Tâmpenii de moment

[Apathy]

My first one-shot posted here:

Din negurile vremii

Trei puteri, trei ţinuturi diferite, trei divinităţi supreme ce aveau să dea naştere haosului.
Marea se agita, sufletele se cutremurau, iar cerul se năpustea asupra tuturor creaturilor pământene legate încă de lumea de la suprafaţă. Valurile înaintau hotărâte către ţărm, parcă dorind să îl atragă în adâncurile sale, se se contopească cu el. Pământul se mişca uşor, iscând teamă şi groază în inimile muritorilor, în timp ce ploaia torenţială nu contenea să înceteze, ricoşând în pământul ars până atunci de căldura soarelui.
Marea şi cerul parcă se contopeau. Fulgerele şi tunetele alcătuiau un spectacol de lumini şi sunete în timp ce apa îşi executa mirobolantul dans.
În tot acest haos realizat de zei, deasupra, în înaltul cerurilor, unde nimeni înafară de el nu putea pătrunde, planul ce avea să distrugă întreaga umanitate şi mai presus de atât, era amplu dezbătut.

****

- A venit timpul să îţi plăteşti datoriile faţă de bunătatea mea soră! grăii el pe un ton hotărât, ce nu accepta refuz.
Tânăra stătea îngenuncheată în faţă lui, neîndrăznind să-şi ridice privirea la statura impunătoare a zeului. Corpul îi tremura uşor iar el sesizase asta, în timp ce un zâmbet satisfăcut îi înflori pe chip.
- Ridică-te!
Cuvintele sale imperative au avut un impact asupra ei, aceasta înălţându-se în toată splendoarea sa cu privirea către fratele său. Ochii lui erau identici cu cei ai lui Poseidon. Cu toate acestea antipatia, dispreţul şi răzbunarea erau tot ce emanau acei doi irişi de un albastru inedit. La cererea sa, se apropie de el, luând un mic cristal turcoaz, banal, simplu, colţurile lui nefiind şlefuite îndeajuns de bine de minuţiozitatea sirenelor. Hestia îl privea curioasă, analizându-l amănunţit.
- Te vei duce în adâncurile mării, şi vei ascunde acest cristal astfel încât nimeni să nu-l poată găsi. Te previn încă de pe acum. Dacă cineva va afla de acest plan, îţi jur că legăturile de sânge nu mă vor opri să îţi iau viaţa, aşa cum nu m-au oprit să o iau pe cea a fiului meu!
Hestia îşi îndreptă privirea către pământ şi aprobă din cap. Cuvintele nu cutezau sa apară pe buzele sale, sunetul glasului său divin nu îndrăznea să îşi facă simţită prezenţa. Îi întoarse spatele fratelui său şi înaintă cu paşi calculaţi către ieşire. Trebuia să execute ordinul primit indiferent de consecinţe. Îi datora până la urma întreaga sa viaţă.
- Am înţeles Zeus, şopti ea, mai mult pentru sine, în timp ce uşa se închidea şi odată cu aceasta lumina din toate lumile.

*****

Apele au început să scadă, debitul oceanelor şi al mărilor ajunsese la un număr radical de mic. În timp ce creaturile marilor aveau cel mai mult de suferit. Coralii dispăreau, peştii mureau într-un număr dezastruos, astfel încât prădătorii aveau din ce în ce mai puţină hrană. Balenele nu mai puteau face faţă condiţiilor de trăi, erau slăbite, complet dezarmate, o pradă uşoară pentru eventualii vânători. Dar nici aceştia nu mai îndrăzneau să se apropie de mare. Oamenii din lumea de la suprafaţă erau la fel de îngroziţi de această schimbare bruscă. Pierderea apei îi afecta. Triburi întregi care dispuneau doar de o singură sursă de apă potabilă au murit din pricina evaporării acesteia. În timp ce mulţi alţii se rugau fără încetare zeilor să le readucă sursa vieţii. Ura, lăcomia, toate aceste sentimente erau scoase la iveală din cauza dispariţiei apei. Au ajuns să fure, să ucidă cu sânge rece doar pentru a pune mâna pe acest lichid atât de vital lor, şi nu numai...
Dar aceste lumi nu erau singurele afectate. În lumea subpământeană, unde ajung toate spiritele celor morţi, stăpânul lor nu mai făcea faţă sufletelor ce apăreau în fiecare clipă. Oamenii mureau în masă, astfel încât au dat peste cap şi acest tărâm atât de paşnic şi liniştit înainte. Ţipetele nu conteneau să înceteze, murmurul de voci, în timp ce toate cele trei capete ale lui Cerber scoteau un sunet lugubru ce semăna cu un lătrat de durere. Până şi acest monstru ce păzeşte poarta lumii din Infern nu mai rezista haosului ce s-a dezlănţuit asupra celor trei lumi. Totul din pricina dispariţiei apelor.

*****

- Împărăţia ta, v-am adus următorul raport cu privire la satul Yamato, grăii un slujitor cu mâinile tremurânde, înmânându-i fişa stăpânului său.
- Acum pleacă! îi ordonă Poseidon ce se afla în culmea disperării din pricina aceşti incident dezastruos.
Nu înţelegea. Cum de s-a ajuns aici? Oare îşi pierdea puterile? Dar, dacă ar fi fost aşa Zeus şi Hades ar fi prezentat şi ei semne ale lipsei puterilor. Dar nu. El era singurul care slăbea. Cel puţin elementul său... apa. Poate tritonul era cel care pălea? Chiar şi aşa... acesta era doar un intermediar, nu ar fi putut cauza un asemenea haos. Atunci ce? Cine? Care era cauza ce a provocat acest fenomen? Ce divinitate a putut realiza asta? Cine era capabil să aibă o asemenea ură faţă de el astfel încât să ajungă până aici?
- Pur şi simplu nu înţeleg! ţipă Poseidon, în timp ce alte întrebări i se înfiripau în minte încercând să le alunge prin cuvintele grăite.
Aruncă o scurtă privire la raportul pe care Hades îl făcuse. Cine a realizat asta era clar că ştia cum să dea drumul haosului. Cifra morţilor în doar o săptămână ajunsese la un număr înfricoşător. Dacă nu avea să rezolve situaţia curând nu doar pământenii îşi vor găsi sfârşitul, creaturile marine de asemenea şi sufletele păgâne ale morţilor se vor răzvrăti.
Înainta către uşile din oţel , dorind să scape pentru o clipă de povara acestor sarcini şi să se calmeze în braţele iubitei sale Amphitrita. Înota către grădina de corali unde ştia că aceasta obişnuia să-şi petreacă după-amiezele îngrijindu-i. Cu toate acestea, cu cât se apropia cu atât simţea cum apa îl îngreunează iar un sentiment de nelinişte puse stăpânire pe el. O zări stând pe piatra din marmură cum obişnuia, dar nu era singură, lângă ea se afla un om.
Cele două se părea că l-au văzut pe zeu, iar acel om paşi pe piatra rece către el grăindu-i:
- Tată...

*****

Soarele apune în timp ce speranţa păleşte odată cu acesta, iar seara trezeşte în inimile oamenilor adevărata discordie. Pădurea era singura ce a rămas independentă de restul lumilor. Aici te puteai bucura pentru o clipă de liniştea îmbietoare, foşnetul lin al frunzelor şi briza mării ce îţi mângâia pielea. Cel puţin pentru o copilă care privea cu nostalgie groapa abisala din care apa scădea, pădurea a rămas unicul ei refugiu. O bufniţă albă zbură pe piatra de lângă fată, parcă dorind să-i aline durerea cu toate că pe chipul ei nu se zărea nici o urmă de tristeţe. Sentimentele erau mult mai adânci decât se putea citi în exterior. Rănile sufleteşti ce le-a primit în primii ani ai existenţei sale, s-au cicatrizat, cu toate acestea amintirile i-au rămas adânc întipărite în minte, dar sentimentul antipatiei nu a înflorit. Ci regretul că a avut ghinionul să se nască sub întruchiparea unui om. Dispunea de branhii, dar dintr-un motiv inexplicabil putea respira la fel de bine aer din lumea de la suprafaţă. Partea de sus a corpului îi era acoperită de solzi aurii în timp ce pe picioarele pilea fină şi albă ca a unui om îi străbătea trupul. Nu putea fi numită sirenă, dar nici om. A fost blestemata încă din ziua în care s-a născut să bântuie lumea apelor şi cea a oamenilor, neavând un loc al ei.
- Pleacă Rhote!
Aceste cuvinte i-au pătruns în minte, şi se trezi la realitate uitându-se în jur către sursa lor. Ele erau doar în mintea ei, şi ştia prea bine asta, însă tânjea după cineva care să-i alunge singurătatea.
Chiar în acel moment o lumină orbitoare îi îndemnă pleoapelor ei să se coboare asupra ochilor, în timp ce o siluetă graţioasă coborî din cer. Deîndată ce întunericul se năpusti din nou asupra copilei observă o femeie cum pluteşte pe apă. "Nu este om" , a fost primul gând ce i-a străbătut mintea iar curiozitatea a pus stăpânire pe ea. În timp ce acea necunoscută se adâncea în ocean, tânăra a avut un imbold să o urmărească. Înota la o distanţă adecvată astfel încât să nu fie observată. Îi analiză silueta. Avea un păr lung, blond precum nimfele, dar graţia ei le era cu mult superioară lor. Înainta hotărâtă, de parcă apa nu constituia un obstacol. Observă că ţinea strâns un obiect în mâna stângă. Un cristal! Dar unde se îndrepta ea cu acesta? Dorea să afle cu ardoare răspunsul la această întrebare. Continuă să se adâncească din ce în ce mai mult în străfundurile oceanului până când nu mai putea vedea nimic în faţa sa. Întunericul o înconjura complet. Chiar şi aşa înota încet, simţindu-i prezenţa femeii. O linişte apăsătoare puse stăpânire pe împrejurimi. Se opri. Şi ascultă cu atenţie ce se întâmplă. Auzi cum nisipul este dat la o parte, mâinile ei ce îl răscolesc. Apoi cum ceva este aşezat acolo acoperindu-l.
" Apa se va scurge, sufletele vor ţipa, iar cerul se va înnora. O dată ce totul va seca, el va triumfa. Fie că zeul împărăţiei cerurilor să pună stăpânire pe tot. "
Teama a pus stăpânire brusc pe fată. Această incantaţie a făcut ca piatra să strălucească, şi a putut observa clar chipul zeiţei Hestia, în timp ce se îndepărta grăbită din acel loc. Şocul a fost mult prea puternic, astfel încât, după ce zeiţă a dispărut din apă, fata a continuat să bântuie străfundurile oceanului. Nu îndrăznea să se apropie de piatră, nu dorea nici măcar să se gândească la aceasta. A mers încontinuu, fără o destinaţie anume, timp de cinci zile, până când dorinţa de lumină a pus stăpânire pe ea, şi s-a întors la suprafaţă. Atunci a realizat ce se întâmplă cu adevărat. Apa dispărea, iar acel cristal era cauza. A aşteptat încă două zile, sperând ca totul să se rezolve, dar animalele mureau pe rând, nimic nu se îmbunătăţea. Aşa că s-a decis să coboare la mama sa şi să-i spună despre toate acestea.

*****

- Tată... ştiu cauza dispariţiei apei, grăii Rhote, dar nu apucă să continue căci acesta, cuprins de furie la vederea unui om în tărâmul apei se năpusti asupra ei, încleştându-şi adânc mâinile.
- O creatură josnică ca tine nu merită să mi se adreseze cu asemenea cuvinte! ţipă acesta doborât de sentimentele sale.
Amphitrita ţipa disperată, încercând să-i îngăduie iertarea că nu i-a spus mai de mult adevărul. În timp ce copilei îi era luată lichidul vital existenţei sale. Apa numai putea pătrunde în organismul său, nu putea ajunge nici la aer, aşa că îşi ridică mâna dreaptă către Poseidon mângâindu-i chipul, stingându-se cu un zâmbet pe buze. Odată ce păcatul a fost înfăptuit, iar regretul a încolţit, adevărul avea să iasă la iveală.
Trupul tinerei, căzu pe piatră în timp ce braţele mamei sale o înconjurară.
- A fost fiica ta! ţipă aceasta. A coborât aici, deşi ştia ce se v-a întâmpla dacă o vei întâlni doar ca să te salveze pe tine, poziţia ta de zeu. Ştie cauza acestui dezastru!
- Cum poţi numi o asemenea creatură dezgustătoare că fiind fiica mea? Doar uită-te la ea?!
- Ştiam că vei reacţiona aşa, grăii Amphitrita pe un ton calm acum, luând trupul neînsufleţit şi aşezându-l pe banca din marmură. A fost fiica ta, la fel ca şi Benthesikme, dacă îţi mai aduci aminte de ea. Erai dezgustat ca ceilalţi să ştie că ai un asemenea copil şi ai ucis-o cu acelaşi sânge rece ca şi pe Rhote. De ce crezi că am ţinut-o ascunsă atât timp, şi i-am interzis să vină în palat? Ştiam că mi-o vei omorî. Ar fi fost mai bine dacă îţi pierdeai tronul, căci nu îl meriţi. Oricât mi-aş dori să te văd rugându-te în genunchi lui Hades să îţi îngăduie să vorbeşti cu sufletului ei, ştiu că Rhote nu ar dori asta. Îţi voi spune ce mi-a povestit ca moartea ei să nu fi fost în zadar.

*****

După acestea, la o oră de crima petrecută, la suprafaţa apei, un noi război între cer şi apă avea să înceapă. Zeus îl privea superior pe fratele său, chiar şi aşa i se putea citi pe chip furia. Cum de a aflat tocmai el? Când planul era aproape finalizat. Încă două zile, şi ar fi invocat consiliul zeilor, convingându-i ca el este mult mai adecvat să deţină şi Lumea apelor, apoi subtil va pune mâna şi pe puterile lui Hades. De ce a trebuit ca tocmai Poseidon să afle de planul său? Hestia nu i-ar fi putut spune asta. Atunci cum a aflat?
Frământat de griji, Poseidon reuşea să-şi ascundă regretul clipelor din urmă, în timp ce ura era tot ce emana.
- Am să te mai întreb încă o dată frate, de ce ai făcut-o?! ţipă zeul apelor îndreptându-şi tritonul către cer.
- De parcă i-aş spune unuia ca tine! grăii Zeus cuprins de un râs isteric.
Mânia încolţea, antipatia înflorea, se lăsau mânaţi de sentimentele lor. Replicile usturătoare la adresa fiecăruia nu încetau să fie aduse la lumină. Timpul înainta lent, soarele nu diapruse încă de parcă dorea să ia parte la acest spectacol dat de zei. Pe fundalul strigatelor celor doi, un sunet parcă venind din lumea morţilor se făcu auzit. Apoi o lumină ce se apropia cu repeziciune de zei. Şi-au întors privirile şi au sesizat un phoenix cu o siluetă lângă acesta.
- Dacă nu ai de gând să încetezi cu acesta dorinţa apriga de putere îţi jur că mâine nu vei mai fi zeu! se auzi glasul zeiţei Hera, iar Zeus se cutremură.
Ştia prea bine de ce era în stare soţia sa. Dacă ceilalţi zei ar fi aflat de planul său, i-ar fi luat cu siguranţă puterile deşi el era stăpânul lor, nu se putea împotrivi tuturor. Îi aruncă o privire mânioasă, dar nu îndrăzni să îi adreseze vreun cuvânt. Aceasta se afla acum exact între cei doi.
- Ai idee cât haos ai putut creat?! Pământul e distrus, infernul nu mai face faţă sufletelor, iar creaturile apei nu murit într-un număr radical! ţipă soţia lui. Am fost să le ajut pe Ursitoare, iar Clothos mi-a spus acum, când Rhote a murit întâmplarea la care a luat parte din firul vieţii sale! Cum îndrăzneşti să îţi transformi propria soră într-o sclavă!? Ştiu că Hestia nu ar fi făcut asta niciodată Zeus! Nu meriţi tronul acela.
Iar cu aceste cuvinte dispăru, iar odată cu aceasta şi phoenixul. Se părea că Zeus ştie exact unde s-a dus, aşa că dispăru şi el, în timp ce Poseidon aruncă o privire asupra mării.
Toate acestea s-au petrecut numai din pricina dispariţiei acestui lichid vital ce a trezit în toţi discordia.
Atunci când apa va dispărea haosul se va crea.

P.S: ştiu... sfârşitul e tras de păr+ greşelile de tastare. Mi-am ieşit din mână, realizez asta.