine?
- A pierdut mult sange, va rog sa va prezentati la spital cat puteti de repede, spuse omul tusind usor.
- Si... Sigur, multumesc! adaug rapid iesind din camera si dand puternic cu usa, apoi m-am dus jos la bunici si am strigat, inchizand telefonul: Itachi a avut un accident!
M-am lasat in genunchi pe jos, plangand in hohote. Bunica si bunicul se apropiara uimit, nestiind ce sa spuna.
- Unde e? ma intreba batrana, iar bunicul isi lua pe el pardesiul si cheile de la camioneta sa, gata sa porneasca la drum.
- In Naha.
M-am ridicat si am aruncat un hanorac pe mine, iesind in graba, nerabdator sa ajung acolo, langa iubitul meu frate. Cat de idiot fusesem sa ma cert cu el?! Eu si crizele mele tampite de gelozie ma facusera sa imi pierd cel mai drag om. Simteam o puternica apasare asupra pieptului, si anume asupra inimii. Stiam ca daca el va disparea voi merge curand dupa el, avand sa ne reintalnim Acolo...
Am ajuns la clinica si o asistenta ne informa ca Itachi se afla in sectia Reanimare, in coma de gradul trei. Am simtit in acel moment ca tot cerul se prabuseste in capul meu. Era mai grav decat credeam. Fara sa ii mai astept pe batranii nostri, am dat buzna la Reanimare, dand peste o asistenta care ma dojeni, dar eu deja nu o mai ascultam. M-am dus direct la patul fratelui meu, plangand cu lacrimi amare si invinduindu-ma pentru tot.
- Itachi, nu-mi face asta, nu ma parasi! am strigat in zadar, strangandu-l de mana conectata la fire. Trupul firav acum era pus pe aparatate, iar el era bandajat tot si palid precum un mort. M-am aplecat si i-am sarutat buzele dulci, fara sa-mi pese de cei care se uitau la mine. In momente ca astea mai conta doar el si nimeni altcineva.
- Nu mai plange, am auzit o voce binevoitoare din spatele meu, care ma facu sa ma intorc incet, eliberandu-i buzele lui Itachi si stergandu-mi lacrimile. Un batranel cu chipul brazdat de riduri, dar bland, ochii albastrii si binevoitori si parul alb ca neaua statea acum in fata mea si ma privea atent. Esti geamanul lui, corect? ma intreba analiznadu-ma. Dau afirmativ din cap, iar el continua: Faptul ca fratele tau a pierdut mult sange ma face nevoit sa ii fac un transplant. Are grupa 01, ca si tine, banuiesc. Am aprobat din nou. Esti de acord sa ii donezi sange?
- Mai intrebati?! Imi dau si viata pentru el! spun fara sa rasuflu. Am fost pregatit rapid de interventie, fiindca nu puteam astepta prea mult...
Trecuse o saptamana de cand Itachi era in coma, iar eu ii dadusem sange. Nu ma miscasem de langa patul lui, mereu statusem acolo in speranta ca se va trezi. Bunica era ingrijorata pentru amandoi, fiindca si el, dar si eu aratam mai rau ca dracu`. Slabisem ingrozitor, refuzam sa mananc orice mi se oferea, abia ma mai deplasam de langa patul sau. Tot timpul trecuse pe langa mine, eu privindu-l pe el cum statea acolo, livid ca un mort, fara sa ma priveasca, fara sa ii aud vocea mladioasa cum ma striga, fara sa ii simt imbratisarile calde...
Dar mult asteptatul miracol se produse: fratele meu deschise ochii si sopti aproape imperceptibil:
- Sa...Sasuke...
MI-a tresaltat inima in acel moment, nicicand nu mai fusesem la fel de fericit ca acum. L-am acoperit cu sarutari, fara sa ma pot abtine.
- Slava Cerului! spun pe nerasuflate, plangand amar. Itachi intinse mana si imi sterse cateva lacrimi ce cadeau rapid pe chipu-mi palid. Iarta-ma, te implor din inima!
- Ssst! Nu plange, te iert, rosti cu glas soptit, privindu-ma cu ochii verzi si blazi.
M-am pus langa el, soptindu-i la ureche ca il iubesc, iar el rosti acelasi lucru. I-am povestit in timp ce il mangaiam ca nu ma miscasem de langa patul sau, iar el ma dojeni usor.
- E ciudat sa ma vad pe mine insumi in pat, conectat la aparate, ii spun cu glas trist fratelui meu, lasandu-mi capul sa cada pe umarul sau. Inca plangeam, nu imi puteam opri lacrimile sa nu imi curga fara oprire si de fericire, dar si de vinovatie.
Capitolul 20
Am ajuns in cel mai bun - daca se poate numi asa! - bar din satul nostru si am icneput sa beau tot ce aveau mai bun pe acolo. Dat fiind faptul ca eu beam foarte rar, m-am imbatat rapid. Simtem ca deja ma luase de cap, insa nu aveam de gand sa renunt prea curand la bautura, trebuia, evident, sa imi inec si eu amarul in ceva. Palma pe care o primisem de la fratele meu ma lasase nauc in adevaratul sens al cuvantului.
Pana sa ma dezmeticesc eu de-a binelea, m-am trezit in bar cu insasi Itachi, prea sexosul meu frate care incerca sa ma ia acasa. Am deschis gura, in incercarea de a spune ceva, insa nu mai nimeream sa vorbesc corect, nu puteam scoate o propozitie coerenta.
In incercarea de a ma lua acasa, acesta imi spuse ca ne imbatam din vinul de la bunicul nostru. Nu stiu de ce, dar m-am lasat tarat pana acasa, cu greu insa, fiindca simteam ca nu ma mai tin picioarele, eram nevoit sa ma sprijin de Itachi. Intr-un sfarsit, ajunseram si la casa bunicilor nostri, unde am fost dus in camera de la mansarda si intins pe pat, apoi dezbracat. Am alunecat curand in lumea viselor, adormind...
M-am trezit cu o durere ingrozitoare de cap si am inceput sa caut niste calmante, injurand tot de toti si toate, fiindca nu gaseam. Frate-mio intra in camera noastra, iar eu am inceput sa mormai, dupa care am spus ca e vina lui ca nu ma simt bine.
A facut in acel moment ceva ce nu credeam ca va face vreodata, si anume a spus ca va pleca pentru totdeauna. Am simtit atunci ca se rupe sufletul in mine de tristete ca el pleaca, imi venea sa ma pun in genunchi si sa-l implor sa ramana, insa nu, era in zadar, el chiar pleca...
Lacrimi sarate au inceput sa mi se prelinga pe chip, nestiind ce sa fac, nesigur pe tot. Pur si simplu nu mai stiam, era... Era groaznic, ma durea sa ma despart de el, sa plece, sa nu mai fie langa mine.
Mi-am sters fata inrosita de lacrimi, apoi am inceput sa ma uit peste o mapa, in speranta ca fratele meu va reveni in curand, insa se scurse o buna bucata de timp si acesta nu aparu, ceea ce ma facu sa ma ingrijorez din ce in ce mai tare. Am pus mana pe telefon si mi-am apelat geamanul, in zadar insa, acesta imi respinsese apelul. Nu am renuntat insa, am continuat sa sun, doar ca de data asta nici nu mai respingea, nu mai facea nimic altceva, probabil si-l daduse pe silentios, lasandu-ma sa sun ca prostul.
In mod normal as fi fost nervos sau m-as fi pisat pe el in doi timpi si trei miscari, insa nu, de data asta eram de-a dreptul ingrijorat, nu stiam ce sa fac, cum sa reactionez, unde se dusese Itachi sau ce m-as face fara el. Prin minte incepusera a-mi alerga fel de fel de ganduri care mai de care mai rele sau mai oribile. M-am asezat in pat, incepand sa ma uit pe pereti, ca prostul, imaginandu-mi clipele de dragoste dintre noi, precum si unde ar fi putut pleca el, avand in vedere ca nu aveam pe nimeni altcineva prin zona decat pe bunicii nostri, plus ca nu credeam ca cineva - vreunul din colegii de la scoala - l-ar primi la ei in casa.
Pur si simplu ma simteam gol pe dinauntru, ca si cand s-ar fi rupt ceva din mine, aveam un mare gol in stomac, ma durea capul si ma simteam pierdut. Desi camera era luminata, eu eram in intuneric, sau cel putin asa ma simteam, fapt care ma facu sa devin din ce in ce mai agitat, mai debusolat si mai ingrijorat. Ce s-ar fi putut petrece cu fratele meu?
- Sasuke! am auzit deodata strigandu-se. Mi se parea ca era Itachi cel care ma striga, dar nu, nu era el, nu era nimeni, de fapt. In acel moment am stiut ca ceva nu e bine si am pus mana pe telefon, apelandu-l din nou pe geamanul meu. Spre marele meu noroc, sau cel putin asa parea la prima vedere, acesta raspunse, permitandu-mi sa zic fara rasuflare:
- Itachi, pe unde dracului umblii?!
Se auzi o voce de batran de cealalta parte a firului spunand:
- Ma numesc doctor Toru, din orasul Naha. In timpul asta, mintea mea procesa rapid. Naha era orasul de langa satul bunicilor. Omul continua: Persoana pe care o cauti in acest moment se afla in operatie, in urma unui accident grav de masina. Are cateva coaste rupte, fractura craniana deschisa si ambele membre drepte rupte.
Ceea ce am auzit m-a facut sa raman fara cuvinte. Abia acum imi dau seama ca pe chip imi curgeau mii de lacrimi fierbinti. Eram pana peste cap de ingrijorat.
- Va... Va fi... Bine? intreb cu vocea gatuita de spaima. Fratele meu va fi bine?
- A pierdut mult sange, va rog sa va prezentati la spital cat puteti de repede, spuse omul tusind usor.
- Si... Sigur, multumesc! adaug rapid iesind din camera si dand puternic cu usa, apoi m-am dus jos la bunici si am strigat, inchizand telefonul: Itachi a avut un accident!
M-am lasat in genunchi pe jos, plangand in hohote. Bunica si bunicul se apropiara uimit, nestiind ce sa spuna.
- Unde e? ma intreba batrana, iar bunicul isi lua pe el pardesiul si cheile de la camioneta sa, gata sa porneasca la drum.
- In Naha.
M-am ridicat si am aruncat un hanorac pe mine, iesind in graba, nerabdator sa ajung acolo, langa iubitul meu frate. Cat de idiot fusesem sa ma cert cu el?! Eu si crizele mele tampite de gelozie ma facusera sa imi pierd cel mai drag om. Simteam o puternica apasare asupra pieptului, si anume asupra inimii. Stiam ca daca el va disparea voi merge curand dupa el, avand sa ne reintalnim Acolo...
Am ajuns la clinica si o asistenta ne informa ca Itachi se afla in sectia Reanimare, in coma de gradul trei. Am simtit in acel moment ca tot cerul se prabuseste in capul meu. Era mai grav decat credeam. Fara sa ii mai astept pe batranii nostri, am dat buzna la Reanimare, dand peste o asistenta care ma dojeni, dar eu deja nu o mai ascultam. M-am dus direct la patul fratelui meu, plangand cu lacrimi amare si invinduindu-ma pentru tot.
- Itachi, nu-mi face asta, nu ma parasi! am strigat in zadar, strangandu-l de mana conectata la fire. Trupul firav acum era pus pe aparatate, iar el era bandajat tot si palid precum un mort. M-am aplecat si i-am sarutat buzele dulci, fara sa-mi pese de cei care se uitau la mine. In momente ca astea mai conta doar el si nimeni altcineva.
- Nu mai plange, am auzit o voce binevoitoare din spatele meu, care ma facu sa ma intorc incet, eliberandu-i buzele lui Itachi si stergandu-mi lacrimile. Un batranel cu chipul brazdat de riduri, dar bland, ochii albastrii si binevoitori si parul alb ca neaua statea acum in fata mea si ma privea atent. Esti geamanul lui, corect? ma intreba analiznadu-ma. Dau afirmativ din cap, iar el continua: Faptul ca fratele tau a pierdut mult sange ma face nevoit sa ii fac un transplant. Are grupa 01, ca si tine, banuiesc. Am aprobat din nou. Esti de acord sa ii donezi sange?
- Mai intrebati?! Imi dau si viata pentru el! spun fara sa rasuflu. Am fost pregatit rapid de interventie, fiindca nu puteam astepta prea mult...
Trecuse o saptamana de cand Itachi era in coma, iar eu ii dadusem sange. Nu ma miscasem de langa patul lui, mereu statusem acolo in speranta ca se va trezi. Bunica era ingrijorata pentru amandoi, fiindca si el, dar si eu aratam mai rau ca dracu`. Slabisem ingrozitor, refuzam sa mananc orice mi se oferea, abia ma mai deplasam de langa patul sau. Tot timpul trecuse pe langa mine, eu privindu-l pe el cum statea acolo, livid ca un mort, fara sa ma priveasca, fara sa ii aud vocea mladioasa cum ma striga, fara sa ii simt imbratisarile calde...
Dar mult asteptatul miracol se produse: fratele meu deschise ochii si sopti aproape imperceptibil:
- Sa...Sasuke...
MI-a tresaltat inima in acel moment, nicicand nu mai fusesem la fel de fericit ca acum. L-am acoperit cu sarutari, fara sa ma pot abtine.
- Slava Cerului! spun pe nerasuflate, plangand amar. Itachi intinse mana si imi sterse cateva lacrimi ce cadeau rapid pe chipu-mi palid. Iarta-ma, te implor din inima!
- Ssst! Nu plange, te iert, rosti cu glas soptit, privindu-ma cu ochii verzi si blazi.
M-am pus langa el, soptindu-i la ureche ca il iubesc, iar el rosti acelasi lucru. I-am povestit in timp ce il mangaiam ca nu ma miscasem de langa patul sau, iar el ma dojeni usor.
- E ciudat sa ma vad pe mine insumi in pat, conectat la aparate, ii spun cu glas trist fratelui meu, lasandu-mi capul sa cada pe umarul sau. Inca plangeam, nu imi puteam opri lacrimile sa nu imi curga fara oprire si de fericire, dar si de vinovatie.
"Iadul e gol si toti diavolii sunt aici. " (W. Shakespeare)
Blog:
Codul Cuvintelor | L'art de L'amour
Blog:
Codul Cuvintelor | L'art de L'amour