25-08-2011, 08:03 PM
buuun, deci am mai scris un capitol, stiu ca e mai ciudat, nu mi-a iesit exact cum vroiam dar asta este...
stiu ca nu e asa reusit dar mi-am iesit putin din mana...
astept critici si comentari (aveti ce comenta :)))
Capitolul 7
Ada pov.
In fata mea se afiseaza doar o intindere alba, lipsita de orice, lipsita de materie, doar un vid nesfarsit care pare ca ma absorbit inauntrul lui…
Si mie teama, simt o teama absurda acaparandu-mi intregul trup. Scotand din mine acele reactii pe care le-am ascuns intodeauna, in fata carora m-am aratat mereu puternica. Ca atunci cand eram mica si visam acei monstruleti care continuau sa-mi spuna ca ei sunt o parte din mine.
Un vis, asta trebuie sa fie, doar un vis…
Si atunci toata aceasta teama incontrolabila nu-si are rostul, tot acest vid este doar o iluzie, o iluzie atat de rece, lipsita de viata.
Brusc peisajul se schimba, lumina devenind obscura, parca incercand sa-mi arate ca-i ceva mai mult decat o prostie de halucinatie. Si simt iarasi teama amplificandu-se prostesc inauntr-ul meu, parca tot sangele din vene inghetandu-mi pe moment.
Si aud soapte, soapte ce ma atrag spre ele parca promitandu-mi acea siguranta pentru care as ucide acuma. Sau nu, nu as face-o. Scutur din cap realizand cat de absurde mi-au devenit gandurile si atunci realizez ca merg. Merg in picioarele goale pe o suprafata intunecata. Simt fiori in tot trupul si mi-e frig, mi-e atat de frig.
Imi amintesc ca odata imi era atat de teama ca o sa mor inghetata. Si acum, acum parca simt toata acea teama din nou. Acea teama atat de copilareasca care imi manca nopti intregi pe atunci.
Dar acum ar trebui sa fiu altfel, nu? Ar trebui sa-mi pot suprima toate aceste temeri, se presupune ca sunt mai puternica…
Continui sa merg atrasa de ceva. De acele voci care par ca ma cheama, imi striga parca numele, parca m-ar chema sa devin una de-a lor.
Si merg spre ele, incercand absurd sa le descifrez. Imi auzeam numele, si parca si pe al lui. Desi, poate e doar o impresie prosteasca.
Si iarasi inaintez, fortata sau inconstienta de gesturile mele. Nu-mi pasa, stiam ca e ceva acolo, ceva ce are sa-mi schimbe viata poate pentru totdeauna. Si inaintez pana ajung intr-un colt. Ating locul unde cei doi pereti se intalnesc si ma intorc brusc inapoi in fata mea aparand o oglinda. O oglinda mai mare ca mine si atat de clara cu marginile dintr-un lemn sculptat intr-un mod ciudat, oarecum invechit.
Imi aminteste de acea casa plina de oglinzi care ma terorizase atat de tare cand eram inca o copila…
Si in ea apare o umbra care prinde in scurt timp forma unei finite umane… forma mea…
In scurt timp pot sa-mi descifrez trasaturile in oglinda. Dar arat atat de diferit. Chipul mi-e atat de palid iar hainele imi sunt incolore in timp ce parul ciufulit imi acopera o buna parte din fata.
Asta nu sunt eu. Nu pot fie eu. Poate doar o parte din mine…
Semanam atat de mult si totusi atat de putin.
- Cine esti…?
O intreb aprope soptit desi stiu ca nu o sa-mi raspunda, nici eu nu as fi raspuns…
Ma inspaimant pentru o secunda realizand cat de bine ii cunosc fiecare reactie.
Totusi, departe de starea mea de confuzie ea porneste intr-un ras ironic, aproape dement si ma priveste cu acea superioritate pe care stiu ca o am si eu uneori in privire.
Si in acest moment simt ca vreau sa ma contopesc cu acea entitate, cu propria-mi reflexive in oglinda. Cu acea parte din mine. Sa devenim o singura fiinta… incontrolabila, plina de nebunie.
Intr-un impuls de o secunda imi ridic piciorul stand deasupra podelei si vreau sa pasesc in oglinda. In acelas timp imi intend mana stanga lasand-o sa se uneasca cu cea a acelei entitati.
Asta e decizia ta finala? Renunti atat de usor?
O voce puternica, usor autoritara si totusi plina de caldura imi rasuna in cap. Tresar puternic si strangandu-i mana ei o trag afara din acea oglinda cu toata puterea. Surprinsa intr-un fel de gestul meu cade in genunchi singurul ei sprijin fiind mainile noastre impreunate.
Ma amplec la nivelul ei si aceasta ma priveste in ochii dandu-mi fiori reci in tot corpul. Ma priveste de parca o tradasem, cu atata ura…
- Cine esti?
O intreb din nou, de data asta simteam totusi ca o sa primesc alta reactie. Si aveam dreptate. Fara sa-si schimbe pozitia vad cum buzele ei rosi se arcuiesc intr-un zambet sarcastic si imediat i se deschid lasand cuvintele sa iasa.
- Eu sunt tu! Sunt ego-ul tau…
Imi raspunde batjocoritor, superior.
Simt cum mi se ridica parul de pe ceafa si toata teama care abia reusisem sa o reduc prinde o amploare devastatoare facandu-mi tot trupul sa tremure. Ii eliberez mana dintr-a mea simtind ca nu mai am nici o putere. Pentru cateva secunde simt cum toata acea suprafata de sub mine dispare iar oglinda din care o trasesem pe ea incepe sa se clatine dand lucrurilor un aer chiar mai terorizant.
Incerc fara succes sa ma ridic in picioare si orice forta imi dispare devenind atat de slaba, atat de slaba in fata… mea.
Ea se ridica in picioare tragandu-ma si pe mine in sus cu o forta surprinzatoare dupa care spre surprinderea mea ma imbratisaza strans parca devenind una cu mine.
In urmatoarea secunda ma trezesc trasarind privind in jur. Aceiasi pereti cu care sunt obisnuita, aceiasi dezordine de care mi-am propus de atata timp sa ma ocup.
Ma ridic in sezut ajungand pe marginea patului imi las picioarele sa atinga podeaua.
Simt un frison rece pe sira spinari si abia acum realizez ca toate hainele de pe mine sunt ude de transpiratie. Ca atunci cand imi era atat de teama…
Privesc spre birou si vad o poza cu mine si atunci imi amintesc totul. Ca o sageata care imi strafulgera mintea si intregul corp fara mila pentru o secunda. Ochii mei devin mai mari si privesc fixate spre acea poza. Poate dincolo de ea…
A fost doar un vis?
Simt ca a fost mai mult de atat. Tot acel peisaj, toate acele lucruri care ma inspaimantau in cel mai rau mod cu putinta.
Si eu, doar eu sunt propriul meu dusman. Sunt propria mea temere. Si am stiut asta in tot acest timp…
Incerc sa ma dezmeticesc putin desi stiu ca groza ce o simt in suflet acuma nu se va stinge atat de usor si privesc spre ceasul rotund ce sta atarnat pe perete. Arata ora zece jumate.
Am intarziat la scoala. Prea mult ca ziua asta sa-si mai aiba rostul.
Ma ridic din pat si imediat imi simt picioarele moi si in doua secunde intregul meu corp face contact cu podeaua.
Oftez si ma ridic putin fortat in picioare dupa care intru pe usa de la baie intrand imediat sub dus lasand apa calda sa-mi curete trupul. Poate incercand sa scap de acele imagini din capul meu: acel vid, acea oglinda, acel frig, eu… totul imi parea imaginea unui cosmar. Un cosmar viu care stia pana la cel mai detaliu cum sa ma distruga.
stiu ca nu e asa reusit dar mi-am iesit putin din mana...
astept critici si comentari (aveti ce comenta :)))
Capitolul 7
Ada pov.
In fata mea se afiseaza doar o intindere alba, lipsita de orice, lipsita de materie, doar un vid nesfarsit care pare ca ma absorbit inauntrul lui…
Si mie teama, simt o teama absurda acaparandu-mi intregul trup. Scotand din mine acele reactii pe care le-am ascuns intodeauna, in fata carora m-am aratat mereu puternica. Ca atunci cand eram mica si visam acei monstruleti care continuau sa-mi spuna ca ei sunt o parte din mine.
Un vis, asta trebuie sa fie, doar un vis…
Si atunci toata aceasta teama incontrolabila nu-si are rostul, tot acest vid este doar o iluzie, o iluzie atat de rece, lipsita de viata.
Brusc peisajul se schimba, lumina devenind obscura, parca incercand sa-mi arate ca-i ceva mai mult decat o prostie de halucinatie. Si simt iarasi teama amplificandu-se prostesc inauntr-ul meu, parca tot sangele din vene inghetandu-mi pe moment.
Si aud soapte, soapte ce ma atrag spre ele parca promitandu-mi acea siguranta pentru care as ucide acuma. Sau nu, nu as face-o. Scutur din cap realizand cat de absurde mi-au devenit gandurile si atunci realizez ca merg. Merg in picioarele goale pe o suprafata intunecata. Simt fiori in tot trupul si mi-e frig, mi-e atat de frig.
Imi amintesc ca odata imi era atat de teama ca o sa mor inghetata. Si acum, acum parca simt toata acea teama din nou. Acea teama atat de copilareasca care imi manca nopti intregi pe atunci.
Dar acum ar trebui sa fiu altfel, nu? Ar trebui sa-mi pot suprima toate aceste temeri, se presupune ca sunt mai puternica…
Continui sa merg atrasa de ceva. De acele voci care par ca ma cheama, imi striga parca numele, parca m-ar chema sa devin una de-a lor.
Si merg spre ele, incercand absurd sa le descifrez. Imi auzeam numele, si parca si pe al lui. Desi, poate e doar o impresie prosteasca.
Si iarasi inaintez, fortata sau inconstienta de gesturile mele. Nu-mi pasa, stiam ca e ceva acolo, ceva ce are sa-mi schimbe viata poate pentru totdeauna. Si inaintez pana ajung intr-un colt. Ating locul unde cei doi pereti se intalnesc si ma intorc brusc inapoi in fata mea aparand o oglinda. O oglinda mai mare ca mine si atat de clara cu marginile dintr-un lemn sculptat intr-un mod ciudat, oarecum invechit.
Imi aminteste de acea casa plina de oglinzi care ma terorizase atat de tare cand eram inca o copila…
Si in ea apare o umbra care prinde in scurt timp forma unei finite umane… forma mea…
In scurt timp pot sa-mi descifrez trasaturile in oglinda. Dar arat atat de diferit. Chipul mi-e atat de palid iar hainele imi sunt incolore in timp ce parul ciufulit imi acopera o buna parte din fata.
Asta nu sunt eu. Nu pot fie eu. Poate doar o parte din mine…
Semanam atat de mult si totusi atat de putin.
- Cine esti…?
O intreb aprope soptit desi stiu ca nu o sa-mi raspunda, nici eu nu as fi raspuns…
Ma inspaimant pentru o secunda realizand cat de bine ii cunosc fiecare reactie.
Totusi, departe de starea mea de confuzie ea porneste intr-un ras ironic, aproape dement si ma priveste cu acea superioritate pe care stiu ca o am si eu uneori in privire.
Si in acest moment simt ca vreau sa ma contopesc cu acea entitate, cu propria-mi reflexive in oglinda. Cu acea parte din mine. Sa devenim o singura fiinta… incontrolabila, plina de nebunie.
Intr-un impuls de o secunda imi ridic piciorul stand deasupra podelei si vreau sa pasesc in oglinda. In acelas timp imi intend mana stanga lasand-o sa se uneasca cu cea a acelei entitati.
Asta e decizia ta finala? Renunti atat de usor?
O voce puternica, usor autoritara si totusi plina de caldura imi rasuna in cap. Tresar puternic si strangandu-i mana ei o trag afara din acea oglinda cu toata puterea. Surprinsa intr-un fel de gestul meu cade in genunchi singurul ei sprijin fiind mainile noastre impreunate.
Ma amplec la nivelul ei si aceasta ma priveste in ochii dandu-mi fiori reci in tot corpul. Ma priveste de parca o tradasem, cu atata ura…
- Cine esti?
O intreb din nou, de data asta simteam totusi ca o sa primesc alta reactie. Si aveam dreptate. Fara sa-si schimbe pozitia vad cum buzele ei rosi se arcuiesc intr-un zambet sarcastic si imediat i se deschid lasand cuvintele sa iasa.
- Eu sunt tu! Sunt ego-ul tau…
Imi raspunde batjocoritor, superior.
Simt cum mi se ridica parul de pe ceafa si toata teama care abia reusisem sa o reduc prinde o amploare devastatoare facandu-mi tot trupul sa tremure. Ii eliberez mana dintr-a mea simtind ca nu mai am nici o putere. Pentru cateva secunde simt cum toata acea suprafata de sub mine dispare iar oglinda din care o trasesem pe ea incepe sa se clatine dand lucrurilor un aer chiar mai terorizant.
Incerc fara succes sa ma ridic in picioare si orice forta imi dispare devenind atat de slaba, atat de slaba in fata… mea.
Ea se ridica in picioare tragandu-ma si pe mine in sus cu o forta surprinzatoare dupa care spre surprinderea mea ma imbratisaza strans parca devenind una cu mine.
In urmatoarea secunda ma trezesc trasarind privind in jur. Aceiasi pereti cu care sunt obisnuita, aceiasi dezordine de care mi-am propus de atata timp sa ma ocup.
Ma ridic in sezut ajungand pe marginea patului imi las picioarele sa atinga podeaua.
Simt un frison rece pe sira spinari si abia acum realizez ca toate hainele de pe mine sunt ude de transpiratie. Ca atunci cand imi era atat de teama…
Privesc spre birou si vad o poza cu mine si atunci imi amintesc totul. Ca o sageata care imi strafulgera mintea si intregul corp fara mila pentru o secunda. Ochii mei devin mai mari si privesc fixate spre acea poza. Poate dincolo de ea…
A fost doar un vis?
Simt ca a fost mai mult de atat. Tot acel peisaj, toate acele lucruri care ma inspaimantau in cel mai rau mod cu putinta.
Si eu, doar eu sunt propriul meu dusman. Sunt propria mea temere. Si am stiut asta in tot acest timp…
Incerc sa ma dezmeticesc putin desi stiu ca groza ce o simt in suflet acuma nu se va stinge atat de usor si privesc spre ceasul rotund ce sta atarnat pe perete. Arata ora zece jumate.
Am intarziat la scoala. Prea mult ca ziua asta sa-si mai aiba rostul.
Ma ridic din pat si imediat imi simt picioarele moi si in doua secunde intregul meu corp face contact cu podeaua.
Oftez si ma ridic putin fortat in picioare dupa care intru pe usa de la baie intrand imediat sub dus lasand apa calda sa-mi curete trupul. Poate incercand sa scap de acele imagini din capul meu: acel vid, acea oglinda, acel frig, eu… totul imi parea imaginea unui cosmar. Un cosmar viu care stia pana la cel mai detaliu cum sa ma distruga.
