13-01-2011, 03:44 PM
Cap 3
Emma:
Dupa discutia cu Aby... raman singura... doar eu si gandurile mele...
Adorm in singuratatea mea si dimineata ma trezesc la ora obisnuita. Arunc o privire rapida in oglinda dupa care ajung sa ma lovesc brutal de cineva. Acel cineva era chiar Orochimaru!
-Ai grija ce faci!
-Ma scuzati...
-Mda...
Dupa aceasta scurta discutie care fusese cel putin inspaimantatoare, ajung sa mananc si dupa, primesc ordine sa merg intr-o misiune. Trebuia sa merg impreuna cu Deidara si Aby. Nu era ceva iesit din comun. Trebuia numai sa furam niste amarate de pergamente din casa unui ninja cunoscut. Nu stiu exact la ce foloseau, dar Orochimaru le voia cu orice pret!
Ajunsesem din nou in fata oglinzii mele dragi, imi priveam corpul si eram chiar mandra de el pot spune. Dupa ce mam imbracat, mi-am prins parul de un blond pai, intr-o coada la spate. Mi-am luat rucsacul in care imi pusesem haine si tot felul de arme si pergamente si am parasit camera. Orochimaru ne dadea ultimele indicatii...
-Luati pergamentele, dar nu le deschideti! Distrugeti orice urma si nu vreau martori! Acum plecati.
-Da.
Si pornisem la drum. Pot spune ca mergeam incredibil de rapid si chiar ma simteam in forma. Drumul era cam de doua zile si seara urmatoare aveam sa ajungem la destinatia propusa. Pe la ora pranzului ne-am oprit si am mancat, nimeni nu spunea nimic. Atmosfera era destul de apasatoare desi nu stiu exact motivul. Dupa cam 8 ore in care nu ne mai oprisem, am gasit un loc unde sa inoptam. Era o cabana parasita dar care era mai mult decat bine venita. Nu se mai auzea nimic.
-Si daca ne vede cineva cand le luam? intreaba Aby destul de plictisita.
-Daca vede cineva, il sau o ucidem. Dar ar fi bine sa nu ne vada nimeni. raspunde Deidara.
-Bine...
-Ar trebui sa ne culcam.
Eram in sacul meu de dormit si dintr-o data deschid ochii. Era bezna afara si nimic nu se mai vedea nici inauntru. Dintr-un colt se aude un scartait de usa. Dar nu-mi amintesc sa fi fost vre-o usa acolo! Nici Aby, dar nici Deidara nu mai erau in cabana! Am pus mana pe un kunai si calcand usor pe cimentul rece m-am indreptat spre sursa zgomotului. Chiar parea sa fie o usa acolo, usor surprinsa, am deschis-o si dincolo era ceva mai luminos. Dar era imposibil! Era strada aceea! Locul acela! Si dintr-o data se aude un urlet puternic de durere! Foarte speriata, imi pun mainile la urechi si imi strang ochii puternic nemaivrand sa vad sau sa mai aud ceva! Stiam continuarea! Vedeam tot ce se petrece desi ochii mei erau inchisi, ma durea enorm! Am cazut in genunchi si lacrimi sarate mi-au inundat ochii. Erau lacrimi adevarate, lacrimi pe care nu le mai simtisem de ani buni pe fata mea. Mai traisem aceste momente ingrozitoare o data, strada intunecata unde se petrecuse totul acum 2 ani... vazusem cu proprii mei ochii doua suflete risipindu-se! Dar nu orice suflete, ci chiar sufletele celor care mi-au dat viata si care mi-au oferit iubirea lor fara vreun motiv intemeiat! Plangeam... fara sa imi pese de nimic din jurul meu...
-Emma! Emma! Trezeste-te!
-Ce?!
-De ce tipi?
Aby era chiar in fata mea si ma privea intr-un mod ciudat.
-Nu era nimic. spun eu incercand sa imi revin.
Deci totul fusese doar in subconstientul meu... dar durerea era inca intiparita in suflet.
Emma:
Dupa discutia cu Aby... raman singura... doar eu si gandurile mele...
Adorm in singuratatea mea si dimineata ma trezesc la ora obisnuita. Arunc o privire rapida in oglinda dupa care ajung sa ma lovesc brutal de cineva. Acel cineva era chiar Orochimaru!
-Ai grija ce faci!
-Ma scuzati...
-Mda...
Dupa aceasta scurta discutie care fusese cel putin inspaimantatoare, ajung sa mananc si dupa, primesc ordine sa merg intr-o misiune. Trebuia sa merg impreuna cu Deidara si Aby. Nu era ceva iesit din comun. Trebuia numai sa furam niste amarate de pergamente din casa unui ninja cunoscut. Nu stiu exact la ce foloseau, dar Orochimaru le voia cu orice pret!
Ajunsesem din nou in fata oglinzii mele dragi, imi priveam corpul si eram chiar mandra de el pot spune. Dupa ce mam imbracat, mi-am prins parul de un blond pai, intr-o coada la spate. Mi-am luat rucsacul in care imi pusesem haine si tot felul de arme si pergamente si am parasit camera. Orochimaru ne dadea ultimele indicatii...
-Luati pergamentele, dar nu le deschideti! Distrugeti orice urma si nu vreau martori! Acum plecati.
-Da.
Si pornisem la drum. Pot spune ca mergeam incredibil de rapid si chiar ma simteam in forma. Drumul era cam de doua zile si seara urmatoare aveam sa ajungem la destinatia propusa. Pe la ora pranzului ne-am oprit si am mancat, nimeni nu spunea nimic. Atmosfera era destul de apasatoare desi nu stiu exact motivul. Dupa cam 8 ore in care nu ne mai oprisem, am gasit un loc unde sa inoptam. Era o cabana parasita dar care era mai mult decat bine venita. Nu se mai auzea nimic.
-Si daca ne vede cineva cand le luam? intreaba Aby destul de plictisita.
-Daca vede cineva, il sau o ucidem. Dar ar fi bine sa nu ne vada nimeni. raspunde Deidara.
-Bine...
-Ar trebui sa ne culcam.
Eram in sacul meu de dormit si dintr-o data deschid ochii. Era bezna afara si nimic nu se mai vedea nici inauntru. Dintr-un colt se aude un scartait de usa. Dar nu-mi amintesc sa fi fost vre-o usa acolo! Nici Aby, dar nici Deidara nu mai erau in cabana! Am pus mana pe un kunai si calcand usor pe cimentul rece m-am indreptat spre sursa zgomotului. Chiar parea sa fie o usa acolo, usor surprinsa, am deschis-o si dincolo era ceva mai luminos. Dar era imposibil! Era strada aceea! Locul acela! Si dintr-o data se aude un urlet puternic de durere! Foarte speriata, imi pun mainile la urechi si imi strang ochii puternic nemaivrand sa vad sau sa mai aud ceva! Stiam continuarea! Vedeam tot ce se petrece desi ochii mei erau inchisi, ma durea enorm! Am cazut in genunchi si lacrimi sarate mi-au inundat ochii. Erau lacrimi adevarate, lacrimi pe care nu le mai simtisem de ani buni pe fata mea. Mai traisem aceste momente ingrozitoare o data, strada intunecata unde se petrecuse totul acum 2 ani... vazusem cu proprii mei ochii doua suflete risipindu-se! Dar nu orice suflete, ci chiar sufletele celor care mi-au dat viata si care mi-au oferit iubirea lor fara vreun motiv intemeiat! Plangeam... fara sa imi pese de nimic din jurul meu...
-Emma! Emma! Trezeste-te!
-Ce?!
-De ce tipi?
Aby era chiar in fata mea si ma privea intr-un mod ciudat.
-Nu era nimic. spun eu incercand sa imi revin.
Deci totul fusese doar in subconstientul meu... dar durerea era inca intiparita in suflet.
Atunci cand o sa plangi si o sa-ti para rau... sa-ti amintesti un singur lucru: Tu mai lasat sa plec! 