25-10-2009, 05:13 PM
Mulţumesc de comentariu şi apreciere Berry. Mă bucur că ţi-a plăcut şi te rog să îmi scuzi greşelile [ adevărul e că nu verific după ce scriu, foarte rar ._. ] aşa că îmi cer scuze pentru greşelile anterioare şi cele viitoare [ care probabil vor apărea ] . Sper să citeşti în continuare.
Am mai scris un one shot, dar nu ştiu cum şi cât de bine a ieşit. Rămâne la aprecierea celorlalţi. Iar am avut o problemă cu titlul :]].
[center] Anne . . . [/center]
- Hei Anne , aici ,aici. Hai să mergem împreună spre casă.
- Ok – Ok! Deci, mai pe seară mergem în oraş? Întâlnire dublă, de abia aştept.
- Desigur.
Sunt fericită. Am o familie extraordinară şi prieteni minunaţi, un iubit şi un frate cu care mă înţeleg minunat. Viaţa mea este atât de îmiplinită, la fel şi sentimentele mele. Nu mi-aş putea dori nimic mai mult de la viaţă, pentru că zâmbesc şi expresia feţei mele emană doar emoţii pozitive. Ce ar mai putea cere, cineva ca mine, de la viaţă? Nimic. Chiar am totul, mai mult decât atât...
Mă îndreptam spre casă cu prietena mea Anne, o prietenă pe care o adoram. Ştiam că şi ea este la fel ca mine , împlinită. Şi totuşi, o invidiam pe această fată , atât de fragilă. Fără părinţi trăind doar cu fratele ei mai mare, atât de sever. Având un iubit care o trata bine , dar nu extraordinar... Şi totuşi, să fie atât de fericită – eu nu aş fi putut. De aceea o invidiam. . . Atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată, am simţit cum ceva mi-a atacat inima. Îmi venea să plâng , când am văzut... Că era atât de singură, dar ea zâmbea şi tot ea era cea care mă consola – întotdeauna. Era trist, cum eu, cea mai bună prietenă nu o puteam bate pe umăr să îi spun : „ Va fi bine ! †Nu doar pentru că nu aş fi avut forţa – căci nu ştiu cu exactitate dacă puteam sau nu face asta, să rezist lacrimilor ei niciodată întâlnite, dar pentru că ea... Niciodată nu era tristă. Mă înjunghia. Cum putea fi atât de puternică.. Când părea atât de fragilă.
Eram în aceaşi clasă de câţiva ani, în generală şi la liceu, până acum în anul doi. La şaisprezece ani eu deja am 1.72 , iar ea a rămas pe undeva pe la 1.60 . Faţa ei este încă a unui copil de treisprezece ani, atât de delicată şi fragilă. Zâmbetul ei e jucăuş , atât de simpatic . Părul lung castaniu şi ochii verzi intenşi... Cum puteai să nu o iubeşti pe această fată, ca o păpuşă? Nici măcar cele mai rele persoane nu se puteau atinge de ea, pentru că era bună cu toţi. . . Nu era un exemplu, era mai mult ca ... Ca o piatră preţioasă. O piatră preţioasă , ce nu trebuia atinsă de nimeni.
Vreau să spun asta la prezent. Aş vrea. Aş vrea cu adevărat să prezint aşa cum începusem, aşa cum am vrut întotdeauna, să povestesc la prezent. Dar nu pot, nu mai pot. Căci acea Anne indestructibilă şi iubită de toată lumea, numai este. A dispărut, lăsându-mă cu lacrimile mele şi cu o grămadă de mâini aşezându-se pe umărul meu spunându-mi că voi trece peste; dar ştii, Anne? Ştii... Nicio vorbă nu îmi schimbă starea, căci doar degetele tale reci şi vocea subţire mă puteau calma. Şi mă trezesc iar, în aceaşi baltă de lacrimi. Întotdeauna cu aceaşi amintire, a acelei zi când mergeam de mână spre casă. Ce aş fi vrut să nu rămân în urmă atunci... Poate că acum.. Poate că acum eram amândouă , în acel loc . Dar eu nu aş fi meritat să intru în acealşi loc ca şi tine, căci tu ai fost prea bună... Pentru oricine.
Câteodată... Câteodată dau vina pe acea pisică, pe acel copil, pe acea familie. Pe părinţii tăi, pe mine. Pe toţi. Dar ştiu că tu nu ai fi vrut asta. Da, ea nu ar fi vrut să pângăresc pe nimeni. Şi totuşi, sunt nefericită. Pentru că m-ai părăsit. Sunt iar aruncată în groapa mea de egoism pentru că te vroiam doar pentru mine, să fii cu mine. Şi la naiba, nu mai eşti. Plâng şi acum, deşi îţi aduc în fiecare zi florile preferate la mormânt. Orhideele astea parcă nu te mai înveselesc , pentru că nu mai zâmbeşti. Chiar dacă sunt poze de-ale tale acolo, nu mai eşti tu. Nici măcar acelea nu mai par însufleţite, ţi se simte absenţa până şi în aer. Draga mea Anne, prietena mea ... Cea pe care am pierdut-o.
Ies din cimitir pentru a merge pe acelaşi drum către casa mea, unde s-a întâmplat nefericitul accident. Privesc şi acum strada aceea. O mai ştii? Atunci când ai fugit, în faţa acelei maşini pentru a salva pisica. Era departe maşina, dar tu tot ai fugit. După care. . . Oare de ce te-ai întors? Autovehiculul venea foarte rapid, şi acel copil fugise după aceaşi pisică ca şi tine. Ţi-am văzut zâmbetul, parcă mulţumindu-i copilului că iubeşte animalul. Apoi... L-ai salvat şi pe acela. Şi îmi amintesc şi ce făceam eu. Stăteam, privindu-te îngrijorată. Dar laşă, căci nu m-am putut mişca. Ar fi trebuit să fug spre tine , poate atunci acea maşină nu s-ar fi izbit de tine. Poate... Poate dacă.. Dar nu mai pot da timpul înapoi. Şi acum, de fiecare dată când aud sirena unei ambulanţe îmi amintesc de chipul tău zâmbind în clipa în care ai fost lovită, aruncată pe asfalt , fără răsuflare. „ Mulţumesc ! †a fost ultimul cuvânt pe care l-ai spus. Şi am încercat întotdeauna să înţeleg ce însemna, am vrut să cred că însemna mulţumesc pentru timpul petrecut împreună, dar ştiam că e mai mult de atât. Chiar şi atunci, erai fericită. Când am văzut acea maşină zgomotoasă, medicii încercând să vadă ce ai... Nu am putut să îmi exprim pe de-ajuns nefericirea când am realizat că tu nu mai respirai... Am tăcut, am plâns mut, după care nu îmi mai amintesc nimic în afară de chipul distrus al fratelui tău. Întotdeauna atât de rece, şi de această dată... Îl făcuse-i să sufere, fără să vrei, iar eu vedeam regretul din chipul lui. Că nu fusese mai mult alături de tine, şi eu mă învinovăţeam, pentru că te furasem, pentru mine de la întreaga lume.
Cât de dor îmi este de tine, de ce... De ce oare a trebuit să dispari? O persoană ca tine, ce nu a făcut niciodată rău nimănui, ce a ajutat pe toată lumea, de ce a trebuit să plece dintre cei vii ? Cred că în fianl am înţeles, acum când trec după atâţia ani strada aceea, am înţeles că Dumnezeu avea mai multă nevoie de tine decât noi aveam, căci tu erai un înger ce din întâmplare căzuse pe Pământ. . . Locul tău era în Rai. Şi totuşi, aş vrea să mai văd odată zâmbetul acelei Anne indestructibilă ce ne aducea fericirea tuturor . . .
Am mai scris un one shot, dar nu ştiu cum şi cât de bine a ieşit. Rămâne la aprecierea celorlalţi. Iar am avut o problemă cu titlul :]].
[center] Anne . . . [/center]
- Hei Anne , aici ,aici. Hai să mergem împreună spre casă.
- Ok – Ok! Deci, mai pe seară mergem în oraş? Întâlnire dublă, de abia aştept.
- Desigur.
Sunt fericită. Am o familie extraordinară şi prieteni minunaţi, un iubit şi un frate cu care mă înţeleg minunat. Viaţa mea este atât de îmiplinită, la fel şi sentimentele mele. Nu mi-aş putea dori nimic mai mult de la viaţă, pentru că zâmbesc şi expresia feţei mele emană doar emoţii pozitive. Ce ar mai putea cere, cineva ca mine, de la viaţă? Nimic. Chiar am totul, mai mult decât atât...
Mă îndreptam spre casă cu prietena mea Anne, o prietenă pe care o adoram. Ştiam că şi ea este la fel ca mine , împlinită. Şi totuşi, o invidiam pe această fată , atât de fragilă. Fără părinţi trăind doar cu fratele ei mai mare, atât de sever. Având un iubit care o trata bine , dar nu extraordinar... Şi totuşi, să fie atât de fericită – eu nu aş fi putut. De aceea o invidiam. . . Atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată, am simţit cum ceva mi-a atacat inima. Îmi venea să plâng , când am văzut... Că era atât de singură, dar ea zâmbea şi tot ea era cea care mă consola – întotdeauna. Era trist, cum eu, cea mai bună prietenă nu o puteam bate pe umăr să îi spun : „ Va fi bine ! †Nu doar pentru că nu aş fi avut forţa – căci nu ştiu cu exactitate dacă puteam sau nu face asta, să rezist lacrimilor ei niciodată întâlnite, dar pentru că ea... Niciodată nu era tristă. Mă înjunghia. Cum putea fi atât de puternică.. Când părea atât de fragilă.
Eram în aceaşi clasă de câţiva ani, în generală şi la liceu, până acum în anul doi. La şaisprezece ani eu deja am 1.72 , iar ea a rămas pe undeva pe la 1.60 . Faţa ei este încă a unui copil de treisprezece ani, atât de delicată şi fragilă. Zâmbetul ei e jucăuş , atât de simpatic . Părul lung castaniu şi ochii verzi intenşi... Cum puteai să nu o iubeşti pe această fată, ca o păpuşă? Nici măcar cele mai rele persoane nu se puteau atinge de ea, pentru că era bună cu toţi. . . Nu era un exemplu, era mai mult ca ... Ca o piatră preţioasă. O piatră preţioasă , ce nu trebuia atinsă de nimeni.
Vreau să spun asta la prezent. Aş vrea. Aş vrea cu adevărat să prezint aşa cum începusem, aşa cum am vrut întotdeauna, să povestesc la prezent. Dar nu pot, nu mai pot. Căci acea Anne indestructibilă şi iubită de toată lumea, numai este. A dispărut, lăsându-mă cu lacrimile mele şi cu o grămadă de mâini aşezându-se pe umărul meu spunându-mi că voi trece peste; dar ştii, Anne? Ştii... Nicio vorbă nu îmi schimbă starea, căci doar degetele tale reci şi vocea subţire mă puteau calma. Şi mă trezesc iar, în aceaşi baltă de lacrimi. Întotdeauna cu aceaşi amintire, a acelei zi când mergeam de mână spre casă. Ce aş fi vrut să nu rămân în urmă atunci... Poate că acum.. Poate că acum eram amândouă , în acel loc . Dar eu nu aş fi meritat să intru în acealşi loc ca şi tine, căci tu ai fost prea bună... Pentru oricine.
Câteodată... Câteodată dau vina pe acea pisică, pe acel copil, pe acea familie. Pe părinţii tăi, pe mine. Pe toţi. Dar ştiu că tu nu ai fi vrut asta. Da, ea nu ar fi vrut să pângăresc pe nimeni. Şi totuşi, sunt nefericită. Pentru că m-ai părăsit. Sunt iar aruncată în groapa mea de egoism pentru că te vroiam doar pentru mine, să fii cu mine. Şi la naiba, nu mai eşti. Plâng şi acum, deşi îţi aduc în fiecare zi florile preferate la mormânt. Orhideele astea parcă nu te mai înveselesc , pentru că nu mai zâmbeşti. Chiar dacă sunt poze de-ale tale acolo, nu mai eşti tu. Nici măcar acelea nu mai par însufleţite, ţi se simte absenţa până şi în aer. Draga mea Anne, prietena mea ... Cea pe care am pierdut-o.
Ies din cimitir pentru a merge pe acelaşi drum către casa mea, unde s-a întâmplat nefericitul accident. Privesc şi acum strada aceea. O mai ştii? Atunci când ai fugit, în faţa acelei maşini pentru a salva pisica. Era departe maşina, dar tu tot ai fugit. După care. . . Oare de ce te-ai întors? Autovehiculul venea foarte rapid, şi acel copil fugise după aceaşi pisică ca şi tine. Ţi-am văzut zâmbetul, parcă mulţumindu-i copilului că iubeşte animalul. Apoi... L-ai salvat şi pe acela. Şi îmi amintesc şi ce făceam eu. Stăteam, privindu-te îngrijorată. Dar laşă, căci nu m-am putut mişca. Ar fi trebuit să fug spre tine , poate atunci acea maşină nu s-ar fi izbit de tine. Poate... Poate dacă.. Dar nu mai pot da timpul înapoi. Şi acum, de fiecare dată când aud sirena unei ambulanţe îmi amintesc de chipul tău zâmbind în clipa în care ai fost lovită, aruncată pe asfalt , fără răsuflare. „ Mulţumesc ! †a fost ultimul cuvânt pe care l-ai spus. Şi am încercat întotdeauna să înţeleg ce însemna, am vrut să cred că însemna mulţumesc pentru timpul petrecut împreună, dar ştiam că e mai mult de atât. Chiar şi atunci, erai fericită. Când am văzut acea maşină zgomotoasă, medicii încercând să vadă ce ai... Nu am putut să îmi exprim pe de-ajuns nefericirea când am realizat că tu nu mai respirai... Am tăcut, am plâns mut, după care nu îmi mai amintesc nimic în afară de chipul distrus al fratelui tău. Întotdeauna atât de rece, şi de această dată... Îl făcuse-i să sufere, fără să vrei, iar eu vedeam regretul din chipul lui. Că nu fusese mai mult alături de tine, şi eu mă învinovăţeam, pentru că te furasem, pentru mine de la întreaga lume.
Cât de dor îmi este de tine, de ce... De ce oare a trebuit să dispari? O persoană ca tine, ce nu a făcut niciodată rău nimănui, ce a ajutat pe toată lumea, de ce a trebuit să plece dintre cei vii ? Cred că în fianl am înţeles, acum când trec după atâţia ani strada aceea, am înţeles că Dumnezeu avea mai multă nevoie de tine decât noi aveam, căci tu erai un înger ce din întâmplare căzuse pe Pământ. . . Locul tău era în Rai. Şi totuşi, aş vrea să mai văd odată zâmbetul acelei Anne indestructibilă ce ne aducea fericirea tuturor . . .