Tendințe Interzise (+18)

[Wolves]

Din păcate sau nu, în acest capitol nu am vorbit despre Chris şi Alex, aşa că va trebui să mai aşteptaţi puţin până ve-ţi vedea reacţia lui Christian. Apare personajul meu preferat şi vorbesc din partea lui Colin. De acum încolo aşa va fi, căci cum am spus când am început să postez, în ficul acesta sunt mai multe personaje principale. Mulţumesc mult pentru commuri, ele chiar mă fac să vreau să scriu. Şi bine că nu a fost sfârşitul lumii, nu voi mai crede în aşa prostii!
:zuppy02:

Capitolul 19 - Colin

Toată viaţa am încercat să fiu cât mai optimist, vesel şi sigur pe sine. Mi-au reuşit multe, mai ales că aveam aşa atitudine. Exact când am împlinit 18 ani, părinţii mei m-au chemat pentru o discuţie serioasă. Mi-au spus că trebuie să-mi câştig singur pâinea. Aveam voie să locuiesc în casa noastră, dar la bani de buzunar nici să mă gândesc nu trebuia să-mi permit. M-am întristat enorm, mai ales că se purtau aşa rece cu mine, dar în acelaşi timp îi înţelegeam perfect. Eram patru copii în familie şi eram săraci. Mama şi tata lucrau zi şi noapte, din greu, pentru a ne întreţine, iar noi învăţam. Toţi ştiam că ne va fi greu în viaţă şi nu ne permiteam să ne distrăm sau să lenevim în faţa televizorului. De fapt nici nu aveam un televizor.
La şcoală eram priviţi ca nişte tocilari, dar nu asta era cel mai important. Din cauza sărăciei nici eu şi nici fratele meu mai mic nu aveam parte de iubire. Fetele se fereau de noi ca de ciumă. Atunci mi se părea că dragostea nu există şi totul constă în bani. Mi-am pus un scop clar: să învăţ excelent şi să-mi creez un viitor frumos. Doream să nu fiu sărac şi să am succes în viaţă, să-mi ajut familia şi să nu mai simt că nu sunt bun de nimic.
Eram obsedat de aceste gânduri, chiar uitam să mănânc uneori. Mereu născoceam planuri şi nu în zadar. Am terminat liceul cu cele mai bune rezultate şi cu diplomă. Mare mi-a fost dezămăgirea când ai mei au ridicat din umeri şi mi-au spus:
- Asta nu-i cel mai important, mai bine lucrai toţi aceşti ani, doar ştii cât de grea e situaţia. N-ar fi fost în plus ceva bani.
Vorbele acestea nu m-au descurajat deloc, dimpotrivă, am hotărât să învăţ mai departe şi să le arăt că ceea ce fac nu e de prisos. Am optat pe o facultate de limbi străine. Pe atunci vorbeam perfect germana, franceza şi spaniola. Mai studiam şi limba rusă. Adoram să mă ocup cu asta, să învăţ cuvinte noi şi să studiez, era mult mai mult decât un simplu hobby.
Din păcate nu puteam intra la facultate imediat, căci nu aveam banii necesari. În acea zi eram atât de trist! După ce am fost refuzat, parcă s-a ruinat lumea în faţa mea. Mi se părea că a murit viitorul la care visam şi toată silinţa de care am dat dovadă la şcoală nu-i de folos. Banii erau totul! Îi doream, dar în acelaşi timp îi uram nespus de mult. Nu era cinstit.
Ţin minte cum m-am aşezat pe o bancă în parcul de lângă prestigioasa instituţie. Priveam nişte copii cum se joacă, iar părinţii lor îi priveau şi zâmbeau fericiţi. Am zâmbit şi eu, dar fără să vreau mi-au dat lacrimile. Era pentru prima dată în viaţa mea când am început să plâng. Nu înţelegeam de ce nu am noroc, doar mă străduisem atât de mult!
- Eşti bine? se auzi o voce puţin răguşită de bărbat.
Am ferit mâinile de la faţă şi l-am privit. S-a aşezat lângă mine şi mă examina atent. Nu înţelegeam ce doreşte şi în loc să-i răspund, îi studiam profilul. Era brunet, înalt, bine făcut şi avea un chip frumos, dar pe obrazul stâng puteam observa clar o cicatrice cam urâtă, ce îl făcea să pară dur. Era îmbrăcat într-un costum elegant, de culoare neagră şi ţinea în mână o servietă strălucitoare, de aceeaşi culoare.
Văzând că nu îi răspund, a ridicat o sprânceană în semn întrebător şi m-a întrebat:
- Cum te numeÅŸti, tinere?
- Colin Burks, i-am răspuns eu cu neîncredere.
De fapt nici acum nu îmi dau seama de ce am făcut asta. Puteam să mă ridic şi să plec, căci nu era normal să vorbeşti cu necunoscuţii, dar ceva m-a oprit. Simţeam nevoia să mă descarc, să vorbesc cu cineva.
- Colin, drăguţ nume. Îmi spui de ce plângi?
- Eu nu plâng! m-am revoltat şi automat mi-am şters lacrimile de la ochi.
El a râs cu poftă, probabil păream extrem de naiv şi copilăros.
- Mă numesc Kiril Swarovski, se prezentă şi-mi întinse mâna.
- Sunteti de origine rusă?
- Da, am locuit primii şapte ani din viaţă în Rusia, îmi zise pe un ton aproape trist.
- Интересно (interesant), i-am zis eu şi am zâmbit larg.
Eram fericit că pot vorbi cu cineva această limbă pe care o studiam cu atâta ardoare. Se părea că l-am uimit extrem de mult.
- Ты говоришь по русски? (Vorbeşti rusa?) intrebă el intrigat la culme.
- Учусь (învăt), i-am zis eu serios.
- Câte limbi cunoşti? a întrebat după o pauză lungă de tăcere.
- Mai cunosc germana, franceza şi spaniola, iar rusa o studiez acum, mai am mult până ajung la un nivel înalt.
- Esti bravo, chiar foarte. Înveţi aici? mă întrebă, arătând cu mâna spre locul unde se afla Universitatea.
M-am întristat brusc, iar el a observat imediat.
- Nu înveţi aici, era să observ aşa băiat ca tine.
În această frază se ascundeau multe, dar eram cu gândurile în altă parte şi nu mi-am dat seama.
- Sunt directorul acestei instituţii, a spus el plictisit, de parcă cine ştie ce lucru simplu era, pe când eu am început să tuşesc de uimire.
- Ai mâncat azi ceva?
Am dat dezaprobator din cap.
- Deci mergem să mâncăm, a zis el şi s-a ridicat de pe bancă.
Nu ştiam ce să fac, dar văzându-i zâmbetul încurajator, l-am urmat.
Totul era prea frumos ca să fie adevărat, dar totuşi am riscat.
***