01-08-2011, 02:17 PM
Leontina, merci de comentariu, chiar inseamna mult pentru mine :*:*
Capitolul 5
Ada pov.
Imi privesc reflexia in oglinda incercand sa gasesc ceva, orice. Ceva in care sa ma regasesc. O trasatura firava, un gand care sa mi se poata citii in ochi cu usurinta.
Sentimentele ce le simt pentru el. Unde ar trebui sa le caut. Vibratile pe care le-am simtit in tot trupul atunci cand l-am sarutat. Cum ar trebui sa le interpretez. Ca o slabiciune?
Dorinta absurd de al avea langa mine, de al imbratisa pana am ramane amandoi fara aer. Ce inseamna?
Inseamna ca-l iubesc? Inseamna ca gesturile mele absurde au o explicatie atat de simpla?
Si vreau atat de mult sa-i simt buzele din nou. Pentru ca pentru cateva clipe ne pierdusem amandoi. Si era atat de bine.
Si atunci de ce m-a respins?
E chiar atat de greu sa ajungi la el? E chiar atat de departe de tot ce insemn eu?
Si atunci ce ar trebui sa fac? Sa ma schimb, sa devin ceea ce cauta el. Dar tot nu stiu care din personalitatile mele l-ar incanta cel mai mult. Poate cea reala. Dar care e aceea?
Am nevoie de el. Nici macar nu stiu de ce. Dar am nevoie… simt asta in toti pori.
Si atunci nu pot lasa lucrurile asa. Nu-l pot lasa sa ma calce in picioare din toate punctele de vedere.
Ma bag in pat si adorm cu gandul la el, ca de cateva seri incoace pana la urma.
Diminiata ma trezesc la fel. Cu ochii lipiti de somn si totusi cu imaginea lui in cap. Cu gustul lui care inca pare ca se mai simte, indulcindu-mi buzele.
Si ma gandesc ca poate el chiar a devenit un scop pentru mine. Un motiv pentru a ma ridica din pat diminiata. Sau poate e doar o dependenta…
Imi spal chipul palid cu apa rece trezindu-mi simturile la viata dupa care ma schimb intr-un maieu rosu cu o camasa neagra peste, niste blugi negri decolorati si bascheti albi.
Ies din casa si ma indrept spre cafeneaua unde obinuiesc sa-mi petrec diminetile in care sunt prea lenesa sa-mi fac singura cafeaua. De paca drumul pana acolo ar fi mai putin obositor. Nu cred ca are vreun rost sa incerc macar sa ma inteleg.
In zece minute ajung in fata cafenelei si dau sa intru cand in fata mea se afiseaza doua gorile cu fata relativ omeneasca.
- Buna creato! Nu vrei sa ne ti companie mie si prietenului meu. Hai ca iti facem cinste cu ce vrei tu frumoaso.
Mi se adreseaza unul dintre ei. Ma starmb vizibil scarbita de cuvintele lui si ripostez imediat.
- De ce dracu crezi ca as vrea sa stau macar la un metru distanta de tine? Ma dezgustati amandoi.
Ma crizez la ei inconstienta parca de ce ar putea sa-mi faca. Pana la urma toata strada e pustie. La naiba.
Ma dau un pas in spate dupa ce analizez mai realist situatia in care m-am bagat. Observ pe fata celui care a vorbit cum se formeaza un ranjet pervers.
In momentul asta ar trebui probabil sa strig dupa ajutor. Dar asta nu l-ar enerva si mai tare pe muntele din fata mea?
- Scumpete, pentru siguranta ta ar fi bine sa fi mai tacuta.
Imi zice in timp ce se incrunta formandu-se mici riduri pe fruntea lui. La naiba. Tot timpul mi-o fac cu mana mea. Macar de m-as invata o data minte…
Oliver pov.
Incerc sa-mi savurez cafeaua privind incontinu pe geamul ce despartea interiorul cafenelei de lumea exterioara. Ceea ce e ciudat e ca pari atat de departe de realitate cand stai in locul asta si totusi stii ca doar o usa care scartaie la deschidere te desparte de adevarata lume. Poate ca e un loc potrivit ca sa te regasesti.
Totusi, un loc straniu de nepotrivit pentru ea parca. Pentru ca am vazut-o de zeci de ori trecand pragul acestui loc, in fiecare diminiata parca e vrajita de locul asta.
Si atunci eu ce caut aici? Desi stiu ca sansele sa o intalnesc sunt atat de mari. Sau poate ca asta e chiar motivul, desi imi place sa cred ca picioarele mele m-au adus aici fara ca eu sa constientizez cu adevarat incotro ma indrept. Aceleasi scuze prostesti ca de fiecare data.
Imi scutur usor capul revenindu-mi in prezent si iau o gura din lichidul negru din cescuta verde ce statea in fata mea. Afisez o figura de incantare aproape natanga si imi indrept privirea spre usa transparenta.
Vad doi munti de oameni care par ca se leaga de ceva fata mai pricajita a carei figura nu o pot descifra din cauza unuia dintre ei. Pot doar sa-mi dau seama ca e speriata din faptul ca tocmai a facut un pas in spate si pare ca abia se mai tine pe picioare.
Poate ar trebui sa fac pe eroul. Sau mai degraba as lasa slujba asta altcuiva. Imi invart privirea prin cafenea ca sa realizez ca sunt singurul constient de ce se intampla afara si singura fiinta de genul masculin care nu depaseste varsta de cincizeci de ani, cred.
Oftez resemnat punand cana de cafea pe farfurioara si deschid usa privind mai indeaproape scena. La inceput pot sa descifrez doar buclele satene ale asa zisei victime. Apoi ii vad chipul palid si ochii plini de spaima. Imi dau ochii peste cap intr-un gest de disperare. De ce tocmai ea?
Nu puteam sa fac si eu pe eroul cu… oricine altcineva. Dar nu, doar ea pare sa aiba nevoie de ajutorul meu.
O aud cum comenteza ceva indescifrabil desi evident e lesinata de frica. Si ma strafulgera o idee probabil stupida dar sper ca destul de buna.
Fara sa ezit ma duc direct spre ea si o prind de mana privind-o serios, parca mustrand-o din priviri.
- De cate ori ti-am mai spus sa nu mai fugi din spital? Inteleg ca nu suporti sa nu ma vezi, da realizezi macar cat de contagioasa ii boala ta?
Satena ma priveste socata, parca incercand sa realizez ce naiba tot ingaim. Imi mut privirea spre cei doi munti care acum ma priveau socati si speriati in acelas timp. Abia ma abtin sa nu rad si o trag pe Ada in interiorul cafenelei trecand direct printre aia doi care s-au dat cu un pas in spate instantaneu.
O trag pe fata pana la masa mea punand-o sa stea jos dupa care privesc spre usa ca sa vad ca cei doi deja s-au facut nevazuti. Ma asez pe scaunul pe care stateam bine mersi inainte si incep sa rad incet incercand sa-mi infund chicotele ca sa nu distrug linistea care predomina in incapere. Nu ca ar avea vreun rost, deja toti ma privesc ciudat de cand am intrat tragand-o pe satena dupa mine.
O privesc pe Ada printre suvitele care imi acopereau chipul. Ea doar chicoteste usor privindu-ma intens. Probabil a realizat si ea in sfarsit ce se intampla.
Dupa vreo doua minute ma linstesc si eu total revenindu-mi la starea mea normala.
Am sfarsit prin a ne bea cafeaua impreuna. Dar nu asta aveam in cap cand am hotarat sa vin aici? Probabil, dar as zice ca mai bine o las sa creada ca a fost doar o coincidenta. In felul asta poate reusesc sa ma conving si pe mine ca a fost asa.
La urma urmei nu vreau sa recunosc nici macar fata de mine ca am o nevoie idioata de a o avea langa mine…
sper ca v-a placut :P si scz de greseli daca sunt in exces
Capitolul 5
Ada pov.
Imi privesc reflexia in oglinda incercand sa gasesc ceva, orice. Ceva in care sa ma regasesc. O trasatura firava, un gand care sa mi se poata citii in ochi cu usurinta.
Sentimentele ce le simt pentru el. Unde ar trebui sa le caut. Vibratile pe care le-am simtit in tot trupul atunci cand l-am sarutat. Cum ar trebui sa le interpretez. Ca o slabiciune?
Dorinta absurd de al avea langa mine, de al imbratisa pana am ramane amandoi fara aer. Ce inseamna?
Inseamna ca-l iubesc? Inseamna ca gesturile mele absurde au o explicatie atat de simpla?
Si vreau atat de mult sa-i simt buzele din nou. Pentru ca pentru cateva clipe ne pierdusem amandoi. Si era atat de bine.
Si atunci de ce m-a respins?
E chiar atat de greu sa ajungi la el? E chiar atat de departe de tot ce insemn eu?
Si atunci ce ar trebui sa fac? Sa ma schimb, sa devin ceea ce cauta el. Dar tot nu stiu care din personalitatile mele l-ar incanta cel mai mult. Poate cea reala. Dar care e aceea?
Am nevoie de el. Nici macar nu stiu de ce. Dar am nevoie… simt asta in toti pori.
Si atunci nu pot lasa lucrurile asa. Nu-l pot lasa sa ma calce in picioare din toate punctele de vedere.
Ma bag in pat si adorm cu gandul la el, ca de cateva seri incoace pana la urma.
***
Diminiata ma trezesc la fel. Cu ochii lipiti de somn si totusi cu imaginea lui in cap. Cu gustul lui care inca pare ca se mai simte, indulcindu-mi buzele.
Si ma gandesc ca poate el chiar a devenit un scop pentru mine. Un motiv pentru a ma ridica din pat diminiata. Sau poate e doar o dependenta…
Imi spal chipul palid cu apa rece trezindu-mi simturile la viata dupa care ma schimb intr-un maieu rosu cu o camasa neagra peste, niste blugi negri decolorati si bascheti albi.
Ies din casa si ma indrept spre cafeneaua unde obinuiesc sa-mi petrec diminetile in care sunt prea lenesa sa-mi fac singura cafeaua. De paca drumul pana acolo ar fi mai putin obositor. Nu cred ca are vreun rost sa incerc macar sa ma inteleg.
In zece minute ajung in fata cafenelei si dau sa intru cand in fata mea se afiseaza doua gorile cu fata relativ omeneasca.
- Buna creato! Nu vrei sa ne ti companie mie si prietenului meu. Hai ca iti facem cinste cu ce vrei tu frumoaso.
Mi se adreseaza unul dintre ei. Ma starmb vizibil scarbita de cuvintele lui si ripostez imediat.
- De ce dracu crezi ca as vrea sa stau macar la un metru distanta de tine? Ma dezgustati amandoi.
Ma crizez la ei inconstienta parca de ce ar putea sa-mi faca. Pana la urma toata strada e pustie. La naiba.
Ma dau un pas in spate dupa ce analizez mai realist situatia in care m-am bagat. Observ pe fata celui care a vorbit cum se formeaza un ranjet pervers.
In momentul asta ar trebui probabil sa strig dupa ajutor. Dar asta nu l-ar enerva si mai tare pe muntele din fata mea?
- Scumpete, pentru siguranta ta ar fi bine sa fi mai tacuta.
Imi zice in timp ce se incrunta formandu-se mici riduri pe fruntea lui. La naiba. Tot timpul mi-o fac cu mana mea. Macar de m-as invata o data minte…
Oliver pov.
Incerc sa-mi savurez cafeaua privind incontinu pe geamul ce despartea interiorul cafenelei de lumea exterioara. Ceea ce e ciudat e ca pari atat de departe de realitate cand stai in locul asta si totusi stii ca doar o usa care scartaie la deschidere te desparte de adevarata lume. Poate ca e un loc potrivit ca sa te regasesti.
Totusi, un loc straniu de nepotrivit pentru ea parca. Pentru ca am vazut-o de zeci de ori trecand pragul acestui loc, in fiecare diminiata parca e vrajita de locul asta.
Si atunci eu ce caut aici? Desi stiu ca sansele sa o intalnesc sunt atat de mari. Sau poate ca asta e chiar motivul, desi imi place sa cred ca picioarele mele m-au adus aici fara ca eu sa constientizez cu adevarat incotro ma indrept. Aceleasi scuze prostesti ca de fiecare data.
Imi scutur usor capul revenindu-mi in prezent si iau o gura din lichidul negru din cescuta verde ce statea in fata mea. Afisez o figura de incantare aproape natanga si imi indrept privirea spre usa transparenta.
Vad doi munti de oameni care par ca se leaga de ceva fata mai pricajita a carei figura nu o pot descifra din cauza unuia dintre ei. Pot doar sa-mi dau seama ca e speriata din faptul ca tocmai a facut un pas in spate si pare ca abia se mai tine pe picioare.
Poate ar trebui sa fac pe eroul. Sau mai degraba as lasa slujba asta altcuiva. Imi invart privirea prin cafenea ca sa realizez ca sunt singurul constient de ce se intampla afara si singura fiinta de genul masculin care nu depaseste varsta de cincizeci de ani, cred.
Oftez resemnat punand cana de cafea pe farfurioara si deschid usa privind mai indeaproape scena. La inceput pot sa descifrez doar buclele satene ale asa zisei victime. Apoi ii vad chipul palid si ochii plini de spaima. Imi dau ochii peste cap intr-un gest de disperare. De ce tocmai ea?
Nu puteam sa fac si eu pe eroul cu… oricine altcineva. Dar nu, doar ea pare sa aiba nevoie de ajutorul meu.
O aud cum comenteza ceva indescifrabil desi evident e lesinata de frica. Si ma strafulgera o idee probabil stupida dar sper ca destul de buna.
Fara sa ezit ma duc direct spre ea si o prind de mana privind-o serios, parca mustrand-o din priviri.
- De cate ori ti-am mai spus sa nu mai fugi din spital? Inteleg ca nu suporti sa nu ma vezi, da realizezi macar cat de contagioasa ii boala ta?
Satena ma priveste socata, parca incercand sa realizez ce naiba tot ingaim. Imi mut privirea spre cei doi munti care acum ma priveau socati si speriati in acelas timp. Abia ma abtin sa nu rad si o trag pe Ada in interiorul cafenelei trecand direct printre aia doi care s-au dat cu un pas in spate instantaneu.
O trag pe fata pana la masa mea punand-o sa stea jos dupa care privesc spre usa ca sa vad ca cei doi deja s-au facut nevazuti. Ma asez pe scaunul pe care stateam bine mersi inainte si incep sa rad incet incercand sa-mi infund chicotele ca sa nu distrug linistea care predomina in incapere. Nu ca ar avea vreun rost, deja toti ma privesc ciudat de cand am intrat tragand-o pe satena dupa mine.
O privesc pe Ada printre suvitele care imi acopereau chipul. Ea doar chicoteste usor privindu-ma intens. Probabil a realizat si ea in sfarsit ce se intampla.
Dupa vreo doua minute ma linstesc si eu total revenindu-mi la starea mea normala.
Am sfarsit prin a ne bea cafeaua impreuna. Dar nu asta aveam in cap cand am hotarat sa vin aici? Probabil, dar as zice ca mai bine o las sa creada ca a fost doar o coincidenta. In felul asta poate reusesc sa ma conving si pe mine ca a fost asa.
La urma urmei nu vreau sa recunosc nici macar fata de mine ca am o nevoie idioata de a o avea langa mine…
sper ca v-a placut :P si scz de greseli daca sunt in exces
