Teh`s oneshots

[Teh]

Deea, merci de comentariu.
Am venit cu un nou one shot, de abia l-am scris. Nu are titlu. Sper să vă placă, mă rog.
Lectură plăcută.



Tu. Tu. Doar tu eşti de vină pentru tot ce se întâmplă.
Din vina ta picioarele-mi sunt aruncate vijelios pe trotuar şi am acest zâmbet maleifc pe chip. S-a transformat curând într-un râs isteric, hanoracul îmi flutură în bătăile vântului. Mi-a căzut gluga, nu am timp nici să închid fermuarul; şi pletele-mi sunt parcă aruncate în aer. Păr stupid. Păr idiot. Mă opresc. Scot briceagul din buzunarul blugilor. Nu văd nimic în jurul meu. Doar simt. Sufletul îmi e cutremurat, inima-mi bate prea tare, trupul îmi tremură. ŞI RÂD! Eu râd. Asta fac, fără oprire, nu pot să încetez, nu vreau. Mă eliberez. Îmi vine să zbier, să plâng, dar nu pot. Nu. Nu vreau. Eu râd. Asta fac. De amar. De suferinţă. Mâna-mi tremură, firele cad pe sol, părul meu lung dispare, se transformă curând în doar nişte fire legate de capul meu. Cap sec şi prea încărcat. Oh, da. Scurt. Scurt. Aşa cum nu îţi place. Liberă. Îmi pun înapoi gluga, îmi închid hanoracul şi fug, iar fug, mă eliberez, îmi vine să mă opresc iar şi să îmi scot pierceingul din buză. Mă doare.
Azi nu mai pot.
Azi sufăr.
Vreau să taci, să vii la mine în genunchi şi să îţi ceri iertare.
De ce nu o faci?
DE CE?
Aş vrea să am ocazia asta. Să vii, să ne certăm, să mă săruţi, să mă îmbrăţişezi şi să te arunci umil în genunchi la picioarele mele. Te iubesc, te iubesc, te iubesc, ai şopti atunci prea repetat, prea duios, prea încântător. Iar eu aş râde-n continuare. M-aş amuza de tine şi dragostea ta. Căci nu mai pot. Sufletul îmi este gol, prea mâncat de moliile ce mi-au invadat corpul. De tine! Tu l-ai distrus. Tu m-ai făcut să fiu ceea ce sunt azi.
Un nimic gol, vid, abisal.
Nu e departe clădirea aia nenorocită. Oricum, sentimente nu mai am.
Ce?
ÃŽmi bate inima? Nu cred. Eu nu aud nimic. Nu simt.
Mai tremur? E frig? Bate vântul? S-a oprit. Oare? Astea sunt picături de ploaie? Nu. Mi se pare. Adierea vântului, atât de puternică, persistă. Eu continui să fug. Cu adevărat? Nu îmi dau seama de ceea ce fac.
Încă râd? Nu ştiu. Nu mai realizez.
Urc treptele în grabă, vădit nepăsătoare de tot ce era în jurul meu, lumea ce am izbit-o-n plină stradă, înjurăturile groaznice ce le ieşeau unora de pe buze, adresate mie, pentru că îi loveam. Cui îi mai păsa, la acest punct? Mie nu.
N-au decât să îmi dorească ce-i mai rău. Căci deja e prea târziu. S-a întâmplat
Viaţa e urâtă. E groaznică. E dureroasă şi stupidă şi mişelică şi eu nu mai pot. Vreau să simt. Dar am devenit impasibilă, indiferentă, crudă şi... Şi mai cum? Nu mai sunt eu. Nu mai zâmbesc. Am înghiţit şi râsul. Când am ajuns pe acoperişul clădirii? Când mi-am aruncat toate hainele pe jos? Era frig. Eram goală, cu toate zgârieturile mele.
Râzi, Irina, râzi. De ce nu o faci? Îmi şopteşte conştiinţa mea.
Scot o grimasă. Înjur.
- Du-te dracului cu tot, gând stupid şi idiot! Te duci acum şi vin şi eu după tine!
Mă arunc. Mă arunc şi simt cum aerul mă ia din plin, cum cad, cad necontenit şi vreau, vreau – îmi doresc să mor. Să dispar. Să nu mai ştiu. Ca acel sol, trotuarul plin de trecători grăbiţi să fie casa mea curând. Să îşi arunce paşii asupra mea şi eu să nu îi simt deloc. Haide, întâmpină-mă, moarte. Eu vin...
Am închis ochii. Mi-am oprit inima. M-am dus. Am regretat. S-a terminat.

* * *

După trei ani.

Afară ploua. Picături micuţe izbeau solul uşor umed şi o adiere, foarte uşoară, se putea simţi în aer. Era curată atmosfera. Venise toamna; frunzele erau îngălbenite, lumea purta haine cu glugi şi se grăbeau să ajungă acasă. Câţiva îndrăgostiţi făceau poze. Iar el de abia ieşise din maşină.
Un bărbat înalt ce nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani trânti portiera în scârbă. Fără umbrelă. Cu capul gol, ieşi. În braţe purta un buchet de flori. Era imens. Geaca lui neagră, de piele, parcă se încadra perfect cu restul piesajului. Intră în cimitir. Cineva îi ţinea o umbrelă, un bărbat ce părea umil pe lângă el.
Merse. Era dureros. Sufletul lui murise în urmă cu trei ani, odată cu surioara lui. Ajunse, lăsă acolo florile şi se închină, fără zâmbet, fără o expresie anume. Îi privi poza. Faţa ei albă, uşor roşiatică, ochii negri abisali, părul castaniu şi zâmbetul cu mult prea dulce.
O lacrimă i se prelinse pe obraz. Inima îi bătea prea tare, prea dureros şi sfâşietor. Se întoarse.
- Să mergem, rosti atât de impunător încât celălalt, servitorul, tresări.
- La el nu...
Nu reuşi însă să termine, Ianis i-o tăie prea scurt:
- E numai vina lui. Să putrezească. Să fie singur. Nu am ce căuta la mormântul lui.
Şi plecară.
În urmă cu doar trei ani, Irina, la doar nouăsprezece ani s-a sinucis. S-a aruncat, goală puşcă de pe o clădire, într-o toamnă în care vântul părea să spargă toate graniţele. În tot acest timp, Marius, iubitul, logodnicul, cel mai bun prieten al ei, orice, doar AL EI, era cu o altă femeie. Irina ştia. Nu se despărţiseră. „ Vreau libertate”, i-a zis el. Şi atunci, se culca cu alta. Ea nu a putut suporta. Nu a mai vrut. A murit. S-a dus. Trădată. Goală. Fără suflet. Înnebunise.
Marius, la două zile după înmormântarea ei, şi-a tras un glonţ în cap. Şi totuşi, nimeni nu a plâns la mormântul lui şi chiar şi azi, nimeni nu îndrăzneşte să îl viziteze şi să îi aducă flori...