Teh`s oneshots

[Teh]

Ei bine m-am apucat de scris oneshot-uri , aşa că m-am gândit să fac un topic special pentru asta =]] . So, ăsta de abia acum l-am scris... :]]. Nu am un titlu, idee de titlu, aşa că am lăsat acel titlu, but if I got an idea later, I'll edit it.
Dacă vreun one shot va avea vreun fel de , I dont know, avertizare, o voi menţiona înainte de a posta.

Enjoy reading , see ya <3
[center]
Te-am aşteptat, dar nu ai mai venit…
[/center]

Focul ardea în soba din sufragerie, emana căldură fizică. Doar atât. Stăteam acolo, în jurul focului, pe pernele pufoase, toţi adunaţi pentru a ne încălzi. Vremea de afară ne interzicea să ieşim din casă, atunci când tocmai vrusesem şi noi să ne delectăm cu o vacanţă la munte, ajunsesem să stăm la o pensiune foarte prietenoasă. Aici am întâlnit-o şi pe doamna Boulour, o doamnă în vârstă foarte drăguţă. Proprietara. Noi, fiind tineri, eram supăraţi că nu puteam ieşi afară aşa că ne-a adunat pe toţi aici, lângă un foc pe înserate.
- Oh, doamnă Boulour, lăsaţi-mă să vă ajut. S-a auzit vocea prietenei mele Cristine care a ajutat-o pe proprietăreasă cu o tavă. Părjituri. Mi-am aruncat mâinile acolo, luând câteva . Erau delicioase. Femeia s-a aşezat lângă noi, pe o altă pernă pufoasă. A zâmbit, atât de trist că mă întrebam de unde vine.
- Frate, şi chiar aş fi vrut să spunem poveşti de groază, acum nu mai avem cum . E atmosfera prea ... Hmm.. Prea..
- Tristă şi romantică? L-a completat Giny pe Alexander , care părea supărat. Am râs uşor şi mi-am îndreptat privirea spre doamna Boulour care tocmai vroia să spună ceva. A fost întreruptă de Jack.
- Ar fi drăguţ ca fetele să ne spună o poveste de dragoste, dacă tot avem timp liber.
Am deschis şi eu gura pentru prima dată în acea zi.
- Jack, noi nu suntem romantice.
Şi eu am fost completată, de aici începând atmosfera cu adevărat tristă.
- Vă pot spune eu o poveste. Una tristă, dar nu ştiu dacă tinerii vor ştii să asculte ceea ce o femei bătrână are de povestit.
Am cântărit posibiltăţile în gând, în timp ce prietenii mei o priveau de parcă vorbise un înţelept. Nu ştiam că sunt atât de .. profunzi. Dar nu ştiam mai nimic despre adevăratele lor personalităţi. Am fost de acord că vocea bătrânei era apăsătoare şi plină de semnificaţii, te făcea să suspni. Sau doar să oftezi. Am dat din cap, îndemnând-o să vorbească, şi aşa a început.
- Fusese... Da, fusese cu multă vreme în urmă... Când lumea nu era atât de vulgară, ar spune unii. Dar era. Era , poate chiar mai rău. Pentru că nimeni nu îşi arăta adevăratul chip, ci se ascundea după o mască. Era dureros când aflai adevărata faţă a cuiva. Te durea, dar nu aveai ce să faci, oricât ai fi încercat, te sfâşia. Pe dinăuntru, şi pe dinafară, căci avusesei încredere. Ceea ce am să vă spun eu, este o poveste a unei fete... Era tânără, poate chiar mai tânără ca voi.
A arătat spre noi, fetele grupului. Le-am văzut pe prietenele mele ferindu-şi ochii. Bătrânica a luat tava cu prăjituri şi a întins-o spre Alexander care s-a înfipt imediat în câteva dintre ele. La fel a făcut şi Mark, într-un mod amuzant.
A continuat, atmosfera păstrându-se tristă.
- Această fată era naivă, la fel cum erau şi toate celelalte. Dar ea nu ştia pe vremea aceea că oamenii purtau măşti, nu ştia. Credea că tot ce vede este adevărat, sau poate mai departe de asta. Şi a crezut în tot ceea ce o înconjura. Era frumoasă, tânără... Şi încă nu ştia ce vrea să facă cu viaţa ei, concret. Însă visa la acelaşi prinţ pe cal alb ca toate fetele. Să se mărite, să aibă copii... Să fie fericită iar părinţii ei să fie mândră de ea. Ca toate celelalte.. Dar nu s-a întâmplat.
A oftat, un oftat ce mie îmi părea că aduce atât de multe amintiri. Am încercat să îmi scot din minte ideea ce apăruse, nu cred că era posibil. Am ascultat în continuare.
- Într-o zi.. De obicei s-ar întâmpla într-o zi frumoasă, dar nu. Era urâtă, mohorâtă, pentru cea care tocmai fusese molestată de părinţii ei. Stătea în acelaşi loc care o înveselea din totdeauna, stătea ... Singură, ca întotdeauna pe un bolovan imens dintr-o pădure. Era lângă un râuleţ limpede. Soarele nu dorea să apară printre nori dar nici ploaia nu îşi făcea apariţia. Stătea acolo... Încercând să se calmeze. Atunci a fost când l-a întâlnit pe prinţul ei, pe acela pe care l-a crezut Făt-Frumos. Părul lui era blond şi ochii albaştrii, exact ca în vise. Era îmbrăcat curat şi avea maniere, eleganţă. Spre deosebire de fata ce stătea desculţă în rochia ei simplă şi prăul răvăşit, dar curată. Era drăguţă , în felul ei, dar aer de copilă. Pentru că acel băiat, vedeţi voi, nu era ca un flăcău. Era mai mare , mai ştiutor... Mai înalt şi mai frumos decât orice şi oricine văzuse această fată până atunci. De aceea, nu a mai ţinut cont de altceva, şi s-a îndrăgostit. Pentru că, aşa cum am zis , nu ştia.
A fost întreruptă de Mark , care părea să aibă o întrebare. A ridicat mâna dreaptă în sus, privind nedumerit.
- Dar, acest tip, flăcău , adult, sau ce e el, ce căuta acolo? Adică , nu era ăla locul unde stătea fata?
- Da, vezi tu, această fată nu ştia că de fapt, acel loc nu este pentru oricine ci era o proprietate privată, cumpărată de curând. Dar stând acolo , de atâta vreme , din copilărie, când era tristă, nu s-a interesat.
- Ah ! După asta doamna Boulour a continuat pentru a fi întreruptă imediat de Alexander.
- Atunci a fost prima oară când cei doi s-au văzut, dar din perspectiva fetei... Ei bine, era o dragoste mult prea puternică. Fusese dragoste la prima vedere.
- Da, ne-aţi spus cum arăta băiatul , dar fata? Şi el ce a simţit când a văzut-o?
Două întrebări destul de bune, recunosc că şi eu eram curioasă. Doamna a răspuns calm, fără a fi deranjată de întrerupere.a tmosfera era încă caldă, tristă şi romantică. Din cauza acelui foc...
- Ei bine, ea nu ştia ce simţea băiatul, nici noi nu ştim... Pentru că povestea a spus-o fata, şi noi doar ce ştie ea, ştim. Dar ceea ce a văzut în ochii lui.. A fascinat-o. Credea pe vremea aceea că şi el simţea la fel pentru ea, dar noi nu ştim ce credea el cu adevărat. Cât despre fată... Nu avea trăsături neobişnuite, părul şaten şi ochii căprui. O copilă.
A făcut o pauză vrând să vadă dacă mai sunt întrebări, dar realizând că nu sunt, a vorbit.
- I-a vorbit băiatul, aceea fiind proprietatea lui. Obrajii fetei s-au roşit instantaneu , când a auzit vorbele lui. Nu ştia de ce era mai ruşinată.. S-a ridicat şi a mers către el, cerându-şi scuze cu gândul de a pleca mai departe. Dar acela a prins-o de mână, mângâindu-i obrazul. Eşti frumoasă. Cum te numeşti? , a întrebat-o atât de suav că nu ştia dacă este vis sau realitate. A realizat că nimeni nu o atinsese până atunci şi a tresărit, dar era prea târziu să şteargă mângâierea lui de pe obrazul ei. Anette... , a fost răspunsul ei.
Eu sunt Jean. Numele lui o fascina
Nu ştiu a explica cum s-a întâmplat, dar ea a fost vrăjită de timp, şi poate şi el de frumuseţea ei, pentru că au stat pe acea piatră mai mult timp, privindu-se, şi doar atât.. cu făgăduinţa să se vadă a doua zi.
- Ah, da, şi acum se întâmplă că tipul a minţit-o şi n-a venit a doua zi, şi nu a mai venit niciodată? Am zis sarcastic, dar mi-am regretat vorbele după ce am văzut privirea şi vocea tremurândă a doamnei Boulour.
- A venit... Dar poate era mai bine să nu fi venit, nici atunci, nici nicodată.
Am tăcut cu toţii şi am îndemnat-o să continue povestea.
- Şi a mers acasă, fericită după această promisiune. A doua zi s-a îmbrăcat mai frumos, încălţându-se cu sandalele, deşi obişnuia să meargă desculţă în acel loc. S-a aranjat, pe cât a putut pentru a nu ieşi în evidenţă şi a mers în acelaşi loc. Când a ajuns, el era acolo, aşteptând-o . A primit de la el un trandafir roşu, atât de frumos că îi venea să plângă. Era prima ei iubire, primul ei trandafir primit de la un bărbat, se simţea iubită şi fericită. Nici măcar nu îşi mai lua în seamă părinţii ... Era fermecată. El a sărutat-o, primul ei sărut. Inima aproape că i-a explodat , de fericire şi din cauza atâtor bătăi ale inimii.. Şi aceste întâlniri au continuat, pe ascuns întotdeauna, în acelaşi loc. Până când el a cerut-o de nevastă , dar i-a spus... I-a spus că nu poate ca familia lui să afle de această aventură, dar că vrea să o ducă în lume. Să fugă împreună. Fata a acceptat, pentru că era atât de îndrăgostită. În acea zi , a rămas mai mult cu el, şi au făcut lucruri pe care nu le făcuseră până atunci. La acea promisiune ea s-a dăruit lui.
Am auzit-o pe Giny oftând, de parcă ar fi plâns. M-am concentrat asupra poveştii.
- A plecat acasă şi şi-a înfruntat părinţii. Le-a spus că va pleca, că îl iubeşte, şi că nu are ce să le facă. Ei au crezut-o prea neliniştită şi nu au luat-o în seamă, însă a doua zi a lăsat o scrisoare de adio şi a plecat înainte să se lumineze de ziuă. Cei doi au decis să se întâlnească în acelaşi loc, şi acolo a fost şi ea. L-a aşteptat, pentru că îi promisese, prinţul ei blond , îi promisese că va veni. L-a aşteptat, l-a aşteptat, l-a aşteptat. Dar.. Adevărat. Nu a mai venit. În locul acestuia, a doua seară, căci vreau să spun că ea nu s-a mişcat de acolo, toată ziua, a apărut un alt tânăr... Acela a informat-o că aceea era proprietate privată şi că trebuie să plece. Aceasta l-a întrebat a cui este.. Proprietatea. I s-a răspuns. A domnului La Rosse, dar tocmai a fost moştenită de ginerele lui , domnul Jean La Rosse. Nu cred că îi va place domnului şi doamnei să staţi aici, deşi tocmai au plecat în luna de miere. Ar fi bine să plecaţi.... Ar fi vrut să îşi stăpânească lacrimile , dar nu mai putea. Ar fi vrut să se oprească din fugit şi să se întoarcă la părinţii săi, dar nici asta nu era cu putinţă. Căci fusese trădată şi ea trădase la rândul ei. El o minţise, atât de crud că îi distrusese viaţa...
Am tăcut cu toţii , privind focul. Eu am fost cea care a rupt liniştea.
- Doamnă Boulour, dumneavoastră sunteţi acea Anette?
A râs, dar un râset atât de trist căci noi am înţeles minciuna.
- Cum se poate oare aşa ceva? Mai vreţi prăjituri?

[Teh]

Mulţumesc de comentariu şi apreciere Berry. Mă bucur că ţi-a plăcut şi te rog să îmi scuzi greşelile [ adevărul e că nu verific după ce scriu, foarte rar ._. ] aşa că îmi cer scuze pentru greşelile anterioare şi cele viitoare [ care probabil vor apărea ] . Sper să citeşti în continuare.
Am mai scris un one shot, dar nu ştiu cum şi cât de bine a ieşit. Rămâne la aprecierea celorlalţi. Iar am avut o problemă cu titlul :]].

[center] Anne . . . [/center]

- Hei Anne , aici ,aici. Hai să mergem împreună spre casă.
- Ok – Ok! Deci, mai pe seară mergem în oraş? Întâlnire dublă, de abia aştept.
- Desigur.
Sunt fericită. Am o familie extraordinară şi prieteni minunaţi, un iubit şi un frate cu care mă înţeleg minunat. Viaţa mea este atât de îmiplinită, la fel şi sentimentele mele. Nu mi-aş putea dori nimic mai mult de la viaţă, pentru că zâmbesc şi expresia feţei mele emană doar emoţii pozitive. Ce ar mai putea cere, cineva ca mine, de la viaţă? Nimic. Chiar am totul, mai mult decât atât...
Mă îndreptam spre casă cu prietena mea Anne, o prietenă pe care o adoram. Ştiam că şi ea este la fel ca mine , împlinită. Şi totuşi, o invidiam pe această fată , atât de fragilă. Fără părinţi trăind doar cu fratele ei mai mare, atât de sever. Având un iubit care o trata bine , dar nu extraordinar... Şi totuşi, să fie atât de fericită – eu nu aş fi putut. De aceea o invidiam. . . Atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată, am simţit cum ceva mi-a atacat inima. Îmi venea să plâng , când am văzut... Că era atât de singură, dar ea zâmbea şi tot ea era cea care mă consola – întotdeauna. Era trist, cum eu, cea mai bună prietenă nu o puteam bate pe umăr să îi spun : „ Va fi bine ! ” Nu doar pentru că nu aş fi avut forţa – căci nu ştiu cu exactitate dacă puteam sau nu face asta, să rezist lacrimilor ei niciodată întâlnite, dar pentru că ea... Niciodată nu era tristă. Mă înjunghia. Cum putea fi atât de puternică.. Când părea atât de fragilă.
Eram în aceaşi clasă de câţiva ani, în generală şi la liceu, până acum în anul doi. La şaisprezece ani eu deja am 1.72 , iar ea a rămas pe undeva pe la 1.60 . Faţa ei este încă a unui copil de treisprezece ani, atât de delicată şi fragilă. Zâmbetul ei e jucăuş , atât de simpatic . Părul lung castaniu şi ochii verzi intenşi... Cum puteai să nu o iubeşti pe această fată, ca o păpuşă? Nici măcar cele mai rele persoane nu se puteau atinge de ea, pentru că era bună cu toţi. . . Nu era un exemplu, era mai mult ca ... Ca o piatră preţioasă. O piatră preţioasă , ce nu trebuia atinsă de nimeni.
Vreau să spun asta la prezent. Aş vrea. Aş vrea cu adevărat să prezint aşa cum începusem, aşa cum am vrut întotdeauna, să povestesc la prezent. Dar nu pot, nu mai pot. Căci acea Anne indestructibilă şi iubită de toată lumea, numai este. A dispărut, lăsându-mă cu lacrimile mele şi cu o grămadă de mâini aşezându-se pe umărul meu spunându-mi că voi trece peste; dar ştii, Anne? Ştii... Nicio vorbă nu îmi schimbă starea, căci doar degetele tale reci şi vocea subţire mă puteau calma. Şi mă trezesc iar, în aceaşi baltă de lacrimi. Întotdeauna cu aceaşi amintire, a acelei zi când mergeam de mână spre casă. Ce aş fi vrut să nu rămân în urmă atunci... Poate că acum.. Poate că acum eram amândouă , în acel loc . Dar eu nu aş fi meritat să intru în acealşi loc ca şi tine, căci tu ai fost prea bună... Pentru oricine.
Câteodată... Câteodată dau vina pe acea pisică, pe acel copil, pe acea familie. Pe părinţii tăi, pe mine. Pe toţi. Dar ştiu că tu nu ai fi vrut asta. Da, ea nu ar fi vrut să pângăresc pe nimeni. Şi totuşi, sunt nefericită. Pentru că m-ai părăsit. Sunt iar aruncată în groapa mea de egoism pentru că te vroiam doar pentru mine, să fii cu mine. Şi la naiba, nu mai eşti. Plâng şi acum, deşi îţi aduc în fiecare zi florile preferate la mormânt. Orhideele astea parcă nu te mai înveselesc , pentru că nu mai zâmbeşti. Chiar dacă sunt poze de-ale tale acolo, nu mai eşti tu. Nici măcar acelea nu mai par însufleţite, ţi se simte absenţa până şi în aer. Draga mea Anne, prietena mea ... Cea pe care am pierdut-o.
Ies din cimitir pentru a merge pe acelaşi drum către casa mea, unde s-a întâmplat nefericitul accident. Privesc şi acum strada aceea. O mai ştii? Atunci când ai fugit, în faţa acelei maşini pentru a salva pisica. Era departe maşina, dar tu tot ai fugit. După care. . . Oare de ce te-ai întors? Autovehiculul venea foarte rapid, şi acel copil fugise după aceaşi pisică ca şi tine. Ţi-am văzut zâmbetul, parcă mulţumindu-i copilului că iubeşte animalul. Apoi... L-ai salvat şi pe acela. Şi îmi amintesc şi ce făceam eu. Stăteam, privindu-te îngrijorată. Dar laşă, căci nu m-am putut mişca. Ar fi trebuit să fug spre tine , poate atunci acea maşină nu s-ar fi izbit de tine. Poate... Poate dacă.. Dar nu mai pot da timpul înapoi. Şi acum, de fiecare dată când aud sirena unei ambulanţe îmi amintesc de chipul tău zâmbind în clipa în care ai fost lovită, aruncată pe asfalt , fără răsuflare. „ Mulţumesc ! ” a fost ultimul cuvânt pe care l-ai spus. Şi am încercat întotdeauna să înţeleg ce însemna, am vrut să cred că însemna mulţumesc pentru timpul petrecut împreună, dar ştiam că e mai mult de atât. Chiar şi atunci, erai fericită. Când am văzut acea maşină zgomotoasă, medicii încercând să vadă ce ai... Nu am putut să îmi exprim pe de-ajuns nefericirea când am realizat că tu nu mai respirai... Am tăcut, am plâns mut, după care nu îmi mai amintesc nimic în afară de chipul distrus al fratelui tău. Întotdeauna atât de rece, şi de această dată... Îl făcuse-i să sufere, fără să vrei, iar eu vedeam regretul din chipul lui. Că nu fusese mai mult alături de tine, şi eu mă învinovăţeam, pentru că te furasem, pentru mine de la întreaga lume.
Cât de dor îmi este de tine, de ce... De ce oare a trebuit să dispari? O persoană ca tine, ce nu a făcut niciodată rău nimănui, ce a ajutat pe toată lumea, de ce a trebuit să plece dintre cei vii ? Cred că în fianl am înţeles, acum când trec după atâţia ani strada aceea, am înţeles că Dumnezeu avea mai multă nevoie de tine decât noi aveam, căci tu erai un înger ce din întâmplare căzuse pe Pământ. . . Locul tău era în Rai. Şi totuşi, aş vrea să mai văd odată zâmbetul acelei Anne indestructibilă ce ne aducea fericirea tuturor . . .

[Berry.]

Si acest oneshot imi place foarte mult, descrii superb... m-a emotionat felul in care a murit Anne, a fost o persoana extraordinara. M-a mai emotionat prietenia dintre cele doua fete si cat de mult o iubea prietena sa pe Anne, care chiar este un inger. Naratiunea a decurs minunat, iar dialogul de la inceput nu a fost plictisitor. Titlul este dragut,se potriveste cu continutul. Din nou astept cu sufletul la gura urmatorul oneshot.
P.S.- o sa raman un cititor fidel....

[nolazy]

Asta a fost cu adevarat emotionant...Ma refer la al doilea oneshot.M-am simtit ca si cum as fi fost eu in pielea fetei care povestea, si mi-am dat seama ca sentimentele ce le exprima sunt pur si simplu devastatoare. Mi-au dat lacrimile, ce mai...si acum, cand imi aduc aminte ce ai scris, iar imi dau lacrimile.Ah... :))
Aaa, era sa uit.A fost ceva care nu mi-a placut, nu o greseala, ci ceva nepotrivit mai degraba : [...] Autovehiculul venea foarte rapid [...]".Nu mi-a placut ca ai folosit cuvantul autovehicul.Sa fiu mai explicita :)).Fata aceea isi exprima sentimentele de tristete, regret, folosind un limbaj pe care nu-l gandea neaparat, ci il simtea.Iar "autovehicul" pe mine ma duce cu gandul la fizica/mecanica, si asta clar nu este ceva ce sa simti :)).In fine, nu mai despic firul in patru.Este parerea mea si atat, cum am simtit eu, tu nu ai gresit cu nimic.
Primul oneshot nu mi-a placut in mod special.Adica nu mi-a inspirat nimic.Poate si pentru faptul ca nu sunt prea romantica, asa ca n-am putut sa inteleg foarte bine sentimentele personajului.Insa, de al doilea nici nu mai discut...a fost superb.
Umm, mi-ar placea sa citesc un oneshot horror scris de tine :-?. Poate cand vei avea starea de spirit necesara o sa scri si asa ceva :)
Mult succes de acum incolo. Pa pa

[Teh]

@Berry -- Mulţumesc foarte mult de comentariu şi de apreciere.... Mă bucur că citeşti şi că vei continua să citeşti în continuare. Sper să îţi placă şi acest one shot deşi nu ştiu cât de reuşit a fost . Iniţial am vrut să scriu altceva [ am o idee în cap de câteva zile ] , dar poate la următoarea tură XD .
@ Nolazy -- Mă bucur că ai trecut pe aici D: şi mulţam fain de comentariu şi apreciere. Ceva horror, well am zis mai sus că am ceva în minte de câteva zile, dar nu ştiu cât de horror are să îmi iasă ,că nu mă prea pricep la genu' ăsta. Dar voi încerca şi voi posta şi aşa ceva if you want to read something like that XD Mă bucur că îţi place cum am descris pe acolo şi nici eu nu cred că mergea chiar aşa tare autovehicul acolo, mă voi gândi la altceva.



[center]Prietenele[/center]

„Căci vraja ce-a fost aruncată asupra mea era grea. Mult prea grea, iar eu nu mă mai puteam mişca; dar adevărat, nici nu mai doream. Mă durea, prea tare. Nu era durerea fizică, ci aceea sufletească ce nu îmi dădea pace. Vroiam să mor. Da, găsisem motivul pe care să pot da vina. . . Închid ochii şi mă avânt în valurile morţii până ce inima mea nu mai bate, nu mai simt şi de abia mai respir. . . ”
- Domnişoară Helie, aţi fi amabilă să îmi spuneţi din ce operă este acest citat?
Zgomotul provocat de grupuleţul din spate s-a spart la auzul profesoarei. Practic, doar una din persoanele ce provocaseră „ dezordine ” era interogată. A zâmbit naiv şi şi-a trecut un deget prin păr mişcându-şi ochii în diferite părţi. A roşit şi şi-a lăsat capul în pământ. Profesoara a înţeles mesajul.
- Stai jos. Data viitoare când îmi mai faci gălăgie în clasă îţi voi da 3 .
Aceaşi ameninţare ca la fiecare oră , până şi eu mă săturasem. Am auzit un alt nume fiind strigat.
- Domnişoară Jensin, poate ne lămuriţi dumneavoastră.
Mă ridic, din colţul meu singuratic de la fereastră. Îmi stricase momentul în care norii se plimbau în jurul soarelui, un peisaj atât de minunat. În fine, trebuia să ţin cont că eram la oră.
- „ Iubire, prietenie şi trădare” de Moster Theides.
- Corect. Poţi lua loc.
M-am aşezat şi am continuat să privesc fereastra . Asta era una dintre diferenţele dintre mine şi Juliette Helie. . . Ducea un gol imens în cap, în locul numit cutie craniană unde creierul se adună, era umplut cu prea multe prostii şi în niciun caz cunoştinţe folositoare. Însă inima ei era plină de atât de multă iubire , ca şi în jurul ei , încât eram prea invidioasă. Mă durea. Am tăcut şi nu vroiam să fiu atentă la această operă , nu îmi plăcea.
- Hei , hei Juli , mergem undeva acum? Tocmai s-au terminat orele! Haide, haide. Am auzit că s-a deschis un nou spot pentru karaoke, şi o să fie super să îţi auzim vocea. Îi luăm şi pe băieţi.
- Da , da ! Desigur că merg. Stai să îmi iau geanta.
- Fără tine nu ar fi acelaşi lucru.
Dominique şi Juliette, două prietene atât de bune iar eu nu îmi aminteam de când se întâmplase asta . .Le vedeam chicotind, zâmbindu-şi una alteia, fiind atât de ... Apropiate. Mă sfâşia pe dinăuntru, de parcă cineva adâncea şi mai rău cuţitul în rană, pentru că în jurul meu... Nu se aduna nimeni . Şi nimeni nu îmi striga numele. . . Nu mi-l mai striga, atât de trist. Dar m-am obişnuit, aceasta este viaţa mea. Raţiunea înainte de toate, obişnuia să zică tatăl meu. Înainte ca şi el să mă părăsească. Unde a fost raţiune în actele sale ? Mă întreb. . . Iubirea învinge totul, obişnuia să îmi zică scumpa mea mamă, dar şi ea m-a părăsit înainte de tatăl meu. Unde a fost dragostea ei atunci? Probabil pentru celălalt bărbat şi în niciun caz pentru singurul copil pe care îl avea şi îl putuse avea vreodată... Iar eu.. Eu obişnuiam să zic, că atâta vreme cât trăieşti îţi poţi face singur calea, cu raţiune şi iubire sau fără...
Mă ridic şi eu leneşă după scaunul meu şi brusc în minte îmi vin aceleaşi imagini din trecut, pe care vroiam să le uit. Nu puteam însă. Îmi iau geanta şi plec din încăpere fără a arunca nicio privire în spate. Ştiam că eram urmărită cu acei ochi albaştrii plin de valuri, atât de intenşi. Fosta mea prietenă, Julie cum o numeam eu, mă urmărea cu privirea. Dar era în zadar, căci eu... Nu mă mai întorceam.
Pe holul mult prea întins al liceului, de la parter, am putut zări prea multe feţe necunoscute însă faţa încă îmi era ridicată . Am trecut pe lângă mulţi băieţi, simţindu-le şi lor uitătură după spatele meu. Le puteam ghici gândurile : „ ar merge odată , de două ori ” şi nu eram dezgustată, căci oricum nu avea să fie . Niciodată pentru persoane aşa de frivole. Făcusem deja o asemenea greşeală... Iar aşa ceva , nu se şterge cu buretele . Deşi mă credeam inteligentă la cei 17 ani ai mei, s-a dovedid să fiu o adolescentă superficială ca tot restul. Dacă mă dezgusta ceva, atunci aceea eram eu. Închid ochii pentru o clipă mai lungă pentru ca atunci când îi deschid să îl zăresc pe el, dar acela nu se uita la mine. Trece pe lângă corpul meu ce captase o aură tremurândă, doar la gândul că ne-am putea cioci unul într-altul.
- Io!
Îmi zicea cu zâmbetul be buze, în trecut. Acum... Acum nu mă mai saluta şi nici nu mă mai privea. Nu ştiu ce aş fi făcut dacă ar fi revenit la vechile obiceiuri, probabil era mai bine aşa. Nici eu nu mă întorc pentru a mă uita după el, căci mă durea faţa lui albă, ochii aceia căprui şi părul castaniu răzleţ. Era atât de frumos încât mă putea vrăji de milioane de ori, dacă eram mama mea. Trecusem de acea fază, şi chiar dincolo de raţiune. Căci dădusem totul la o parte...
Ies victorioasă din curtea liceului pentru a zări că nimeni nu mă aşteaptă la ieşire. Acum câteva luni ar fi fost întotdeauna aici , dacă nu în faţa clasei mele. Dar era imposibil, căci nu se mai putea. Oftez, pentru vremea în care ne mersese bine, iar Julie iar îmi acaparează mintea, cât şi trădarea ei. Îmi amintesc şi acum fiecare clipă, eram cu el, într-u totul. Şi ea ştia asta, căci era confidenta mea. Îi mărturisisem cât de mult îl iubeam dar nu a contat pentru ea. Oare. . . Deja îşi ceruse iertare de milioane de ori, dar pentru mine asta era un rest, nimic complet. Pierre fusese singurul băiat căruia mă dăruisem, şi o regretam ce-i drept – într-o anumită măsură. Iar ea, prietena mea cea mai bună, mi-l furase. Şi ştiţi... Nimeni nu îmi arăta compasiune, pentru că, se pare că tot ea era cea victorioasă . „ Ea nu era de nasul lui. Voi vă potriviţi! Perfect! Cel mai frumos cuplu în viaţă!” le auzeam şuşotind întotdeauna şi ele ştiau că le aud. Dar o ziceau şi mai tare şi cuţitul din rana mea devenea sabie iar rana devenea şi mai adâncă. Şi nu puteam face nimic, doar înghiţeam... Cine ar fi crezut că dacă ai aşa de multă încredere în tine te va trăda. Eu sigur nu. Îi lăsasem singuri când primisem un telefon de la tatăl meu, pe care nu îl mai văzusem de săptămâni. Am fugit să îl întâmpin doar pentru a vedea că îşi făcea bagajul : Am observat ce spunea mama ta, dragostea învinge totul . Nu fii ca mine... Mi-a zis înainte să plece. Iar eu am plâns şi nimeni nu a fost acolo să mă consoleze, căci în timp ce îmi sunam iubitul , la rând cea mai bună prietenă, nu răspundeau. Am stat ghemuită şi am plâns, în holul imensei mele case şi nimeni nu mă putea linişti, deşi menajerele au încercat. Cred. . . Când mi-am dat seama că era noaptea târziu, am adormit pe podeaua rece. Deşi m-am trezit în patul meu pufos, trupul îmi era îngheţat. Pentru ca a doua zi să aflu... că am fost părăsită şi de ceea ce îmi mai rămăsese. Nu pot uita sărutul văzut în acea zi, într-un colţ ascuns al liceului în care veneam când eram deprimată. În locul meu special, stăteau îmbrăţişaţi cu buzele unite. A durut, dar nu am plâns atunci, nu am ţipat. „ Ne despărţim! ” am zis patetic, ca o învinsă deşi tonul îmi era învingător şi sigur pe sine. M-am simţit banal.
Acum, în timp ce mă îndrept spre casa mea imensă în care locuiesc doar eu, aud vocea lui Julliete strigându-mă.
- Monie, Monie. . .
Mă strigă, iar eu mă întorc. Ochii mei erau reci, nu la fel de drăgăstoşi ca altă dată. I-am văzut chipul zâmbind trist. Ochii ei albaştrii mă înfundau, dar i-am dat la o parte, părul ei blond era atât de pur că mă întrebam cum se poate... Aceaşi înălţime şi odată am avut aceleaşi gesturi. Dar se terminase. Şi-a întins mâna delicată spre mine, dar eu m-am ferit. Căci părul meu brunet nu era la fel de pur ca al ei. Nu părea... Pentru că nu ştiu care era mai inocentă.
- Îmi pare rău . Mi-a spus privindu-mi ochii negri. Am oftat întorcându-mă să plec. I-am adresat o ultimă vorbă.
- Åži mie.
Căci cele ce au fost într-o zi cele mai bune prietene, confidente. Cele ce s-au iubit mai mult decât orice, nu mai puteau fi acum împreună. Ea avea totul, eu nu aveam nimic. Şi chiar şi aşa, nu o mai puteam accepta. Căci prietenia noastră , a mea, fusese trădată de dorinţele ei. . . Eu asta, nu puteam ierta.

[Aliss_anime]

Buna!Am citit si eu one shotul tau si cel mai mult mi-a placut "Prietenia":X m-am simtit ca si cum asi fi fost in locul fetei :( stiu cum este sa fi tradata de prietena cea mai buna :( aceasta e o realitate cruda :(.Ai foarte mult talent si asta se vede din fiecare rand pe care il scri :X Ma bucur ca sti unde si cum sa pui semnele de punctuatie deoarece asa imi este mai usor si placut sa citesc :X Cred ca este primul fic in care nu am vazut nici-o gresala de punctuatie :)
Nu pot sa-ti spun decat FELICITARI SI BRAVO esti o adevarata scriitoare!!!

Sper ca nu te-am plictisit si voi ramane FoReVeR fana ta nr.....1
Sa vi repede cu nextul :X

Bye and kiss :-h :*

[Berry.]

Am citit acum cateva zile acest one shot, dar mi-a fost cam lene sa dau comm (rusine sa-mi fie), dar acum vin si eu sa comentez.Pacat ca nu prea am ce, nu ai avut nici o greseala de tastare(sau nu vad eu prea bine) si nici nu prea am fost atenta pentru ca atunci cand citesti ceva care iti place mult nu esti atenta la fiecare minuscula greseala. Acest one shot-''Prietenele'' mi-a placut foarte mult si pacat ca mai exista si prieteni care te tredeaza, nu e corect. Descrierea chiar a fost grozava si astept cu nerabdare urmatorul one shot care sigur ma va captiva si el.

P.S.si eu sunt fana ta nr. 1^^

[Teh]

Bună D: .
@Aliss_anime - Merci de comentariu şi apreciere. Mă bucur că ţi-a plăcut one shotul cu 'Prietenele' şi că ai simţit mesajul pe care eu e am vrut să îl transmit, pentru că asta am şi dorit. Cred că mă supraevaluezi, dar mă bucur că îţi place cum scriu şi chiar sper să îţi placă în continuare şi să citeşti. Mulţumesc.
@ Berry -- Hei. Iar ai trecut pe aici, merci beaucoup. Înseamnă mult pentru mine faptul că îmi citeşti one shot-urile şi comentezi. Mă bucur că ţi-a plăcut şi acesta cu '' Prietenele'' . Şi chiar am vrut să accentuez ideea de prietenie şi trădare, într-o manieră mai puţin plăcută. I mean, acesta este purul şi poate crudul adevăr.

Mă flataţi <3 rily. Am mai scris ceva dar nu sunt prea mândră de acest oneshot, rămâne şi la aprecierea voastră, presupun.
Lectură plăcută.

[center]Cântec surd[/center]

Mă adânceam în întuneric, un întuneric abisal. Nu vedeam, nu simţeam. Nu ştiam. Tăcere. . . . . .
Nimic nu îmi cufunda urechile şi tânjeam să aud iar acel sunet, dar nu îl mai puteam auzi. Plânset, dar parcă nu –mi simţeam lacrimile ce curgeau şiroaie pe obraji. Iar tac. . Deşi aş putea spune iar atât de multe lucruri . Nu mai vreau căci nu le voi mai auzi. Deschid ochii pentru a vedea lumina ce îmi părea ştearsă, fără pic de culoare. Întorc privirea pentru a vedea totul. Dar nu văd nimic, nimic ce m-ar putea face să tresar. Acelaşi peisaj monoton de fiecare dată. Mă îngrozea, căci nu mai era la fel. Mă ridic din pat, cu o putere greu de explicat, şi nu eram leneşă. Sau nu fusesem. Mă privesc în oglindă şi to ceea ce văd este un trup înalt , părul castaniu lung răsfirat până la şolduri, ochii verzi fără strălucire. Un corp gol conturat prin pielea gălbuie – roşiatică. Aş fi vrut să închid iar ochii, dar mi-era teamă că va fi şi mai dureros ca data trecută. Hainele pe care le îmbrăcam mi se păreau şi ele şterse. Nu-mi aminteam dacă aşa fuseseră întotdeauna...
Deşi paşii mei erau lenţi, atât cât puteau fi simţiţi şi aruncaţi tare pe podea, eu nu sesizam. Încă mă sfâşia, îmi ştiam corpul tremurând şi realizam că puteam cădea pe scările cu prea multe trepte. Dar nu am făcut-o, căci nici atunci... căzătura dureroasă nu ar fi sesizabilă. . . Nici pantofii cu toc nu mă ajutau. Îmi venea să plâng, dar iar nu mai puteam.
O mână se întinde pe umărul meu şi spune ceva. A trebuit să citesc pe buzele sale roşiatice. Nu am reuşit să desluşesc în total. Am lăsat ochii în jos şi am plecat. . .
Nu vroiam să mai ştiu aceaşi poveste dintotdeauna, ies afară sperând că lumina este altfel. Să fie culoare, să simt natura. Dar este gol. Aceleaşi culori ce odată erau vesele, erau vii. Acum muriseră... Nu mai erau. Aş fi vrut să mai aud odată zgomotul maşinilor, ţipătul copiilor... Şi în special. . . Acel cântec.
Aş fi vrut să îl cânt, dar nu mai ştiam notele. Nu mai ştiam tonalităţile pentru că nu le mai puteam desluşi. Nici acum, nici... niciodată. Înghit în sec în clipa în care ies din casă. Aş fi vrut să pot realiza că cineva mă striga. Dar era inutil să îţi foloseşti vocea pentru mine. Căci oricum nu o puteam aprecia. Patetic.
Odată ce m-a atins m-am întors pentru a vedea o foaie albă pe care scria mare : „ Neaţa , ce faci? ” . Am oftat, dându-mi ochii peste cap.
- Bine. Am rostit anost . Nu îmi plăcea să îmi mai mişc dinţii, limba şi buzele pentru a scoate sunete. Nu avea rost, îmi oboseam muşchii degeaba. Am lăsat un alt oftat prelung să-mi scape şi am urcat iar în casă, în camera mea. M-am aruncat în pat fără prea mult efort şi am privit tavanul apoi pereţii. Aveam atât de multe postere şi atât de multe poze, păcat că nu le mai puteam valora căci nu-mi mai aminteam cântăreţii din postere şi nu îmi mai aminteam unde şi cum făcusem propriile poze.
Înghit în sec iar , propriile mele sentimente şi propria mea suferinţă căci nimeni nu mă poate înţelege. Nici dacă ar încerca, ştiu că nu ar putea pentru că... Niciodată nu aş dori să vorbesc despre asta cu cineva. De ce? Nu are rost. E doar a mea, măcar atât mi-a mai rămas. Suferinţa. Deşi poate deja au ghicit, cum se poate simţi o cântăreaţă ce nu mai aude.
Sunetul care nu mai pătrunde prin timpanele ei care cu ceva timp în urmă surâdeau la fiecare sunet micuţ. Persoana ce ar fi ascultat pe oricine doar pentru a-i auzi vocea. Cea ce se trezea în fiecare dimineaţă şi urla, să fie sigură că mai este acolo. Căci ea, eu, aşa îmi verificam existenţa. Prin sunet. Culorile îmi păreau atât de extraordinare, căci îmi puteam manifesta adoraţia prin cuvinte rostite, nu mute. Îmi auzeam altădată şi gândurile, acum păreau cenuşii şi ascunse căci nu le mai puteam găsi.
Mă întorc de câteva ori prin pat pentru a realiza că îmi curgeau lacrimile. Nu le simţisem. Le şterg dar iar nu consider că ar trebui să îmi fie milă de mine, pentru că nu mai existam. Poate respiram, dar trupul meu nu mai era la fel.
Oare ce creadeu aceia acum despre mine? Cu toţii... Nu ştiu, dar aş fi vrut să pot cânta iar. Însă , chiar dacă vocea mi-a rămas , sunetul a dispărut. Auzul meu fin, singura mea iubire şi singurul lucru ce mă făcea să zâmbesc. . . Nu mai e. La fel şi acel cântec pe care îl auzeam mereu. Acea persoană. . . Nici ea nu mai este lângă mine . Sau poate că e. Nu mai ştiu pentru că nu îi mai aud vocea . . . Mă doare, dar nu mă pot opri din plâns şi asta îmi sfâşie inima. Vroiam să ştiu când îmi curgeau lacrimile pe obraz pentru a le opri, parcă devenise o obişnuinţă nefastă.
Victorioasă mă ridic din patul meu confortabil şi mă privesc iar în oglindă dar zâmbetul forţat şi chipul triumfător dispare, pentru că iar văd ceea ce am fost şi ceea ce nu mai eram. Cad pe podeaua rece şi nu mai fac nimic. Nu mai respir, sau nu mai realizez. Stau ghemuită şi privesc tavanul. E gol , la fel ca şi mine. Vroiam altceva, vroiam să aud când uşa camerei mele s-a deschis şi braţele acelea mi-au cuprins trupul. Aş fi vrut să aud sunetul ambulanţei când mă transporta către spital. Să realizez când am fost pusă pe acel pat de spital şi resuscitată. Dar acum nu mai ştiam unde sunt, ci doar priveam. Nu îmi mai auzeam inima. Încetase oare din existenţă?
Asta vroiam. Moarte. Ca să nu mai fiu atât de tristă. Fără muzică, fără sunet... Zgomotul plăcut pe care îl savuram. . . Nu mai puteam fi eu.
Dar moartea este crudă, şi negrul acela nu vrea să mă înghită . Văd o lumină albă şi fug spre ea, în speranţa că acolo este Cealaltă Lume. Dar sunt păcălită, căci ochii mei încă sunt pe tavanul spitalului şi încă oftez. Acea persoană este încă lângă mine, cu ochii închişi şi buzele mişcându-se. Ştiam că acum îmi cânta acea melodie pe care o iubeam.
Dar eu... Nu o mai auzeam. Las lacrimile să îmi curgă iar pe obraji şi încep să cânt. Nu îmi auzeam tonalităţile, nu ştiam cum suna. Dar aş fi vrut ca el să tacă, să nu mai mişte buzele în non-sens, când eu nu puteam auzi. Nu vroiam ca acel cântec să îl mai audă şi altcineva.
Ştiam că se adunaseră multe persoane în preajma mea. Dar nu îmi păsa, continuam să plâng şi să cânt. . . Doar atât îmi mai rămăsese. . .

[Aliss_anime]

Bun din nou!:X Nu am gresit sus cand am spus ca esti o adevarata scriitoare :X
Am plans recitind si recitind "Cantec surd" :( e foarte trist sa nu auzi nici cel mai mic sunet mai ales atunci cand ai fost cantareata :( Pacat ca aceea fata a primit o asa pedeapsa fara sa faca vreo gresala.....Mi-a placut fffff mult acest capitol si ca de obicei reusesti sa ma surprinzi cu aceste One Shoturi.
Astept cu nerabdare nextul care sper sa nu mai fie asa trist :X

Succes si inspiratie,bye and Kiss :-h

[Teh]

@ Berry - uh ! Merci de comentariu. Mă bucur că ţi-a plăcut. Scuze de greşeală ^^" . Ei bine mă bucur că titlul este potrivit, mi-a veit aşa într-o secundă să îl pun pe acela. . . E bine că a ieşit cu adevărat trist, căci ăsta a fost scopul meu. Să mai treci aici, rily mulţumesc <3.
@ Aliss_anime - uh! şi ţie mulţumesc că ai mai trecut pe aici şi de comentariu şi apreciere. Mă bucur că şi ţie ţi s-a părut trist şi ... ok =) . Nu am vrut să insist asupra a ceea ce a făcut ea în viaţă ci doar asupra suferinţei sale. Cât despre un one shot fericit. Promit să încerc, azi nu am putut scrie nimic fericit, îmi pare rău :]]. Dar voi încerca =).

So, acest oneshot este.. ceva mai altfel :]] cred. Mă întorc la '' Prietenele '' şi fac o altă poveste, din perspectiva celeilalte fete. Sper să vă placă, pentru că am vrut să detaliez foarte bine diferenţa dintre cele două şi cum a văzut ea trecutul . . În fine. Lectură plăcută <3.



[center]Ceea ce nu a fost. . . [/center]

Stau pe scaunul meu din spatele clasei privind, zâmbesc vesel pentru a nu-mi da de gol gândurile şi ascult la tot ce se vorbeşte. Răspund şi eu, căci altfel s-ar citi tristeţea. Şi nu vroiam să ştie nimeni, să nu ştie nimeni ce era în sufletul meu. Pentru că dacă ar fi ştiut... Cu toţii m-ar fi urât. Nu puteam suporta asta. Doream să fiu înconjurată de prieteni, chiar dacă erau persoane false, aşa nu rămâneam singură... Îmi era teamă de singurătate.
Glumele mele par prea exagerate şi şoptite cu prea multă tonalitate, şi iar sunt atenţionată să fac linişte. Aş fi vrut să ştiu răspunsul întrebării dar nu eram pasionată de literatură sau de orice cuprindea şcoala şi învăţatul. Cobor înapoi pe locul meu comod , fără a-mi cere scuze. Nesimţirea era un atuu de care nu mă puteam despărţi. Aud iar vocea profesoarei întrebând o altă colegă. Răspunsul ei este clar şi plin de ... Durere, poate. Agonie. Asta simţeam prin fiecare cuvânt, vroiam să o implor să tacă, pentru că nu mai suportam să văd acel chip rece. Mă distrugea. Era vina mea. Doar a mea.

- „ Iubire, prietenie şi trădare” de Moster Theides.

Am auzit-o rostind atât de profound dar pe tonul dezgustat necunoscut de mine. Am oftat întorcându-mă , pentru a nu-i vedea chipul. Ştiam totuşi că nu mă privea . Nu meritam .
- Cât de ipocrită e şi Jensin asta. Mă enervează. Cât mă bucur că s-a despărţit de Pierre, a fost cu adevărat o mişcare inteligentă din partea ta, Juli. Plus că ei nu se potrivesc chiar deloc. Voi sunteţi cuplul potrivit.
Am auzit-o şuşotind pe Dominique. Am zâmbit şi am aprobat din cap. Nu puteam să spun altceva, oricât de egoistă aş fi fost... Şi eu credeam asta în trecut. Şi poate chiar şi acum, asta pentru că îl iubesc prea mult pe Pierre. Preţul pe care îl plătisem.. Era unul scump, dar merita. Vroiam să mă conving pe mine însămi că merita, dar acum , văzând chipul singurei mele prietene adevărate, ştiam că nu merită. Regretam, dar nu mai puteam da înapoi. Să dau cu piciorul şi la dragoste şi la amiciţie, nu puteam. Poate eram egoistă, dar aceasta era viaţa mea. Avusesem întotdeauna totul, şi uram să pierd.
Când Monie a început să iasă cu Pierre eram îngrozitor de geloasă , căci eu îl adoram pe acesta de mai multă vreme. Niciodată nu o recunoscusem şi nu dădusem semne, ştiu că dacă era aşa ... Mi l-ar fi cedat. Căci ea nu era genul de persoană care să se certe din cauza unui asemenea lucru. . Şi totuşi, când îi vedeam împreună sângele meu fierbea, simţeam că inima îmi explodează şi eram tristă. El o privea doar pe ea, o mângâia, se atingeau. Sărutau... Făceau atât de multe lucruri încât curând nu am mai putut să îmi abţin pornirile.. Animalice. Da, pentru că un alt tip de sentiment crescuse în mine, dorinţă . Şi era atât de greu de abţinut.
Ea, cea care nu avusese pare de nimic, avea acum parte de ceea ce eu aveam cea mai mare nevoie. Credeam că ea este egoista, vreau să spun... Eram prietene, dacă îi lipsiseră atât de multe lucruri, ce conta încă unul pentru fericirea celei mai bune prietene? Cât de urât puteam gândi, sub chipul meu inocent şi zâmbetul blând. Nu eram o persoană bună, o ştiam. Dar nu vroiam să arăt asta nimănui, căci astfel îmi pierdeam masca de la balul meu mascat şi toţi mă recunoşteau, aşa nu mai puteam câştiga premiul pentru cel mai bun costum.
În cele din urmă nu mi-a păsat să îmi trădez cea mai bună prietenă, să îi fac avansuri iubitului ei care a căzut atât de uşor în braţe. . . Adevărul este că atunci când am aflat că au făcut cel mai important pas într-o relaţie nu m-am putut abţine să nu plâng. Nu de faţă cu ea , ci singură. Am decis că va trebui să iau ce este de drept al meu. Eram mai drăguţă şi mai frumoasă, mai blândă .. Mai ... Oricum, superioară ei întotdeauna. Trebuia să îmi fie recunoscătoare că umblam cu ea. Pierre îmi recunoscuse că îi plăcuse de Monie doar că i s-a părut uşuratică , culcându-se cu el atât de devreme. Şi că o plăcuse doar pentru că era populară – datorită mie. Acum.... Acum nu mai cred cu atât de multă tărie ceea ce credeam atunci. Şi mă doare, mă doare că am dat singurul lucru adevărat din viaţa mea pentru ceva fals. Şi mă gândesc, deşi mi-am cerut iertare superficial de atâtea ori, dacă aş mai face asta odată? Dar cu adevărat? Să integrez acea persoană în viaţa mea artificială, atunci ar fi altfel – pentru amândouă.

Înainte să realizez ora de clasă s-a terminat. M-am ridicat şi am văzut-o pe fosta mea prietenă ieşind din clasă. Am scos capul pe uşă şi am văzut-o mergând pe holul acela larg. Am văzut câţiva băieţi întorcându-şi privirea după ea, şi i-am auzit zicând ceva când au trecut mai aproape de mine.

- Asta e Mona, tipa care a fost cu Pierre. Sincer Pierre e chiar prost, fata asta e o bomboană.
- Da, ştiu. Actuala lui e prea.. Din vise. Mona asta e bună de tot şi are o privire. Aş ieşi cu ea.

Furie. Da. Asta am simţit. În ciuda tuturor eforturilor mele. Cum puteau gândi aşa ceva? Am fugit pe hol şi l-am văzut pe Pierre trecând pe lângă ea. Nu a privit-o, nu a salutat-o. Nimic. Am primit iar o porţie satisfăcătoare de victorie. Am fugit după ea, ştiam ce aveam de făcut. Pentru că da... Fuseserăm atât de apropiate dar din cauza ei sunt numită „ prea perfectă pentru a fi adevărată ”, nu sunt plăcută... Nu vreau aşa ceva.
Am văzut-o şi am strigat cât am putut de tare.
- Îmi pare rău.
Acum mai mult ca oricând nu le ziceam cu adevăr, aceste vorbe. Acea fată imperfectă, cu atât de multe defecte... De ce să fie preferată de celelalte persoane? Nu puteam suporta!
- Şi mie. Mi-a rostit prea rece ca să pot înţelege semnificaţia şi mi-a întors spatele.
Atunci am realizat... Atunci am realizat cu adevărat că o pierdusem. Şi era vina mea şi a egoismului meu. Am căzut în genunchi şi am început să plâng, dar lacrimile astea nu îmi ştergeau vina. Chiar şi în ultima clipă mă gândeam doar la binele meu. . .
Aş fi vrut să fim cu adevărat ceva atât de profund, atât de bune prietene ce ne dădeam. Ştiu că tu erai, dar eu nu fusesem.... Minţisem întotdeauna. Acum regretam faptul că o pierdusem, pe ea.... Şi şansa de a avea ceva ce merită în viaţă . . . .
Mă întrebam, oare când vom începe o altă viaţă, fără să ne-o amintim pe aceasta ce a fost. Fără să mai existe trădarea mea... Vom putea oare să fim sincere una cu cealaltă şi să ne iubim mai mult decât orice? Dacă asta o să se întâmple... Aş vrea să fiu cu tine pentru eternitate, Monie....