Teh`s oneshots

[Teh]

Scuze că nu am mai trecut pe aici. Nu am mai avut inspiraţie pt. one shots :3 şi scuze că nu am scris ceva vesel , comedy - iar, nu am avut inspiraţie pt aşa ceva.
Sper să vă placă totuşi şi creaţia aceasta....

[center] Eu ţi-am pictat sângele...

Te-ai întrebat vreodată „ de ce eu?”
Sigur că ai făcut-o!
Însă, ţi-o zic fără pic de remuşcare, niciodată nu ţi-a trecut prin capul acela frumos întrebarea : „ de cel el?”.
Exista prea mult egoism, narcisism şi orgoliu. Mândrie.
Sau poate că eu nici nu am existat pentru tine.
Nu mai contează.
Deja te-am uitat. Da. De când ai plecat, am învăţat şi să mint.
Ai uitat?
Tu m-ai învăţat să arunc sinceritatea la gunoi. În sacul negru menajer, care urma să fie aruncat la pubela de gunoi. Chiar acolo mi-am băgat şi eu onestitatea.
Åži ghici ce?
Nu mă simt mai bine acum...[/center]

În urmă cu doi ani, un bărbat în vârstă de douăzeci şi patru de ani s-a îndrăgostit de o fată . Era frumoasă. Ba chiar mai mult de atât. Cu acea faţă inocentă, o pereche de ochi negri mari, atât de minunaţi. Te făceau să te pierzi în aceştia. Dădeai la o parte totul, doar pentru a avea ocazia să îi priveşti. Faţa ei uşor roşatică, atât de drăgălaşă atunci când pomeţii i se înroşeau din cauza timidităţii presupuse. O pereche de mâini albe ce păreau extraordinar de fine. Atingându-le, realizai că aşa şi erau. Degetele îi erau subţiri, potrivindu-se perfect cu trupul înalt, ca cel al unui fotomodel. Părea scoasă dintr-o revistă, cu acele picioare lungi, mărimile specifice unei persoane ce practica modelajul. Părul creţ şi brunet; de parcă era o făptură a perfecţiunii. Te făcea să uiţi că perfecţiunea nu există .
Aceea era o femeie ambiţioasă, deloc timidă şi puternică. Astea, bărbatul le-a aflat mult mai târziu. Cam la un an după ce a cunoscut-o. Nu fusese niciodată sinceră cu el, şi nici în clipa în care s-a dat în vileag, dintr-o greşeală absurdă a propriei personalităţi oribile, nu a recunoscut adevărul.
Era prea târziu pentru negare. Căci el deja înţelesese cum era.
Nu a iertat-o, pentru că nu a găsit nimic de iertat. Ci doar a primit-o în braţele sale, exact aşa cum era. Se gândea acum că o merita într-adevăr. Deoarece, mereu îşi pusese problema aceasta : dacă nu sunt destul de bun pentru ea? E doar o festă , nu-i aşa? Soarta se joacă cu mine.
Era mai degrabă o minciună. El niciodată nu crezuse în destin. Se juca cu propria minte şi închidea ochii lucrurilor absolut evidente. Ce amuzant era. De fapt, nu era. Căci el nu îşi dădea seama. Era prea prins în acea dragoste ce, încetul cu încetul, îi aducea moarte propriului suflet. Şi de unde să fi ştiut acela? Avea o inimă îndrăgostită.
Nu era o crimă să iubeşti.
Nu , acela nu era un delict...
„ - Te iubesc!” Zicea adesea îngâmfata. Iar el chiar punea botul, printr-o exprimare vulgară şi plină de masculinitate. Şi orgoliul lui se ridica, pentru că se simţea apreciat. „ Sunt tare, cel mai tare.” Îşi spunea adesea , deşi conştiinţa lui încerca să îl munstre. Nu asculta de nimeni şi nimic, în afara zeiţei lui. Era chiar o muză pentru el. Tot ceea ce făcea , îi dedica ei.
Nu fusese niciodată un om obişnuit, ci pur şi simplu un artist. Picta, îi plăcea asta. De fapt, adora. Întotdeauna fusese iscusit cu pensula. În clipa în care o avea în mână, nu îi mai putea da drumul. Aruncând culori pe pânză sau chiar pe simple coli. Foi ce erau poate pentru scris, el le-ar fi pictat. Orice era bun. Şi un simplu creion alături de un caiet de matematică. Ar fi făcut schiţe până i-ar fi obosit mâna. Apoi, ar fi schimbat-o. Învăţase să deseneze şi cu stânga.
De când ea intrase în viaţa lui, nu îşi abandonase pasiunea. Ci o convertise în acea fiinţă. Orice făcea, era asemenea acelui chip, ca şi gesturile fragile acelei creaturi fabuloase. Debenise evident pentru toată lumea. Era îndrăgostit. Iubea, şi asta îi închidea ochii.
Mulţi au încercat să i-i deschidă. Avusese prieteni. Nu îi pierduse, dar pe unii îi izgonise.
„ – Edwin, deschide ochii prietene. Nu e ceea ce pare!” îi ziceau adesea prietenii. Îi asculta, şi chiar le răspundea. De regulă, aşa sunau replicile sale : „ – Ştiu camarade. E a mea. Doar asta contează. Vreau să ţin pleoapele închise. Am nevoie de odihnă.” Se putea continua aşa ore în şir, el zicea mereu că ştie ce rău îi pricinuie şi totuşi se bucură.
De fapt, era idiot. Prost şi imbecil. Recunoştea ceva ce nu era. Nici măcar nu înţelegea adevăratul sens al cuvintelor amicilor săi. Voia să fie suprem, superior. Să se creadă că îşi face rău singur; doar ea să nu mai fie învinuită.
O iubea aşa mult . . . Doar de aceasta mai era sigur în viaţa lui.
Fusese o persoană onestă. Nu spusese niciodată ceva neadevărat; nici măcar în glumă. De când o cunoscuse pe Eimere, lucrurile păruseră a se schimba. Toată lumea i-o zicea : „ – Obişnuiai să îmi zici lucruri; acum le păstrezi pe toate pentru tine. Ce-i drept, şi scuzele tale sunt urâte. Unde e francheţea ta? S-a evaporat.... Unde e, oare, pictorul nostru adorat? Nu mai e....” . Bărbatul râdea. Credea că este o glumă.
În adâncul lui , de fapt, nu considera nimic. Nu lua în seamă nimic. Trăia doar pentru a-i vedea zâmbetul. Curând, şi operele lui au devenit banale. Aveau aceaşi temă... Fericirea supremă în centrul căreia se afla muza Eimere.
„ E” şi „E” . Acum începuse să creadă în destin, bietul om. Doi „ e” ce erau meniţi a fi împreună. Ce vis. Ce teroare. Nu era adevărat.
Ar fi făcut orice pentru ea. A înghiţit totul , chiar fără să mestece.
Până în clipa în care a găsit-o cu altcineva. Era frumos să îi asculte minciuna, dar nu mai avea pleoapele în timp de odihnă. Era dimineaţă, soarele răsărise şi totuşi se ascunsese repede după nişte nori îngrozitori. Nici măcar nu mai erau cenuşii, deveniseră negrii.
Începuse să plouă.
Altcineva stătea în patul în care obişnuia să stea el. Bruneta a spus o scuză jalnică. Nu a mers. Înţelegea acum banalitatea propoziţiilor ei. Vocii sale extraordinar de dulci. Buzele roşii , atât de calde... Erau o iluzie extraordinară.

Totul s-a terminat. Ea a plecat, el şi-a continuat viaţa. A pictat, şi acum operele îi erau triste. Sadice. Moarte şi totodată existente, pline de strălucirea unei vieţi macabre.
S-au vândut mai bine ca cele de dinainte.
„ – Bine ai venit înapoi!” Ziceau cu toţii. Edwin era altul, o simţea. Nu voia, totuşi, să o arate bunilor lui camarazi. Stătuseră aproape de el. Nu o meritase... Şi atunci, a ştiut ce trebuie să facă.
Era o noapte frumoasă, destul de caldă. Îşi terminase ultimul tablou plănuit în acea perioadă. Trecuseră luni de când plecase zeiţa. Nu avea însă unde.. Aşa că s-a gândit, probabil, să se întoarcă. Înapoi în apartamentul în care locuia înainte să fie primită în căminul acelui bărbat. Aflase şi pictorul.
Dar nu o vizitase. „ Pentru ce?” Îşi zicea şi continua să mişte pensula.
Acum privi capodopera. Era o femeie , aceaşi pe care o pictase de nenumărate ori. Nu mai era la fel de veselă, plângea. Stătea singură pe un scaun într-o încăpere imensă. Oglinzile predominau ca şi pereţi. I se vedea chipul peste tot, în mii şi mii de variante. Se vedea acum, ipocrită şi rea ca întotdeauna. Era şi o uşă acolo, de unde se zărea bărbatul ce o iubise. Înainta cu un chip trist şi o pereche de ochi înnebuniţi. Semăna cu un dement. Venea spre ea, şi ceva ascuţit lucea ; stătea în mâna lui. Ea îl putea vedea, şi de aceea lacrimile îi dăduseră...
Ieşi din încăpere, rapid ca mintea să nu îl oprească. Fugi , repede-repede pe străzile luminate artificial. Văzu o grămadă de lume, şi unii cunoscuţi. Nu se opri, nu putut. Ştia că, astfel, nu avea să îşi ducă la bun sfârşit sarcina. Când ajunse la destinaţie, îşi analiză ţinuta, apoi oftă. Nu asta conta. Era plin de culori, probabil şi faţa o avea pictată. Bătu de două ori.
Niciodată nu folosea soneria.
Curând, uşa se deschise. Tânăra era la fel ca întotdeauna. Avea părul dezlegat, la fel ca în portret. Purta o rochie drăguţă şi simplă, folosită doar pentru atunci când stătea acasă. Ghicise un amănunt atât de simplu... Poate pentru că o ştia.
Intră, aproape neinvitat. Aceleia îi scăpară două lacrimi sfâşietoare, arzătoare şi amare pe obraji. Era roşie, şi nu se putea opri. Probabil inima ei bătea la fel de tare ca a lui . O apropie de el , căută obiectul în buzunar... şi o făcu.
Fusese fără emoţie, ar zice unii. Dar nu era aşa . Îi dădură lacrimile şi lui. O ura şi totodată o iubea.
O ierta, dar nu o putea uita.
De fapt, minţea. Nu o iertase niciodată.
De aceea a decis să o omoare. Nu a ţipat, poate pentru că se aşteptase la asta. Şi-a dat duhul , căzând pe podea... Cuţitul îi străpunsese inima. Iar aceea nu avusese curajul nici măcar să scoată un scrâncen.
Bărbatul nu a zâmbit, nu a râs. Nu a făcut nimic. Şi-a şters lichidul ce i se scurgea pe faţă, şi atunci a auzit un zgomot dintr-o altă cameră.
Nu ştia ce poate fi, nu putea distinge nimic. Inima îi bătea nebuneşte, instinctele nu îi mai erau la fel. Era distrus. Acum chiar nu mai era el. Nu mai gândea, nu mai simţea, Era pierdut . Voia să moară.
Ceea ce găsi în cealaltă încăpere fu un mic trup de copil , o fetiţă cu păr brunet şi ochi verzi... Era atât de drăgălaşă. Ochii nu îi putea deduce. Erau asemenea lui. Erau perfect identici, ca şi semnul în formă de jumătate de lună de pe gât.
La fel.
„ – Este a mea?” Se întrebă fugitiv, pierdut deja în nebunie. Nu îi răspunse nimeni.
Luă micuţa creatură între braţe şi începu să o legăne, să îi cânte şi să o alinte. Nu ştia cine e . Dar o iubea...

Aşa a fost găsit după ceva vreme de poliţie. Stând cu un copilaş în braţe , o spledoare de fetiţă. Aşa îl târâseră în închisoare, îl aruncaseră acolo şi el nu protestase.
„ – Sunt vinovat!” strigă către cei ce îl arestaseră, cu ochii încă pe fiinţa de abia cunoscută...
Nu... Nu mai vorbesc despre un „ el”. Eram eu. O omorâsem pe Eimere. Eram o persoană îngrozitoare.. Oare? Şi-o făcuse cu mâna sa. Aşa îmi plăcea să cred.
Şi cum aş putea uita, totuşi, faţa ei în clipa aceea ? Nu o înţelesesem din prima. Am ştiut că nu vrea să urle căci şi-ar fi trezit copila. Şi putea să o facă. Nu percepea oare care avea să fie reacţia mea? Probabil aş fi ucis-o oricum. Mă scutise de o altă remuşcare, nu-i aşa?
Probabil că da.
Îmi şterg lacrimile ce se aşează în colţul ochilor şi mă ridic de pe pat. În faţa celulelor a apărut un poliţist.
- Edwin, ai un vizitator.
Dau din cap şi mă retrag cu acela. În încăperea respectivă mă aşteaptă o fetiţă ce are nu mai mult de şapte ani. Mă aplec către aceasta şi o sărut pe obraz.
- Bună tati.
Îmi zice dulce şi începe să îmi povestească ce a mai făcut.
Încă nu înţelege. Nu mă urăşte. Dar o să crească. . . Şi când o să priceapă că tatăl ei i-a ucis mama, probabil că mă va detesta. Poate că da. Sau poate că nu.
Săvârşisem o crimă. Un delict. Aşa urma să îmi strige în faţă.
Iar eu încă nu ştiu ce îi voi spune....
„ Este ceva rău să iubeşti atât de mult încât să înnebuneşti?”
E uşor să fug acum şi doar să mă bucur de ea. Până ce acel timp va veni... Şi poate, eu nu voi mai fi atunci.
Şi mă va ierta. Aşa cum eu nu am fost capabil să o fac...