[Terminat] Dincolo de cuvinte, ego-ul ne stapaneste pe fiecare

[Leontina]

Primul gand care mi-a trecut prin cap dupa ce am terminat de citit: Ce nesimtit! Se presupune ca e impreuna cu Ada nu? Si uite ce face el.
Asa, revenind. Mi s-a parut interesant capitolul. Sfarsitul e putin grabit intr-adevar si ai greseli, dar per total mi s-a parut ok.
Deci pentru asta aveai tu nevoie de acel nume :)) I se potriveste perfect. nu stiu mai nimic despre ea si deja nu o pot suferi. Presupun ca se va baga intre cei doi. Gresesc? Ar fi interesant sa se intample asa. :-? Dar tu stii deci nu ma bag.
Acum sunt curioasa ce se va intampla de ziua lui. Cred ca incepe sa ma atraga povestea acum in mod deosebit din cauza faptului ca se intampla niste chestii destul de interesante. Ai ceva mai mult actiune acum, sau cel putin asa mi se pare mie.
Pai, cam atat. Spor la scris :P

[crazy little red]

buuun, deci l-am terminat ieri dar nu am apucat sa-l postez :-@
nu sunt chiar asa multumita de el dar in fine...
sper totusi sa va placa :P



Capitolul 10


Oliver pov.

I-am atins intrg trupul sperand sa gasesc macar o farama din ea. I-am mirosit parul ca un nebun in cautarea mirosului ei. I-am muscat buzele cu dorinta intr-o dorinta absurda de ai regasi gustul.

Dar nu era ea… era doar o straina…

Si ce dezolant sentiment de vinovatie ma cuprins cand cautandu-i buclele castanii am gasit doar un par drept, blond. Si pentru cateva clipe imi era greata de fiinta ce se afla langa mine. Sau poate imi era greata de mine…
Si simteam, simteam milioane de cutite injunghindu-ma in spate ca o iluzie a caintei. Dar nu pot sa neg acea dorinta pe care o simteam atunci, chiar daca mi-am dat seama prea tarziu ca nu are nici o legatura cu Sarra. Prea tarziu pentru a mai putea da inapoi…


Ada pov.

M-am trezit zambind, un zambet nemotivat si necontrolat care imi inveselea intreaga fata dandu-i un aer aproape copilaresc.
Dupa ce fac un dus scurt imi arunc pe mine una dintre acele rochite de vara in care sigur o sa inghet de frig.

Dar el o sa fie acolo… o sa-mi incalzeasca trupul cu caldura lui atat de neomeneasca…

Zambetul meu devine chiar mai mare auzindu-mi parca proprile ganduri, sau poate din cauza lui. Pentru ca a ajuns sa fie atat de omniprezent in fiecare gand al meu. In fiecare persoana pe langa care trec, in fiecare zambet al vreunei persoane necunoscute. Parca e mereu langa mine, veghindu-ma in tacere, imaginea lui, caldura lui…

Imi scutur capul eliberandu-ma parca de o parte din ganduri dar nu si de zambetul ce inca imi atarna pe fata, de parca ar fi fost mereu acolo, intact.

Ies din casa in fuga, simtind in mine o energie ciudata, si in cateva minute ajung la cofetarie. Intru in mica incapere unde o doamna bruneta ma intampina cu zambetul pe buze, un zambet radiant, cum probabil e si al meu in momentul de fata. Ii spun ca am venit dupa tortul de cafea pe care il comandasem si imediat ce mi-l inmaneaza ies si ma indrept spre casa lui. Inima mea pare ca pulseaza din ce in ce mai tare, aproape nelasandu-ma sa respir. Dar nu-mi pasa, toate acele lucruri care acum cateva zile insemnau totul au devenit doar detali nesemnificative.
Fara sa-mi dau seama ajung imediat in fata blocului lui si mai apoi in fata apartamentului. Intind degetul aratator sa sun la sonerie ca imediat sa-mi treaca prin cap sa incerc usa. Apas incet pe clanta si imping usor usa ca, spre surprinderea mea, sa se deschida imediat.
Cunoscand deja casa ma indrept spre bucatarie si scot tortul din ambalajul de carton care il proteja si pun o lumanare verde in mijlocul lui. Dupa luandu-l inapoi in mainile mele si mergand fara zgomot cu el in brate spre camera lui. Chicotesc usor gandindu-ma cat de impulsive au devenit toate gesturile mele si bat la usa dupa care deschizand-o usor.

In urmatoarea secunda nu reusesc sa mai simt decat un gol imens si un sentiment de greata in tot trupul. Ii intalnesc privirea socata in timp ce incerca parca sa-si gaseasca cuvintele potrivite. Imi simt incheieturile tremurand si atunci realizez ca tortul facu-se contact cu podeaua. In scurt timp tremuriciul se transmise-se in intreg trupul in timp ce o priveam pe ea, o fata blonda care abia acum incerca sa depuna eforturi pentru a se trezi. Ma priveste buimaca pentru cateva secunde mai apoi privirea ei atintindu-se spre tortul zdrobit de pe podea. Fara sa mai rezist presiuni lacrimile incep sa se scurga din ochii mei, dupa mult timp, lacrimi de tristete…
Ma dau doi pasi in spate inca tremurand, imi simt trupul slab dar acum nu era momentul in care sa-mi pese de asa ceva. Ies din apartament si ii aud vocea lui strigandu-mi numele urmat de niste cuvinte incurcate.
Nu l-am bagat in seama, fug cat pot de repede desi simt ca trupul meu va ceda in orice secunda.

Am avut incredere in tine…

Milioane de ganduri pline de reprosuri isi fac imediat prezenta in capul meu. Dar nu am nici un drept si trebuie sa accept asta odata. Ce am insemnat eu pentru el? O jucarie, o pierdere de vreme sau doar o bataie de cap…?
Imi e frica sa stiu raspunsul la proprile intrebari. Imi e frica de durere mai mult ca nicidata. Sunt mult prea slaba, iar el, el stie asta…
Dar nu i-a pasat. De ce si-ar fi pierdut el timpul cu cineva ca mine? Eu sunt doar… un gunoi, un jeg uman poate…
Dar el a zis ca m-am schimbat, dar asta nu inseamna nimic.
Am crezut ca-l aveam la degetul mic in tot acest timp cand de fapt el ma avea pe mine.
Daca eram eu in locul blondei? Daca acelas lucru il astepta si de la mine? Pentru cateva clipe singurul lucru care il mai puteam asocia imagini lui erau niste dorinte animalice, necontrolate…

Nu, nu am dreptul sa-l judec. E viata lui, intodeauna a fost. Eu doar m-am strecurat pe langa el cautand adopost. Cautand inca un om pe care sa-l pot domina.
Dar intodeauna lucrurile se intorc impotriva ta, pentru ca am invatat ca nu exista fericire. Am crezut ca am renuntat sa o mai caut…
Mi-am pastrat de atatea ori capul sus zicand ca ‘nimic nu ma poate dobora’ desi doar ramasite din sufletul meu ma mai tin inca in viata. Si acum, acum am invatat ca locul meu nu e aici. Distrugand viata atator oameni care au invatat sa ma accepte asa cum sunt. I-am distrus la fel cum el ma distrus pe mine. Dar ei nu au cautat explicati, ei nu au plans in fata mea sperand sa gaseasca mila. Sperand ca voi realiza cat de tare doare. Dar eu, eu mereu caut mangaiere, mereu caut mila…
Atat de josnic…

[Leontina]

Buna :* Meursi de anunt.
Deci capitolul asta mi-a placut, ca sa zic asa. Desi mi s-a parut cam trist modul in care a aflat.
Asa revenind. Acum ma intreb ce se va intampla pentru ca mi-ai spus o data ca va fi si o poveste de dragoste intre cei doi. Ma intreb cum se va intampla asta din moment ce l-a vazut pe el asa.
Ai cateva greseli de tastare, parca maiputine ca ultima oara, cred.
Altceva nici nu stiu ce as putea sa zic. Ca de descriere nu am cum sa ma leg nici daca as vrea :))
Pai, cred ca atat momentan.
Astept continuarea, deci spor la scris :*

[crazy little red]

merci de comentariu si de asemenea tururor care citesc fic-ul :P
sper sa va placa, m-am axat mai mult pe ce simte el... :D

Capitolul 11

Oliver pov.

A plecat fara sa priveasca inapoi, fara sa-mi auda glasul stigand-o disperat, fara sa-mi citeasca pe chip agonia.
Mi-am aruncat niste haine pe mine si am iesit din casa imediat dupa ea, privind disperat in toate partile. Cautandu-i imaginea ca un dement. Dar ea plecase deja, fugise cu lacrmile in ochii probabil cat mai departe de mine.
Imi duc mainile spre cap prinzandu-mi intre degete cateva suvite, un gest plin de iritare, de nebunie pura…
Simt cum ma sparg, ma sparg in sute de cioburi si ma prabusesc cu fiecare secunda. Si imi vine sa plang, sa plang ca un copil care a facut o gresala si spera sa gaseasca iertarea mamei in lacrimile lui de nimic. La fel si eu, ii cersesc mila desi ea nu e aici. Incerc sa-i arat slabiciunea mea unei iluzi.
Imi vine sa strig dupa ea dar imi controlez impulsul in ultima secunda. Intr-un scurt moment de luciditate in cap imi apare imaginea parcului, acolo unde ne-am refugiat cand in acel moment de slabiciune lasase lacrimile sa-i brazdeze chipul.

Acolo trbuie sa fie… trebuie…

Pun un picior in fata cand simt ca cineva ma prinde de mana si ma intorc brusc, aproape doborand-o, spre blonda care pare ca incearca sa ma opreasca. Ma uit la ea pierdut iar aceasta pare inspaimanatata de privirea mea caci imediat imi da drumul la mana.

-Vroiam doar sa-mi cer scuze, voi pleca… pentru totdeauna…

Ii aud glasul aproape speriat dupa care se intoarce si o ia in parte opusa. Pentru o secunda simt nevoia sa o opresc dar se risipeste repede si sfarsesc doar prin a o privi pana trece de primul colt.
Ma dezmeticesc repede si pornesc in fuga spre parc. Ma lovesc de cateva personae si le aud injuraturile neclare in spatele meu dar nu le dau importanta. Singurul lucru de care am nevoie acum ea ea. Am nevoie sa ii simt prezenta pana nu ma sparg de tot. Pana mai ramane ceva din mine. Caci abia acum realizez ca doar ea ma tinut in viata in tot acest timp. Imagunea ei ma trezit in fiecare diminiata si gesturile ei ma pastrau… viu.
Si as fi putut sa-I spun de atatea ori toate astea, as fi putut sa-I spun ce simt cu riscul de a pierde totul. Dar mi-a fost frica, mi-a fost atat de frica ca avea sa fuga de mine.
Si ce am rezolvat? Mi-am batut joc de ea, mi-am batut joc de tot ce simt pentru ea si m-am imbatat cu parfumul sarrei incercand sa scap de a ei. De parca nu as fi stiut ca un truc asa de joscnic nu avea sa ma ajute cu nimic, ca ea e prezenta in mine in fiecare secunda.

Si daca acum te-am pierdut… e doar vina mea…

E vina mea ca n-am stiut sa te tin aproape, ca n-am stiut cand sa te imbratisez sic and sa te mustrez. Ca n-am stiut sa-ti citesc gandurile chiar daca ai incercat cu atata greutate sa te deschizi in fata mea. Pentru ca asta esti tu, acea fetita inocenta care se ascundea sub bluza mea. Care vorbea fara ea ca imediat dupa sa realizeze ce a facut si sa spere dupa ajutor.

Stiai ca voi fi acolo, stiai ca nu ai sa fi singura…

Iar eu, eu am fost cel care te-a crezut atat de puternica, care te-am numit un monstru cand stiam ca trasaturile tale sunt atat de departe de orice fiinta fara suflet.
Dar tu ai fost mereu inocenta, ai avut nevoie mereu de un umar pe care sa plangi.
Doar o copila cersind afectiune unui strain, un inger cautandu-si un invatacel care sa o invete sa zboare. Pentru ca ai cele mai frumoase aripi… doar ca nu te-a invatat nimeni cum sa dai din ele. Nu te-a invatat nimeni cat de usor e sa visezi ca mai apoi sa-ti transformi visele in realitate.

Ajung in parc cu o credinta nebuna ca totul are sa fie bine, crezand cu adevarat ca are nevoie doar sa-mi auda gandurile pentru a se intoarce la mine. Crezand ca totul poate fi sters cu radiera doar cu ajutorul unui regret absurd, a unui sentiment atat de distructibil de vinovatie.
O caut cu privirea secunde bune, dar parcul e gol… atat de gol.
Si imi simt genunchi moi ca imediat sa ma prabusesc pe ei si sa-mi las sperantele naruite de o lacrima ce vroia sa-mi arate ca am ajuns la sfarsit. Ca aici are sa se termine totul, dintr-o prostie de realitate.
Si regretele nu-si mai au rostul, nici macar niste lovituri brutale nu ar putea sa ma raneasca asa. Nu ar putea sa-mi transforme sufletul in pulbere, in… nimic…
Ma ridic pe o banca tragandu-mi gluga hanoracului pe cap si imi scot din buzunar pachetul de tigari intact incepand sa fumez cu o dorinta pe care nu am mai simtito de mult. Am o nevoie aberanta de a-mi otravi trupul fara mila, de a ma distruge fizic.
In scurt timp arunc primul muc de tigara pe jos urmat de altul si altul pana in pachet ramane doar o ultima tigara. Atunci frang cutia de carton intre degetele mele si o arunc la cativa metri in fata mea.
Ma indrept spre casa cu pasi marunti si cu capul aplecat, privind asfaltul negru, parca cautandu-i urmele.
Intr-un final ajung in fata blocului, parca dupa ore intregi. Ma gandesc pentru cateva clipe sa merg mai departe dar trupul meu amortit si obosit ma oblige sa intru in bloc si mai apoi sa urc acele putine scari pana la usa apartamentului.

Si ajung repede, sau poate ca am pierdut notiunea timpului. Si in fata usi apartamentului o vad pe ea, stand pe jos sprijinita de perete si tinandu-si picioarele in brate. Tremura, inca nu-si schimbase rochita subtire cu care era acum cateva ore.
O privesc in timp ce simt ca ceva din mine se reface, parca redevenind un intreg…


scz de eventualele greseli :|
nu ma pot dezobisnui de ele....

[Leontina]

Mersi de anunt :*
Capitolulu asta mi s-a parut foarte trist :( Aproape ca mi s-a facut mila de el, desi si-a facut-o cu mana lui. Cu toate astea mi-a placut.
Macar acum se vede in sfarsit ce simte el pentru ea, desi la ce-a facut eu una nu m-as mai fi intors nici in ruptul capului.
Stii ce-mi place cel mai mult la partile povestite de el? Parca au mai multa actiune. Ce sa-i faci, am eu ce am cu actiunea :))
M-as apuca sa enumar greselile de tastare ca sa umplu comentariul cu ceva, dar mi-e prea lene. Ai tu o problema cu acel "m-a". Il scrii legat unde ar trebui sa fie scris despartit si uneori invers.
Pai, cam atat. Bnuiesc ca pana la urma se vor impaca, ca asa e in carti :-" Dar sper sa nu se lase atat de usor fata nostra. Sa-l lase sa se mai chinuie putin >:) Sunt rea, stiu.
Atept nextul, mult succes >:d<

[crazy little red]

next next next :))

Capitolul 12

Suflet geaman, graieste-mi fericirea si sterge-mi lacrimile
reci de durere. Lasa-ma sa te simt, lasa-ma sa-ti simt caldura… lasa-ma sa te iubesc…

Ada pov.

Pentru ca niciodata nu m-am lovit mai dur, mai tare, de… realitate. De aceea sunt inca aici, strangandu-mi picioarele la piept in speranta ca ma voi incalzi. Degeaba, astazi am invatat ca doar caldura lui mai are efect asupra mea, ca doar respiratia lui imi mai poate trezi simturile la viata.
Si-mi simt trupul amortit de un frig ce am impresia ca e doar in capul meu. Am inghetat si vreau sa tip dupa el, vreau sa-l chem, sa-mi balansez mainile timid ca in cele din urma sa sfarseasca in jurul trupului lui.
Dar el nu e aici. Probabil rataceste pe cine stie ce strazi… in cautarea mea, sau… de mana cu aceea blonda. Nu-mi pasa. Mi-am promis ca nu-i voi pune nici o intrebare, pentru ca nu am dreptul asta la fel cum nu am nici dreptul sa-l ranesc.
Imi strang picoarele mai tare, aproape dureros de tare, dar continui sa simt doar aceleasi frisoane reci, prea dure pentru starea mea.
Simt nevoia sa plang dar mi-am promis ca nu o voi faca. El nu trebuie sa ma vada in starea asta, dramatizand totul cand defapt… sunt aici pentru el.
Sau e doar una din acele scuze aberante pentru a-mi ascunde proprile nevoi. Nevoia de al vedea, inca… dupa tot ce sa intamplat.
Ca un copil care merge sa-si imbratiseze mama dupa ce la certat, pentru ca a realizat… ca e vina lui.
Si de ce am fugit ca o lasa? De ce mi-am lasat lacrimile sa curga? Cand puteam sa raman acolo, sa-mi inteleg rolul pe care il am. Pentru ca defapt ce suntem noi doi? Amici, prieteni… chiar as putea sa numesc relatia noastra atat de intima? Cand doar eu sunt cea care m-am lipit de el intr-un mod disperat, pentru ca el doar sa intamplat, sa fie acolo.
Imi asez capul pe genunchi incerand sa gasesc o pozitie mai confortabila.
Incep sa ma intreb daca eu chiar ar trebui sa fiu aici, oare as putea suporta daca s-ar intoarce din nou… cu ea. Nu as fugi iarasi? Pentru ca sunt inca atat de slaba…
Si de ce imi e atat de usor dau cu piciorul la atatia ani, atatia ani in care tot ce conta era reusita mea, fericirea mea aparenta. Dar el a ajuns sa conteze atat de mult, mi-as rupe sufletul in doua si i-as da jumatate daca as sti ca asta l-ar face fericit macar pentru un timp. Apoi i-as da si cealalta jumatate, pentru ca eu n-am nevoie de el, deoarece doar prezenta lui ma hraneste cu dorinta de viata.

Aud pasi inceti pe scari si simt ca sunt a lui. Tresar si-mi ridic capul. Corpul imi tremura nebuneste desi nu-mi mai e atat de frig.
Ii intalnesc imediat ochii caprui, atat de indurerati. Vreau sa-i zambesc dar colturile buzelor pur si simplu refuza sa se miste. El se apropie de mine aplecandu-se la nivelul meu si isi infasoara bratele in jurul intregului meu trup.
Ii simt lacrimile udandu-mi materialul rochitei si realizez in sfarsit cat de mult sufera. Simt zeci de fiori calzi cum imi strapung trupul si un sentiment ciudat de gol in stomac.
Il imping usor facandu-l sa se departeze de mine. Se ridica in picioare ciufulindu-si putin parul cu mana probabil pentru a-si mai reveni dupa care deschide usa si imi intinde o mana ca sa ma ridic.
Intram amandoi in apartament si imi face semn sa astept putin in timp ce se deplaseaza spre camera lui. Imagini de mai devreme imi strapung capul dar le alung imediat. Chiar nu-i momentul sa-mi amintesc…
Se intoarce in cateva clipe tinand in mana un hanorac de-a lui. Se apropie de mine in timp ce eu stateam ca un stalp in fata lui. Imi ridica mainile in sus si imi trage hanoracul pe cap in timp ce zambeste amuzat de toata scena. Dupa ce ma imbraca ma duc spre oglinda privindu-ma cu interes. Hanoracul larg ce sta atarnat pe mine reuseste sa ma amuze imediat si imi trag gluga de la el pe cap incepand sa chicotesc de una singura in oglinda.

Ii vad reflexia lui in oglinda, cum se indreapta spre mine si vrea sa ma imbratiseze de la spate. Cand isi desface bratele fac un pas in fata si ma intorc spre el.

- Te rog… nu…

Ma priveste trist dupa care isi apleaca capul lasand suvitele satene sa-i acopere chipul. Se intoarce cu spatele la mine si se departeaza cu pasi fortati.
Simt un impuls ciudat de a merge dupa el si a-l strange in bratele mele dar il resping imediat si doar stau pe loc, privind in gol.


Oliver pov.

Ma respinge din nou si simt cum sute de ace imi inteapa inima intr-un mod atat de brutal. Simt iar nevoia sa fumez, sa beau... orice ca sa scap de starea asta nenorocita, macar pentru o perioada.
Imi torn cafea intr-o cana si imediat intra si ea in bucatarie luandu-mi direct cana de sub nas. Ma stramb iar ea imi scoate limba zambind.
Se aseaza pe unul dintre scaune iar eu ma pun pe celalalt. Secunde intregi nu ne spunem nimic, iar pentru mine aceasta tacere e mult prea dureroasa. Pentru ca desi e aici o simt atat de departe de mine. Imi aminteste de primele zile cand am cunoscut-o, cand tot ce simteam din partea ei era raceala, respingere…

- Deci… Ce suntem acuma?
Ma hotarasc intr-un sfarsit sa sparg tacerea, desi vocea mea tremura, mi-e atat de frica de ce imi va raspunde…

- Suntem prieteni. Nu asta am fost si pana acuma? Scuze de scena de mai devreme… nu am nici un drept…

Spune dandu-si capul putin in jos si soarbe cu greata din cafea.
“Prieteni”, cuvintele ei m-au lovit cu o forta inimaginabila. As vrea sa o zgatai, sa-i spun ca noi doi nu putem fi doar prieteni, ca nu as putea suporta niciodata asa ceva.
Dar ea nu m-a considerat niciodata mai mult decat un ‘prieten’… cuvantul a ajuns sa ma scarbeasca groaznic de tare.

- Trebuie sa plec, ne vedem maine…

Imi spune aprope in soapta in timp ce se ridica de pe scaun si se indreapta spre iesire. Ma ofer sa o conduc dar ma refuza imediat zicand un motiv aiurea. Vrea sa-mi dea hanoracul inapoi dar dupa insistentele mele am cazut de acord sa mi-l dea urmatoarea zi.
Sfarsesc prin a sta in pragul usi si a ma uita cum coboara scarile. Imi vine sa o strig, sa fug dupa ea dar simt ca ar fi o gresala. Pana la urma si statutul de amic ma multumeste pentru moment. Dar cu siguranta lucrurile nu se vor termina aici. Nu acuma, cand ai ajuns sa-mi bantui fiecare secunda din viata mea chiar daca nu esti aici…

Imi pare rau Ada, dar nu te pot lasa sa pleci de langa mine…

[Leontina]

Asa cum m-ai sfatuit am ascultat o meloide trista in timp ce citeam si chiar a avut efect. Poate nu mi s-ar fi parut atat de trist fara acea melodie pe fundal. :-?
Asa, sa vedem, acum as fi curioasa de ce s-a intors. Eu una nu as fi facut-o nici in ruptul capului. Atat de mult tine la el? Ce intrebare :))
Imi place desi ma asteptam ca ea sa fie mai mandra si sa nu se uite inapoi. Dar tu stii cum vor evolua lucrurile de acum incolo, deci presupun ca voi afla in curand.
Comentariile mele sunt cam seci, dar din moment ce nu ma pot lua de actiune e mai complicat sa comentez. Dar imi place cum i-ai descris sentimentele ei si acea chestie legata despre inima ei, ca mi-e lene sa caut paragraful.
Greseli ai, desi vad ca te-ai descurcat mai bine cu acel "m-a". Acum am observat ca ai ceva cu "s-a" :)) L-ai scris legat unde ar fi trebuit sa scrii despartit. Nu mai gasesc propozitia.
Pai, cam atat. Mult succes in continuare :*

[crazy little red]

un nou capitol :))
nu mai e mult pana la sfarsit :D
sper sa va placa

Capitolul 13

Caci de cate ori te privesc in ochii imi simt bataile inimi zbatandu-se in mine
nebuneste. Si pentru o secunda simt din nou ca pot zbura. M-ai invatat sa zbor, m-ai invatat sa simt…

Ada pov.

Cu cata usurinta lasam lucrurile sa ne doboare. Cat de usor e sa dam cu piciorul la tot zicand ca e “prea greu”. Dar am incercat vreodata sa lasam lucrurile asa cum sunt, sa ne acceptam rolul in ‘filmul vieti noastre’. Pentru ca sa iubesti inseamna sa-i cedezi rolul principal altei personae, sau poate e doar o aiureala de-a mea intr-o alta incercare ridicola de a ma intelege.
Si clipele nu au trecut niciodata atat de incet, minutele nu mi-au parut niciodata atat de lungi. Si as zbiera, as zbiera atat de tare incat el sa ma auda si sa vina la mine ca mai apoi sa fugim impreuna. Unde? Departe… Pentru ca fiecare clipa petrecuta aici imi pare un infern. Cand ei au realizat cat de slaba sunt, cand au inceput sa ma arate cu degetul, numindu-ma o ‘ratata’.
Si le simt privirile atintite asupra mea. Si as vrea sa le spun sa-si vada de viata lor, dar mi-am pierdut puterea de a ma afirma. Mi-am pierdut forta de ai manipula fara sa-mi pese macar pentru o secunda de sentimentele lor.
Si el nu e aici si doare tot mai tare…

Simt ca se aseaza cineva pe scaunul de langa mine si imi intorc brusc tot trupul ca sa o vad pe Liz. Pare trista, ingrijorata…

- Chiar esti cu Oliver, sau e doar o barfa prosteasca?

Cuvintele ei m-au socat, o privesc confuza si abia dupa cateva secunde reusesc sa asimilez tot ce-mi zisese. Privesc in jos analizandu-mi incaltamintea parca.
Dau negativ din cap ca raspuns la intrebarea ei. Liz isi roteste prvirea prin clasa ca mai apoi sa ofteze zgomotos.

- Nu-i lasa sa-ti controleze viata. Tu esti mai mult de atat…

Imi spune punandu-si o mana pe umarul meu. O privesc si ii zambesc micut. De ar sti cat de mult ma ating cuvintele ei.
Ma ridic din banca luand din banca o plasuta de hartie si ii fac semn lui Liz sa vina cu mine.

- Ce-ai acolo? Ma intreaba in timp ce se ridica din banca.

- A, hanoracul lui Oliver…

- Doar nu…? Ma intreaba intepenind brusc si marindu-si ochii de soc. O privesc si imediat ce imi dau seama la ce se refera ma izbugneste un ras necontrolat.
Toata clasa incepe sa ma priveasca chiar mai ciudat. Dar rasul meu e atat e colorat, parca nimic nu ar mai conta pentru cateva clipe. Liz inca sta impietrita si ma hotarasc sa o salvez de starea asta asa ca mimez un “nu” printre chicoteli dupa care o iau de mana tragand-o dupa mine afara din clasa.
Cand ajung la el inca mai am un ditamai zambetul pe fata. Cand iasa din clasa ii intind direct punga cu hanoracul soptind un “multumesc” inca cu zambind ca o dementa.
Vad cum si pe fata lui apare un zambet aproape inocent si dupa ce imi ia plasa din mana imi inmaneaza o hartie impaturita in patru. Il privesc mirata intrebandu-l din priviri ce e pe foaia respectiva.

- O sa vezi tu, pa!

Imi spune in timp ce imi face cu mana si intra in clasa lasandu-ma cu ochii in soare.
Vreau sa desfac biletul dar Liz ma opreste facandu-mi semn sa mergem in clasa mai intai. Dau aprobator din cap si incep sa merg, defapt aproape sa alerg pe coridoarele inguste ale scolii pana ajung iar in clasa si ma las sa cad pe scaun. Desfac biletul in timp ce simt cum inima imi pulseaza tot mai tare, mainile imi tremura deja cand incep sa citesc. “ Diseara la sapte, la mine acasa.” Si doar atat, o privesc aiurita pe Liz care a citit ce scria odata cu mine.
Imi zambeste si simt ca se bucura pentru mine. Desi, ea nu stie…
Pentru o secunda ma gandesc sa-i povestesc totul, dar renunt la idee. Pana la urma asta nu ar face-o decat sa se ingrijoreze pentru mine. Pentru ca ea cu siguranta ar sti cat de greu mi-a fost sa fiu acolo, sa-mi accept rolul de amica cand sentimentele mele sunt atat de bulversate.
O privesc pe Liz aproape nostalgica si il vad pe Ionut, un coleg cu care draga mea prietena e in razboi de cand s-au cunoscut acuma trei ani, cum se apropie de ea de la spate si o imbratisaza. Chicotesc gandindu-ma ce pumn o sa incaseze imediat, dar spre surprinderea mea vad cum blonda se intoarce si il ia in brate avand ditamai zambetul pe fata. Ii privesc socata, era randul meu sa raman impietrita iar a prietenei mele sa se amuze pe seama mea.
Imi scutur putin capul incercand sa-mi revin si le zambesc amandurora.

- Ce am pierdut?

- Pai, scumpa ta prietena s-a hotarat in sfarsit sa vada ce minunatie de baiat se afla sub picioarele si pumni ei.

Imi spune Ionut apropriindu-se de mine si punandu-si una dintre maini in jurul gatalui meu in timp ce ma priveste amuzat. Imediat ma izbucneste rasul in timp ce blonda mai avea putin si-si desfigura prietenul.
Abia acum realizez cat de oarba pot sa fiu uneori. Cum sunt oameni pe care aproape i-am ignorant in tot acest timp, care sunt alaturi de mine tot timpul.
Ma ridic de pe scaun si imi pun cate un brat dupa gatul fiecaruia tragandu-i intr-o imbratisare colectiva. Le soptesc un “ma bucur pentru voi” dupa care le dau drumul gandindu-ma ca o sa continuie bataia. Dar nu, amandoi stateau in fata mea si imi zambeau atat de dulce.
In momente de astea zambetul meu abia mai are loc pe chipul meu. Si e atat de bine sa sti ca oameni la care ti cu adevarat sunt fericiti. Chiar daca tu n-ai nici un merit pentru asta. Pur si simplu ajungi sa te bucuri pentru fericirea lor. Iar zambetele noastre spun intodeauna cat de mult insemnam unul pentru celalalt…

[Leontina]

Buna, am ajuns :D Deci povestea se apropie de final? :( Asa repede? :(
Revenind, acest capitol mi s-a parut destul de happy asa. Si am impresia ca cei doi se vor impaca in urmatorul capitol. Nu de alta, dar daca se apropie de final imi inchipui ca trebuie sa se intample si asta :-"
Ce as mai putea sa spun? Pai, se vede ca Ada s-a schimbat radical fata de cum era in primul capitol. Presupun ca asta era si ideea. Pare mei de treaba, mai putin nesuferita, ca sa zic asa.:))
Am vazut o greseala care m-a deranjat mai mult. Undeva ai scris "a-i" legat, desi ar fi trebuit scris legat. A, si am vazut ca tinzi sa scrii "iasa" in loc de "iese". Am mai vazut chestia asta si in alte capitole, dar am crezut ca e din neatentie.
Pai, cam atat. Astept continuarea, eventual sfarsitul povestii :*

[crazy little red]

hello, am venit cu next-ul, nu a iesit chiar cum am vrut initial dar cred ca e ok si asa :))
app, la inceputul unui capitol trecut a zis ca e pe sfarsite fic-ul, am decis totusi sa-l mai lungesc un pic :D
sper sa va placa :P

Capitolul 14

Priveste-ma schitand un alt zambet si da-mi speranta ca fericirea nu e doar o alta iluzie desarta.
Si ca prezenta ta inseamna mai mult decat vrea sa arate o simpla poveste insirata pe paginile sufletului meu…

Ada pov.

Uneori uitam ca suntem intr-un anumit loc si incepem sa zambim in timp ce tot ce putem vedea sunt proprile ganduri inecate in bucurie. Asa sunt si eu acuma, mergand spre locuinta lui, cu zambetul pe fata, fara sa stiu macar cu certitudine daca e prea devreme sau am intarziat demult.
Dar stiu ca locul meu e langa el, chiar daca numai in calitate de prietena, chiar daca imbratisarile pe care i le dau trebuie sa fie retinute. Lipsite de iubirea absurda care imi face inima sa bata atat de tare cand un firicel din el se strecoara intre gandurile mele.
Din nou, mi-as dori sa pot controla totul, sa ma pot controla pe mine. Dar e prea tarziu pentru asta si am ales sa las totul in voia unor clipe nesfarsite in care prezenta mea se intalneste cu a lui.
Imi scutur usor capul pentru a-mi reveni cand realizez ca am ajuns in fata blocului lui, intru in scara si urc scarile incet, deodata devenind mai putin dornica de al vedea. Deja simt cum o sa ma pierd in ochii lui si…
‘Nu’. Imi dau doua palmi usoare peste fata inaintand mai repede incercand sa ma conving ca nu voi fugi de acolo in orice secunda.

Bat in usa fara vlaga, poate sperand ca el nu va auzi. Imediat ii aud pasi cum se indreapta spre usa si o intre-deschide lasand-o sustinuta doar de lant si ma priveste. Parul lui e ud si imediat realizez ca probabil numai ce a iesit de la dus si cel mai posibil e doar intr-un prosop. Imi simt sangele urcandu-mi in obraji imediat facandu-i sa arda.

- Aaa, ai venit mai repede… Sunt gata imediat.

Imi spune parca precipitat si inchide usa departandu-se de ea. Deci eu am ajuns mai repede…
Imi duc palmele la chip ca sa realizez ca zambesc si imi inchid ochii respirand adanc de doua ori.
In mai putin de doua minute, revine la usa deschizandu-mi si intru hotarata desi inca imi simt obrajii incalziti.
El merge in fata mea eu urmandu-l tacuta, de parca as fi intr-un loc total necunoscut. Il analizez din cap pana in picioare, poarta niste blugi albastri inchis si un tricou vernil. Parul ii este inca umed, lasand in urma lui un miros placut de sampon ce ma atrage spre el, mai aproape si mai aproape...
Intra in bucatarie cu gesturi retinute, de parca ar fi infricosat de ce se afla acolo, nereusind de altfel decat sa-mi produca decat o curiozitate tembela, necontrolata, de copil.
Pasi imi devin brusc mai ageri si imediat ma aflu in mijlocul bucatariei privind curioasa in jur. Nimic special, acelas portocaliu sters in care sunt vopsiti pereti reuseste mai mult sa ma plictiseasca. Ma uit spre masa ca sa vad pe ea un tort identic cu cel pe care il adusesem eu. Zambesc gandindu-ma ca desi tortul asta imi aduce amintiri neplacute, ar trebui totusi sa ma prefac cel putin incantata. Pana la urma am impresia ca vrea sa faca un gest dragut…

- Vreau sa luam ziua de ieri de la capat…

Ii simt rasuflarea pe ceafa si abia acum realizez cat de aproape e de mine, aproape lipindu-si trupul de al meu. Fac un pas in fata si ma intorc cu fata spre el zambindu-i si dand afirmativ din cap. Ar putea fi o idee buna, sau nu…
Imi zambeste gingas desi se vede ca nu e prea incantat de distanta ce ma oblig sa o pastrez intre noi.


Oliver pov.

Sper ca e la fel de incantata pe cat se arata, desi sunt constient ca nu pot avea incredere in reactile ei, pana la urma e o actrita incredibila. Desi, trebuie sa recunosc, lipsa ei de reactii cand m-am apropiat brusc de ea m-a deranjat, poate chiar ranit.
Totusi, din departarea ei atat de rapida as putea sa inteleg ca prezenta mea o afecteaza in vreun fel. Ah, imi pierd prea mult timp analizandu-i pana la ultimul amanunt fiecare gest, fiecare cuvant, fiecare rasuflare…
Scot un cutit dintr-un sertar si vreau sa tai tortul insa mana ei o atinge pe a mea oprindu-ma din gest. Imediat incepe sa caute prin geanta ce inca o are pe umar si scoate o lumanare verde pe care o pune in mijlocul tortului ca imediat dupa sa o aprinda.

- Pune-ti o dorinta!

Imi spune incet, aproape soptit, o privesc si imi zambeste atat de dulce, atat de frumos…
Fara sa incerc macar sa-mi controlez impulsurile o iau de mana si inchid ochii.
Imi doresc sa fim mereu impreuna…
Imi deschid ochii si suflu in lumanare fara sa-i eliberez inca mana. Mai apoi o privesc si spre surprinderea mea observ doua urme rosi pe obraji ei. Chicotesc amuzat, nu m-as fi gandit niciodata sa o vad intimidata, mai ales de o simpla tinere de mana. De altfel, mi-am dat seama de mult timp ca toata figura ei de ‘dura’ era doar o fatada.
O las de mana pentru a pune tort pe farfurii si imediat se indeparteaza putin de mine. Zambesc, intr-un fel fericit sa o vad oarecum atat de vulnerabila in fata mea, desi stiu ca risc in orice secunda ca ea sa se intoarca impotriva mea. Si atunci sigur m-as lipsi de toata aceasta placere. Si e atat de absurd cum ma face sa zambesc cu nimic mai mult decat prezenta ei…
Ne asezam la masa incepand sa gustam din tortul delicious. Ea sta cu capul aplecat, lasandu-si buclele sa-i acopere intreaga fata. As vrea sa-i ridic capul, sa-i zic sa-mi lase macar placerea de a-i vedea chipul, dar mi-e prea teama ca voi reusi doar sa o indepartez. Si cat de usor i-ar fi sa fuga pur si simplu, sa iasa pe usa si sa nu se mai intoarca la mine.
Dupa ce isi termina intr-un sfarsit felia de tort se ridica in picioare brusc, zambind, dintr-odata parca intr-o stare mult mai buna.
Incepe sa-si butoneze telefonul pana incepe sa se auda o melodie lenta, necunoscuta mie. Apoi vine in fata mea si imi intinde o mana.

- Dansezi?

Ma intreaba pe cel mai inocent ton posibil, facandu-si astfel invitatia imposibil de refuzat. Incerc sa-i explic ca nu am nici o treaba cu dansul dar nu pare sa o deranjeze acest aspect. Imi pune una dintre maini pe soldul ei in timp ce cealalta o impreuneaza cu a ei si incerca probabil sa faca cativa pasi de baza. Si, trecand peste faptul ca ea e cea care ma conduce pe mine, am sfarsit prin a dansa intr-un ritm chiar placut si lent.
Spre dezamagirea mea melodia se termina exact cand incepeam sa ma obisnuiesc cu senzatia si cu pasi.
Dupa inca cateva minute cand amandoi paream sa ne simtim in largul nostru si am inceput sa vorbim toate aberatile posibile, Ada imi spune brusc ca trebuie sa plece. De altfel e destul de tarziu asa ca nu ma impotrivesc desi pentru o secunda ma gandeam sa-i propun sa doarma la mine, dar am realizat ca sansele sa interpreteze gestul gresit sunt mult prea mari.


Ada pov.

Ii spun ca trebuie sa plec, defapt trebuia sa fac asta acum cateva zeci de minute, doar ca pur si simplu nu am putut sa o fac.
Se ofera imediat sa ma conduca dar se ved ca e obosit asa ca il refuz zicand ca o sa iau un taxi.
Vreau sa ies pe usa cand vocea lui zicandu-mi numele ma opreste. Ma intorc inspre el si mainile lui intinse pe langa trupul meu inchid usa aproape trantind-o ca mai apoi sa se sprjine de ea prinzandu-ma prizoniera intre ele.
Imi dau seama imediat ca are de gand sa ma mai retina un timp.
Ma priveste fix in ochii parca incercand sa citeasca ceva dincolo de ei, dincolo de mine…
Ii evit privirea uitandu-ma in jos pentru cateva secunde. Se apropie si mai mult de mine si simt deja cum picioarele incep sa-mi tremure.
Incearca sa-mi ridice barbia cu una dintre maini si ma face sa-l privesc in ochii . Eu imi pun palmele pe pieptul lui si il imping usor, cu putina forta pe care o mai am, insa fara nici un succes. Se apropie putin mai tare de mine si isi apleaca capul, lasandu-si suvitele satene sa-mi atinga usor fruntea in timp ce mainile lui sunt puse de o parte si de alta a mea.
Simt ca tremur chiar mai tare si palmele incep sa-mi transpire necontrolat.

- De ce te-ai intors, ieri…? Ma intreaba pe un ton jos si totusi aproape nervos.

- Ti-am spus, nu aveam nici un drept sa-ti fac o scena, suntem doar… amici…

- Si chiar crezi ca am de gand sa accept asta? Imi spune nervos, aproape dement. Aproape ca ii pot simti furia, si de ce furie?
Pentru prima data incep sa simt teama in preajma lui. Parca s-ar fi scapat total de sub control. Si asta e el defapt? Nu vreau sa cred asta dar…
Il privesc in ochii cu teama ca sa-i vad ochii uzi, inlacrimati. Chiar atat de mult sufera, chiar atat de mult il pot rani?
Ma trage putin de mana indepartandu-ma de usa si o deschide lasandu-mi cale libera sa plec. Ies din apartament desi nu vreau sa-l las singur in starea asta si cobor scarile privindu-l incontinu.
El doar sta, ca o stana de piatra, privind in jos, parca gata sa cada in orice secunda…



scz daca v-am incurcat cu pespectivele dar altfel nu se putea
si sorry again de greseli