Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

[Terminat] Dincolo de cuvinte, ego-ul ne stapaneste pe fiecare

#5
merci de comm Leontina, apreciez
eu in general folosesc multa descriere (bine, nu descriere fizica), nu o fac neaparat ca sa umplu satiul, asa e stilul meu as zice, actiunea stiu ca ii saracacioasa, probabil nu am o imaginatie atat de bogata cat as fi vrut, in fine... sper ca acesta sa fie mai reusit sau cel putin ii mai lung si de data asta ii din perspectiva amandurora
a, si faza cu italic, a fost un fel de eroare, adica numa titlul sau capitolul vroiam sa-l scriu inclinat dar nu stiu de ce mi-a scris tot textul si dupa mi-a fost lene sa editez


Capitolul 2


Ada pov.


Zilele par sa treaca tot mai incet pe langa mine iar starile mele de iritare deja au devenit o parte din rutina zilnica. Acum oamenii se intreaba daca sunt bine atunci cand printr-o minune imi tin gura toata ziua.

Unii dintre ei par chiar ingrijorati pentru mine. Sau cel putin se prefac foarte bine.
Nu-ma mai pasa de ei sau despre ce cred. Ar putea la fel de bine sa creada ca sunt cea mai josnica persoana sau cea mai buna fiinta din univers. Si de ce mi-ar pasa de parerea lor daca nici macar eu nu mai stiu cum sunt defapt.

Zilele astea ma gandeam ca as putea face o incercare de a ma regasi pe mine insumi. Cea care am fost odata. Inainte de toate astea. Inainte sa devin practic un “monstru”. Pentru ca nu alt cuvant care sa-mi descrie egoismul si rautatea cu care i-am tratat pe alti atata timp.
Si de ce am tocmai acum aceasta revelatie? Nu se putea sa nu-mi deschid niciodata ochii.
Apoi exista posibilitatea sa ma prea incante deloc “adevarata eu”. Si atunci poate mai bine raman asa. O bataie de cap in minus.

La naiba. Cand am devenit atat de nepasatoare fata de tot ce e in jurul meu? Chiar si de propria-mi viata. Acum, cand stau pe jos in mijlocul coridorului murdarindu-mi blugii rosii ma gandesc ca seaman mai mult cu ceva drogata ce se aseaza pe unde poate nemaiputand sa se tine pe picioare din cauza unei doze prea mare. Dar eu nu sunt asa. Am detestat intodeauna drogurile desi nu i-am acuzat pe cei care au devenit dependenti de ele. Pana la urma si eu am un viciu mai nou, cafeaua.
Ah, iarasi aberez. Gandurile mi-au devenit atat de ridicole de curand. Si totusi sunt mai prinsa in ele decat in realitate.

- Ada? Esti bine?
Vocea calda a prietenei mele Liz ma trezeste la realitate. Iar o fac sa se ingrijoreze pentru mine desi stiu ca nu merit asta. Tinem enorm una la alta, ca niste surori de sange. Ea e mereu sincera cu mine si nu se da inapoi de la nici o idee “geniala” de-a mea. De altfel, cred ca e mult mai nebuna decat mine in unele cazuri. Totusi si mult mai responsabila atunci cand vrea.
- Liz, te rog. Nu-ti mai face atatea griji aiurea despre mine. Ti-am spus, sunt intr-o pasa mai proasta peste care trebuie sa trec singura.
Am spus accentuand ultimul cuvant. Ea e ultima persoana pe care mi-as dorii sa o indepartez de mine. Totusi, o fac pentru binele ei. Daca e prea atasata de mine ar putea avea prea mult de suferit din cauza mea. La fel cum a avut intodeauna de altfel. Pentru ca niciodata nu mi-a pasat daca ceilalti sufera de pe urma decizilor mele pripite sau negandite. Desigur, atata timp cat eu imi atingeam scopul.
Poate ca asta imi lipseste. Un scop. Dar ce ar putea sa ma faca pe mine sa iau initiativa. Un prieten, cum tot insistau colegele mele sa-mi iau. Nici nu ma gandesc. Un baiat nu ar putea deveni niciodata un scop pentru mine. Poate doar daca l-as gasi pe cel potrivit pentru mine.

Da sigur. De parca chiar ar exista asa ceva.

Nu. Trebuie sa trec peste asta singura. Pana la urma e doar o perioada din viata mea careia trebuie sa-i fac fata. O mica depresie as putea zice, desi nu-I inteleg inca motivul.
Dar mi-am jurat ca voi intampina totul cu fruntea sus. Pana la urma ca eu sa fiu doborata asa de usor, de un nimic practic, ar fi o dovada de slabiciune pe care nu as putea-o suporta.
Pana la urma sunt tot eu. Trebuie doar sa gasesc o modalitate sa trec peste starea asta de rahat pe care mi-am creat-o singura cu asa zisele mele revelatii.
M-a ridic brusc in picioare poate pentru a-mi arata mie insami cat de determinata sunt. Determinata sa ce?... Chiar nu mai conteaza. Am regasit o energie ciudata in mine ce pare ca abia astepta sa se arate. Perfect.

O trag pe Liz de mana si o ridic cu usurinta dupa care incep sa urc scarile spre clasa noastra. Dar normal ca nu putea sa fie totul perfect. Am fost intodeauna ingrozitor de impiedicata, inca de mica, si probabil ca o sa raman asa toata viata. Deci nu apuc sa urc nici doua scari, privind-o pe Liz care se uita la mine oarecum terorizata, ca ma impiedic ca o proasta si ma trezesc in bratele unuia. Niste brate subtiri dupa parerea mea dar se pare ca destul de puternice cat sa ma sustina in picioare. La naiba, noroc chior.

Imi transmit greutatea pe proprile picioare si ma ridic din bratele salvatorului meu dandu-mi buclele satene de pe fata. Il privesc direct in ochii vrand sa-i multumesc baiatului care tocmai avusese ghinionul imens de a se afla in fata mea in unul dintre acele moment penibile pe care mi le provocam de una singura din cauza starilor mai ciudate pe care le am uneori.

Are niste ochii caprui, mai deschisi decat ai mei iar parul destul de lung ii acopera o parte din frunte. Hmmm, are niste trasaturi destul de dragute.
Fara sa ma pot abtine ii fac o analiza din cap pana in picioare cu ochii critici. Mda, are un stil care ma incanta si cu siguranta nu e unul dintre acei manelisti cu care e plin liceul. Trebuie sa fie o ciudatenie pentru locul asta. La fel ca mine pana la urma. Ma intreb daca asculta si rock?
Ah. Dar nu asta conteaza acum.

- Merci de ajutor.
Ii spun oferindu-i un zambet destul de larg si neobisnuit mie.

- N-ai pentru ce.

Imi spune cu un glas destul de rece si cu o expresie faciala pasiva dupa care ma ocoleste pur si simplu si isi continua drumul. Aha, se pare ca nu sunt singura care se “bucura” de o stare deplorabila.
Imi scapa un oftat micut, aproape indescifrabil, dupa care imi continui drumul spre clasa continuand sa o trag pe Liz dupa mine care avea o stare de soc destul de ciudata.
In orice caz. Baiatul ala mi-a starnit un interes neobisnuit. Si nu pentru ca m-a salvat, pentru ca simteam cu totul altceva cand ne-am atins.
Iar acum… acum simt ca vreau sa-l revad cat de curand posibil.


Oliver pov.
O vad cum sta pe jos alaturi de inca o fata care nu-mi atrage atentia de nici o culoare. Ea, fata care imi atrasese atentia in cel mai absurd mod cu putinta inca de cand am vazut-o prima data. Din pacate in foarte scurt timp s-a dovedit a fi o infumurata care depinde de atentia celor din jurul ei. De atunci a inceput sa ma dezguste. Are mereu aceiasi privire, gen “toti ceilalti sunteti niste gunoaie pe langa mine”. Totusi, spre surprinderea mea pare sa aiba si cativa prieteni care chiar tin la ea.

Dar acum pare total altfel. Poate a realizat intr-un final ce valuare are viata ei. Sau poate doar dramatizeaza vreo situatie ca sa atraga atentia celorlati asupra “suferintei” ei. Si intodeauna ii iasa, desi poate uneori o facea doar din pura obisnuinta.
Poate ca o invidiez. Pentru ca ea a reusit sa ajunga atat de sus desi simt ca e atat de diferita de toate acele specimene care isi fac veacul pe coridoarele astea. Eu, in schimb, nu pot sa-i fac decat sa ma deteste pentru ca sunt diferit de ei.
Dar acum nu e momentul sa ma gandesc la asta si poate ar trebui sa incetez sa o mai privesc ca un obsedat incercand sa ma conving ca o detest.

O vad cum se ridica brusc in picioare si tragandu-o si pe amica ei dupa ea. O ia pe scari ca bezmetica impiedicandu-se in proprile picioare. Normal ca in mai putin de doua secunde ii in bratele mele. Hmmm, poate era mai bine sa o las sa cada. Nu ca, chiar as fi intentionat sa o prind. A fost mai mult ca un reflex.
In fine, se ridica pe proprile picioare inca sprijinindu-se de mine in timp ce eu o privesc ca un prost. Imi face o analiza totala parca incercand sa gaseasca ceva anume la mine dupa care ingaima un “merci de ajutor” si imi zambeste larg. Un zambet care nu-mi parea de loc cunoscut desi stiu ca am privit-o de nenumarate ori, chiar daca nu-mi place sa recunosc asta. Nu, nu pot sa o las sa ma stapaneasca atat de usor. Atunci cu ce voi fi eu mai diferit de ceilalti pe care ii mainipuleaza. Ma limitez la ai spune ca nu are pentru ce si imi vad de drumul meu ocolind-o.

De ce naiba tocmai ea? Si chiar are rost sa ma gandesc la ea. Chiar are rost sa incerc sa o urasc, sa o dezagreez. Cand de fapt nu reusesc decat contrariul.
Si chiar conteaza. Eu sunt doar un microb in fata ei si asa ma va vedea intodeauna. Microbul care tocmai i-a atenuat caderea. Ha, asta ma amuza chiar si pe mine.
Dar ce-mi bat capul degeaba? Nu m-as baga niciodata intr-o relatie cu cineva ca ea. Niciun fel de relatie. Pana la urma ea nu face altceva decat sa stearga pe jos cu cei care tin la ea. E doar un monstru plin de rautate, indiferent de aspectul fizic. Exagerez. Stiu… Dar nu atat de mult cat as fi vrut.



scuze de greseli, am corectat odata capitolul dar poate am omis cateva
si astept comentariiii pentru ca sigur este destul de criticat
4



Răspunsuri în acest subiect
RE: Dincolo de cuvinte, ego-ul ne stapaneste pe fiecare - de crazy little red - 15-07-2011, 09:50 AM

Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  Dincolo de cuvinte LittleBlackR 3 3.261 23-03-2014, 01:26 PM
Ultimul răspuns: LittleBlackR


Utilizatori care citesc acest subiect:
4 Vizitator(i)