09-09-2010, 03:10 PM
Eu am terminat scrisoarea. Yeah, se putea şi mai bine buuut, eniuei, îmi place şi aşa. Baftă încă odată, şi mie şi lu' Paradox *hugs*
Draga mea, Mirela
Îţi scriu această scrisoare cu degetele încleştate bine pe stilou, veioza aprinsă, cu tunetele ce se aud şi-mi sparg timpanele şi cu acele fulgere ce încă mă sperie şi mă fac să tresar. Se stinge, pâlpâie becul veiozei. Curând o să dispară şi această luminiţă, se va lua curentul iar eu voi aprinde o lumânare şi voi continua să trec stiloul pe aceste rânduri albe, intacte, drepte. De ce? Pentru că trebuie să îţi spun, trebuie. Nu mai pot, nu mai pot. Am suferit destul!
Ascultă-mi sufletul, caută mai departe în el şi spune-mi, gândeşte-te acum, ce vezi în el? Găseşti tu oare gaura aceea fermecătoare? Vidul ce mi-a cuprins inima şi abisul ce îmi stăpâneşte gândurile... Oare, ţi se par frumoase? Ideale? Bune? Oare... Poate că nu, nu! Nu ai cum, nu eşti atât de rea. Din vina ta sunt aşa. Tu m-ai transformat, m-ai adus în stadiul de a nu mai ştii cine sunt, ce fac, ce vreau. Da, ce vreau? Pe tine te vreau. Să fii cu mine. Acum. Aici. Ba nu... E prea de tot, e prea mult. Camera e întunecată, hainele-mi sunt aruncate pe jos, la fel şi colile, cărţile şi caietele. Toată munca mea stă pe podea. Nu mi-am mai făcut patul de o săptămână întreagă. Nu am mai ieşit din casă de trei zile. Mi s-a terminat hrana din frigider. Mâine nu vreau să merg la cumpărături. Nu pot. Mi-e frică să păşesc afară, în lume. Plouă! Mi-e teamă de picăturile acelea mari, sunt gigantice în comparaţie cu trupul şi voinţa mea. E straniu... Am o spaimă ciudată în ultima vreme, când bate vântul, dacă o să mă ia cu el şi o să mă ducă departe? Şi dacă, dacă în momentul acela tu te întorci şi nu mă găseşti aici?
O să mor. O să mi se sfâşie sufletul, nu ştiu cum, nu ştiu prin ce mijloace dar aş dispărea. Nu! Nu vreau să dispar atâta vreme cât tu eşti aici. Aici, unde? Da, eşti cu mine. Îţi simt parfumul. Delirez. Cum să fii aici când nu ţi se aude vocea? E doar eşarfa ta de mult pierdută la mine. Mai ţii minte? În acea zi din octombrie, când ne plimbam prin parc. Ţi-era cald şi ai dat-o jos; eu tremuram, mereu era aşa. Mi-ai înfăşurat-o în jurul gâtului şi ai zâmbit. Atât. Iar eu te-am sărutat.
Eu îmi amintesc orice clipă petrecută cu tine... Dar tu? Şi tu la fel, nu? Nu e posibil, nu - refuz, nu admit să mă fi uitat. Tot ceea ce a fost între noi e prea magic, prea profund şi totodată dureros pentru a putea fi şters cu buretele.
Te întreb, m-ai uitat? Sunt prea direct. M-am schimbat de când nu mai eşti cu mine. Nu mai sunt ordonat, nu mai studiez, voiam să dau la facultate din toamnă, să încerc să intru iar. Dar nu mai am voinţă. Biologia mă lasă rece, la fel şi chimia şi matematica. Sunt reci. Goale şi fără esenţă. Uneori mi se par atât de logice că devin ilogice. Doar zâmbetul, chipul, vorbele, fiinţa ta mi se par absolute, perfecte şi pline de aromă. Restul? Prea sec. Mult prea sec pentru gusturile mele elaborate. Mi-e dor de degetele tale lungi, drepte şi ochii aceia albaştrii, şterşi. Părul tău scurt şi cârlionţat, cât de dor îmi e să îmi înfăşor mâinile în el şi să te trag aproape de mine. Ai râde, mi-ai da în joacă cu pumnul în piept şi mi-ai spune să termin. Iar atunci, buzele tale micuţe dar cu o formă mult prea feminină, plină, se vor contopi cu ale mele. Te vei pierde curând în braţele mele şi am adormi aşa, cum am făcut-o de atâta ori. Dar astea sunt vise.
Ţi-am zis că mi-e frig? De ce nu eşti aici?
Ai promis că o să te întorci. Uite, ÅŸi pe cartea mea de biologie scrie „ Peste un an, ne vom revedea. ÃŽnvaţă!â€
A trecut anul acela nefast. Tu nu ai apărut. Te-am aşteptat în fiecare zi timp de o lună în acel loc, de dimineaţă până seara. Am numărat zilele, orele, minutele şi secundele. Şi degeaba. După? După nu am mai avut curajul să mă întorc acolo, ocoleam strada, era prea patetic, chiar şi pentru mine, să văd locurile în care ne petreceam atât de multă vreme, împreună. A devenit clar mult prea curând, m-ai părăsit. Te-ai săturat de mine. Eu am murit pentru tine. Nu? Ce patetic şi fără sentiment sună.
Nu mai sunt romantic. A murit latura asta la mine. Te urăsc!
Nu te mai întoarce. Nu te mai vreau. Eşti şi tu dusă pentru mine. Pentru totdeauna.
Ai trădat locul nostru, ai trădat totul. Uite, am apucat eşarfa aia nenorocită, chiar cu câteva secunde în urmă şi am aruncat-o pe fereastră, în stropii acizi şi nesănătoşi de care mi-e atât de teamă. A fost luată de furtună, de vântul periculos şi s-a dus. Parfumul tău nu mai e. Nimic nu-mi mai aminteşte de tine.
Mai ţii minte cântecele de care râdeam cu atâta poftă? Ei bine, află că am făcut exact cum spuneau versurile de care ne amuzam. Am rupt pozele şi le-am aruncat la gunoi. Nu mai sunt!
Cred că îl ştii prea bine pe Amiral, prietenul meu cel mai bun. S-a dus şi el, nu mă mai vizitează şi nu îmi mai dă sfaturi. Are alte anturaje. S-a îndrăgostit de tine. A fost ceva între voi? Spune! Spune! Spune! Sigur a fost... Am citit-o în ochii lui ultima dată când ne-am întâlnit. I-am cerut adresa ta, nu mi-a dat-o. A spus că nu o are. A minţit atât de subtil, dar mi-am dat seama. Am văzut pe chipul lui. Eu îl cunosc cel mai bine.
M-ai înşelat.
O mai ştii pe Olimpia? Prietena ta prea bună! Da, chiar ea, fata aceea cu faţă de copil şi jucăuşă. Am plecat de la Amiral şi m-am dus la ea. Am început să plâng, la început sincer, căci mă durea tot ce aflasem. S-a înduioşat. Mi-a dat un pahar. Apoi prefăcut, mai fals ca oricând, am început să mă lamentez şi să vărs lacrimi neadevărate. Şi m-am culcat cu ea. Aceasta a făcut-o de milă şi eu de răzbunare. Nu am mai căutat-o de atunci deşi ea a încercat să ia legătura cu mine. A zis că sunt un ticălos. Eu i-am zis că e o curvă.
ÅžI TOT NU MÄ‚ SIMT BINE!
De ce nu mori odată pentru mine? M-am răzbunat pentru ce mi-ai făcut, poate chiar ea ţi-a zis dar pe tine nu te atinge. Cine ştie? Căci eu mă simt atât de vinovat că m-aş omorî, aşa cu mâinile mele. M-aş sinucide.
Dar, pe cine mint? Sunt prea laÅŸ pentru aÅŸa ceva.
LA DRACU CÂT TE IUBESC!
Simt nevoia să o scriu cu litere mari şi citeţe, aşa cum numai eu pot... Mâine mă duc la Amiral. Îi zic să îţi trimită asta. O să îl rog frumos, o să mă pun în genunchi şi o să îi zic „ Te rog, te rog, de dragul vremurilor trecute. Te implor!†O să o facă. Îl ştiu pe bunul meu amic.
Mă întreb de ce se uită cu ochii aceia trişti la mine. De ce? Vrea mereu să îmi comunice ceva. Nu ştiu ce. Adevărul este că eu nu îl mai primesc la mine şi nu îi răspund la telefoane. Nu are rost. Toţi încearcă să discute cu mine. Mă consolează, pe semne, nu? Nu îi accept. Nu vreau mila lor.
Eu vreau doar mila ta.
Åži tu nu mi-o dai. De ce nu mi-o dai? De ce? De ce? De ce?
Ştii ce tare îmi bate inima acum? Ah, cred că o să sară în piept. Dar mă doare! Tot! Tot! Chiar tot! Sufletul, capul, mâinile, tot trupul. Ochii mă ustură. Sunt roşii de la atâta plâns. Am făcut bătăi în palmă de la atâta scris. E a o suta scrisoare pe care o întocmesc pentru tine. E ultima. Promit. E definitivă. Şi ştii de ce?
Pentru că ploaia asta se opreşte, nu mai vrea, nu se mai aud stropi vijelioşi şi vântul nu mai conteneşte să îşi arunce furia asupra mea, asupra naturii. S-a terminat. Aşa cum nici noi nu mai suntem. Nu mai existăm. Ne-am dus şi am murit unul pentru celălalt.
„ Las-o! Nu mai e! Gata!â€, îmi zic cu toÅ£ii. Åži se referă la tine!
Haide, draga mea, zi-le cât de mincinoşi sunt. Tu o să te întorci la mine, nu e aşa? O să vrei să mă ţii iar de mână, să mă protejezi, să ai grijă de mine ca să mă pot ridica la suprafaţă... Nu o să îmi mai reproşezi că sunt rece uneori, nu? O să fiu cald. O să am grijă de tine. O să te ţin în braţele mele fără să te sufoc...
Pe cine mint?
Ai dreptate. S-a terminat.
Nu mai suntem unul pentru celălalt şi „noi†e un cuvânt prea mort, pentru mine şi tine. te eliberez. Dar nu ai nevoie .Te iert. Ba nu. De ce delirez chiar şi la final? Nu te pot ierta. Te vreau lângă mine.
Nu te speria, petele astea sunt doar lacrimile mele. S-a udat hârtia. De abia mai scriu. Cerneala nu mai e aşa vizibilă, literele nu mai sunt aşa drepte. Ce păcat. Păcat. Dar nu mă pot opri. Dă-mi una! Loveşte-mă! Trezeşte-mă la realitate. Hei, zi-mi, de ce nu o faci?
Te iubesc.
Eşti rea, misogină, parşivă şi odioasă şi crudă şi dură şi o stâncă, o piatră fără sentimente, fără inimă şi suflet şi fără milă! Iar eu te vreau doar pentru mine.
Sunt patetic, chiar şi la final. Nu-mi mai răspunde. Nu! Nu mă înjosi mai mult de atât.
Acum zâmbeşti? Râzi de prostia mea infinită?
Nu o fă... Te rog. Nu râde de mine. Nu o faci, nu?
Mirela mea nu ar face niciodată aşa ceva! Ar fi imposibil. Eşti a mea, nu? O să vii la locul nostru, nu?
De ce nu se opresc lacrimile, de ce am certitudinea că mă amăgesc chiar şi acum şi că sufletul meu se sfâşie? De ce sunt aşa de prost?!
Nu-mi răspunde. Deja ştiu. Pentru că te iubesc. Nu o să treacă. Este o boală incurabilă, infinită, pentru eternitate.
Întoarce-te! Ai milă! Vino la mine.
Sper că ţi-e bine. Rămâi acolo unde eşti şi aminteşte-ţi cu un zâmbet, de dragul tău iubit, Antea Vladimir. Ba nu. Nu o fă. Nu pentru un iubit. Amicul, prietenul tău de suflet. Eu
sunt. Eu am fost.
Îmi sângerează mâna. Nu te speria dacă vezi picături roşii pe coală. Sunt de sânge. Dar o să treacă. Până mâine dimineaţă, o să apară soarele.
Draga mea, Mirela
Îţi scriu această scrisoare cu degetele încleştate bine pe stilou, veioza aprinsă, cu tunetele ce se aud şi-mi sparg timpanele şi cu acele fulgere ce încă mă sperie şi mă fac să tresar. Se stinge, pâlpâie becul veiozei. Curând o să dispară şi această luminiţă, se va lua curentul iar eu voi aprinde o lumânare şi voi continua să trec stiloul pe aceste rânduri albe, intacte, drepte. De ce? Pentru că trebuie să îţi spun, trebuie. Nu mai pot, nu mai pot. Am suferit destul!
Ascultă-mi sufletul, caută mai departe în el şi spune-mi, gândeşte-te acum, ce vezi în el? Găseşti tu oare gaura aceea fermecătoare? Vidul ce mi-a cuprins inima şi abisul ce îmi stăpâneşte gândurile... Oare, ţi se par frumoase? Ideale? Bune? Oare... Poate că nu, nu! Nu ai cum, nu eşti atât de rea. Din vina ta sunt aşa. Tu m-ai transformat, m-ai adus în stadiul de a nu mai ştii cine sunt, ce fac, ce vreau. Da, ce vreau? Pe tine te vreau. Să fii cu mine. Acum. Aici. Ba nu... E prea de tot, e prea mult. Camera e întunecată, hainele-mi sunt aruncate pe jos, la fel şi colile, cărţile şi caietele. Toată munca mea stă pe podea. Nu mi-am mai făcut patul de o săptămână întreagă. Nu am mai ieşit din casă de trei zile. Mi s-a terminat hrana din frigider. Mâine nu vreau să merg la cumpărături. Nu pot. Mi-e frică să păşesc afară, în lume. Plouă! Mi-e teamă de picăturile acelea mari, sunt gigantice în comparaţie cu trupul şi voinţa mea. E straniu... Am o spaimă ciudată în ultima vreme, când bate vântul, dacă o să mă ia cu el şi o să mă ducă departe? Şi dacă, dacă în momentul acela tu te întorci şi nu mă găseşti aici?
O să mor. O să mi se sfâşie sufletul, nu ştiu cum, nu ştiu prin ce mijloace dar aş dispărea. Nu! Nu vreau să dispar atâta vreme cât tu eşti aici. Aici, unde? Da, eşti cu mine. Îţi simt parfumul. Delirez. Cum să fii aici când nu ţi se aude vocea? E doar eşarfa ta de mult pierdută la mine. Mai ţii minte? În acea zi din octombrie, când ne plimbam prin parc. Ţi-era cald şi ai dat-o jos; eu tremuram, mereu era aşa. Mi-ai înfăşurat-o în jurul gâtului şi ai zâmbit. Atât. Iar eu te-am sărutat.
Eu îmi amintesc orice clipă petrecută cu tine... Dar tu? Şi tu la fel, nu? Nu e posibil, nu - refuz, nu admit să mă fi uitat. Tot ceea ce a fost între noi e prea magic, prea profund şi totodată dureros pentru a putea fi şters cu buretele.
Te întreb, m-ai uitat? Sunt prea direct. M-am schimbat de când nu mai eşti cu mine. Nu mai sunt ordonat, nu mai studiez, voiam să dau la facultate din toamnă, să încerc să intru iar. Dar nu mai am voinţă. Biologia mă lasă rece, la fel şi chimia şi matematica. Sunt reci. Goale şi fără esenţă. Uneori mi se par atât de logice că devin ilogice. Doar zâmbetul, chipul, vorbele, fiinţa ta mi se par absolute, perfecte şi pline de aromă. Restul? Prea sec. Mult prea sec pentru gusturile mele elaborate. Mi-e dor de degetele tale lungi, drepte şi ochii aceia albaştrii, şterşi. Părul tău scurt şi cârlionţat, cât de dor îmi e să îmi înfăşor mâinile în el şi să te trag aproape de mine. Ai râde, mi-ai da în joacă cu pumnul în piept şi mi-ai spune să termin. Iar atunci, buzele tale micuţe dar cu o formă mult prea feminină, plină, se vor contopi cu ale mele. Te vei pierde curând în braţele mele şi am adormi aşa, cum am făcut-o de atâta ori. Dar astea sunt vise.
Ţi-am zis că mi-e frig? De ce nu eşti aici?
Ai promis că o să te întorci. Uite, ÅŸi pe cartea mea de biologie scrie „ Peste un an, ne vom revedea. ÃŽnvaţă!â€
A trecut anul acela nefast. Tu nu ai apărut. Te-am aşteptat în fiecare zi timp de o lună în acel loc, de dimineaţă până seara. Am numărat zilele, orele, minutele şi secundele. Şi degeaba. După? După nu am mai avut curajul să mă întorc acolo, ocoleam strada, era prea patetic, chiar şi pentru mine, să văd locurile în care ne petreceam atât de multă vreme, împreună. A devenit clar mult prea curând, m-ai părăsit. Te-ai săturat de mine. Eu am murit pentru tine. Nu? Ce patetic şi fără sentiment sună.
Nu mai sunt romantic. A murit latura asta la mine. Te urăsc!
Nu te mai întoarce. Nu te mai vreau. Eşti şi tu dusă pentru mine. Pentru totdeauna.
Ai trădat locul nostru, ai trădat totul. Uite, am apucat eşarfa aia nenorocită, chiar cu câteva secunde în urmă şi am aruncat-o pe fereastră, în stropii acizi şi nesănătoşi de care mi-e atât de teamă. A fost luată de furtună, de vântul periculos şi s-a dus. Parfumul tău nu mai e. Nimic nu-mi mai aminteşte de tine.
Mai ţii minte cântecele de care râdeam cu atâta poftă? Ei bine, află că am făcut exact cum spuneau versurile de care ne amuzam. Am rupt pozele şi le-am aruncat la gunoi. Nu mai sunt!
Cred că îl ştii prea bine pe Amiral, prietenul meu cel mai bun. S-a dus şi el, nu mă mai vizitează şi nu îmi mai dă sfaturi. Are alte anturaje. S-a îndrăgostit de tine. A fost ceva între voi? Spune! Spune! Spune! Sigur a fost... Am citit-o în ochii lui ultima dată când ne-am întâlnit. I-am cerut adresa ta, nu mi-a dat-o. A spus că nu o are. A minţit atât de subtil, dar mi-am dat seama. Am văzut pe chipul lui. Eu îl cunosc cel mai bine.
M-ai înşelat.
O mai ştii pe Olimpia? Prietena ta prea bună! Da, chiar ea, fata aceea cu faţă de copil şi jucăuşă. Am plecat de la Amiral şi m-am dus la ea. Am început să plâng, la început sincer, căci mă durea tot ce aflasem. S-a înduioşat. Mi-a dat un pahar. Apoi prefăcut, mai fals ca oricând, am început să mă lamentez şi să vărs lacrimi neadevărate. Şi m-am culcat cu ea. Aceasta a făcut-o de milă şi eu de răzbunare. Nu am mai căutat-o de atunci deşi ea a încercat să ia legătura cu mine. A zis că sunt un ticălos. Eu i-am zis că e o curvă.
ÅžI TOT NU MÄ‚ SIMT BINE!
De ce nu mori odată pentru mine? M-am răzbunat pentru ce mi-ai făcut, poate chiar ea ţi-a zis dar pe tine nu te atinge. Cine ştie? Căci eu mă simt atât de vinovat că m-aş omorî, aşa cu mâinile mele. M-aş sinucide.
Dar, pe cine mint? Sunt prea laÅŸ pentru aÅŸa ceva.
LA DRACU CÂT TE IUBESC!
Simt nevoia să o scriu cu litere mari şi citeţe, aşa cum numai eu pot... Mâine mă duc la Amiral. Îi zic să îţi trimită asta. O să îl rog frumos, o să mă pun în genunchi şi o să îi zic „ Te rog, te rog, de dragul vremurilor trecute. Te implor!†O să o facă. Îl ştiu pe bunul meu amic.
Mă întreb de ce se uită cu ochii aceia trişti la mine. De ce? Vrea mereu să îmi comunice ceva. Nu ştiu ce. Adevărul este că eu nu îl mai primesc la mine şi nu îi răspund la telefoane. Nu are rost. Toţi încearcă să discute cu mine. Mă consolează, pe semne, nu? Nu îi accept. Nu vreau mila lor.
Eu vreau doar mila ta.
Åži tu nu mi-o dai. De ce nu mi-o dai? De ce? De ce? De ce?
Ştii ce tare îmi bate inima acum? Ah, cred că o să sară în piept. Dar mă doare! Tot! Tot! Chiar tot! Sufletul, capul, mâinile, tot trupul. Ochii mă ustură. Sunt roşii de la atâta plâns. Am făcut bătăi în palmă de la atâta scris. E a o suta scrisoare pe care o întocmesc pentru tine. E ultima. Promit. E definitivă. Şi ştii de ce?
Pentru că ploaia asta se opreşte, nu mai vrea, nu se mai aud stropi vijelioşi şi vântul nu mai conteneşte să îşi arunce furia asupra mea, asupra naturii. S-a terminat. Aşa cum nici noi nu mai suntem. Nu mai existăm. Ne-am dus şi am murit unul pentru celălalt.
„ Las-o! Nu mai e! Gata!â€, îmi zic cu toÅ£ii. Åži se referă la tine!
Haide, draga mea, zi-le cât de mincinoşi sunt. Tu o să te întorci la mine, nu e aşa? O să vrei să mă ţii iar de mână, să mă protejezi, să ai grijă de mine ca să mă pot ridica la suprafaţă... Nu o să îmi mai reproşezi că sunt rece uneori, nu? O să fiu cald. O să am grijă de tine. O să te ţin în braţele mele fără să te sufoc...
Pe cine mint?
Ai dreptate. S-a terminat.
Nu mai suntem unul pentru celălalt şi „noi†e un cuvânt prea mort, pentru mine şi tine. te eliberez. Dar nu ai nevoie .Te iert. Ba nu. De ce delirez chiar şi la final? Nu te pot ierta. Te vreau lângă mine.
Nu te speria, petele astea sunt doar lacrimile mele. S-a udat hârtia. De abia mai scriu. Cerneala nu mai e aşa vizibilă, literele nu mai sunt aşa drepte. Ce păcat. Păcat. Dar nu mă pot opri. Dă-mi una! Loveşte-mă! Trezeşte-mă la realitate. Hei, zi-mi, de ce nu o faci?
Te iubesc.
Eşti rea, misogină, parşivă şi odioasă şi crudă şi dură şi o stâncă, o piatră fără sentimente, fără inimă şi suflet şi fără milă! Iar eu te vreau doar pentru mine.
Sunt patetic, chiar şi la final. Nu-mi mai răspunde. Nu! Nu mă înjosi mai mult de atât.
Acum zâmbeşti? Râzi de prostia mea infinită?
Nu o fă... Te rog. Nu râde de mine. Nu o faci, nu?
Mirela mea nu ar face niciodată aşa ceva! Ar fi imposibil. Eşti a mea, nu? O să vii la locul nostru, nu?
De ce nu se opresc lacrimile, de ce am certitudinea că mă amăgesc chiar şi acum şi că sufletul meu se sfâşie? De ce sunt aşa de prost?!
Nu-mi răspunde. Deja ştiu. Pentru că te iubesc. Nu o să treacă. Este o boală incurabilă, infinită, pentru eternitate.
Întoarce-te! Ai milă! Vino la mine.
Sper că ţi-e bine. Rămâi acolo unde eşti şi aminteşte-ţi cu un zâmbet, de dragul tău iubit, Antea Vladimir. Ba nu. Nu o fă. Nu pentru un iubit. Amicul, prietenul tău de suflet. Eu
sunt. Eu am fost.
Îmi sângerează mâna. Nu te speria dacă vezi picături roşii pe coală. Sunt de sânge. Dar o să treacă. Până mâine dimineaţă, o să apară soarele.
Cu o dragoste infinită
De dragul amintirilor trecute,
Al tău, de neuitat,
Vladimir.
De dragul amintirilor trecute,
Al tău, de neuitat,
Vladimir.