05-10-2011, 08:36 AM
Hey everyone! V-am făcut să aşteptaţi un pic ; )). Mulţumesc enorm pentro comentariile voastre şi pentru că vă faceţi timp să treceţi şi pe la ficul meu.
@crazy little red: îmi pare sincer rău că nu am făcut scrisul mai mare, am primit un comentariu la primul capitol unde mi se spusese că arată mai bine aşa normal (sau aşa am înţeles, dacă altfel ar fi vrut să se înţeleag, scuze), dar ca să măreşti poţi apăsa Ctrl şi "+" eu aşa fac : ) sper să te ajute.
So... here it is ; ))
Enjoy!
Am rotit de trei ori cheia în broasca uşii de la intrare şi am apăsat pe clanţă. Închisesm ochii şi când să intru am dau nas în nas cu uşa.
- Ce nai..? m-am încrunt, vizibil enervată de faptul că uşa nu se deschide.
Am încep să lovesc precum o nebună, uşa cu pumnii. ‚Îi o glumă proastă, nu?’ m-am gândit încercând să mă clmez pentru a găsi o soluţie cât de cât raţională. Am scos telefonul din buzunarul stâng al blugilor şi am apelat-o pe nimeni alta decât mama. Băteam nervoasă din picior aşteptând ca mama să-mi răspund. Tocmai când răspunsese şi ea după insistenţele mele uşa se deschise. În faţa mea apăru un bărbat de aproximativ treizeci – treizeci şi cinci. ‚Okay, deci îi complet aiurea’ mi-am spus speriată şi în acelaşi timp uimită. Mama stirga la telefon ca o disperată în timp ce eu mă holbam la tipu din faţa mea. Păr negru, ochi căprui nimic special. Cum mi se putea întâmpla tocmai mie aşa ceva? Defapt, ce face tipu ăsta în casa mea? Îmi spusesem încercând calmă.
- Scuză-mă, îmi poţi spune şi mie te rog ce faci în casa mea? Vorbisem cu el ca şi cum ar fi fost de vârsta mea. Nu avusesem de gând să-l iau cu vă rog şi chesti de genu pentru că nu e stilu meu. A ezitat să răspundă. Se fâstăcea în faţa mea ca şi cum ar fi prima fată pe care o vede. La un moment dat i se luminează ochi şi atunci paf.. vrea să închidă uşa.
- Nu aşa repede tipule! Nu aşa merge treaba pe aici, ce faci în casa mea? I-am strigat nervoasă. Ajunsesem deja în stadiu în care până nu-mi primieam răspunsul eram în stare să sar pe persoana care nu-mi oferea ceea ce-mi trebuia, un răspuns.
Vizibil speriat de reacţia mea a deschis gura începând să-mi spună cum că a cumpărat casa recent şi chesti pe care la vremea respectivă le credem nişte glume. Am început să rând în semn de batjocură. Nu aveam chef de glumele lui super tâmpite, mai ales după ziua de astăzi, eram total extenuată. Nemulţumită de explicaţia pe care mi-o dăduse am decis că ar fi cazul să încep să vorbesc cu mama în loc să o las să-şi facă griji degeaba.
- Da mama! Am făcut o pauză (mai lungă). Cum? Cum ai putut să faci aşa ceva?
Am purtat o conversaţie cu mama în timp ce i-am făcut o mutră nu tocmai frumoasă tipului din faţa mea. Una caracteristică mie desigur. În aşa fel încât să înţeleagă că nu sunt deloc încântată de vestea cea nouă. Se holba la mine, când am sesizat am vrut să-i dau o palmă peste obraz una să mă ţină minte, dar bunul simţ m-a oprit. Jur că dacă nu m-ar fi crescut mama aşa cum trebuia, tipu ăsta şi-ar fi luat-o răăău de tot acum.
Nu îmi vedea să cred. Mama tocmai ne mutase pe noi dintr-o casă absolu superbă de la periferie, un cartier liniştit într-un apartament din apropierea centrului. Înjurături, claxoane, gălăgie tot ce-mi puteam dori. Oare puteam fi mai fericită de atât? Când îmi terminasem convorbirea cu mama eram deja pe drum spre noua locuinţă. Nu ştiam exact pe unde să o iau aşa că mă hotărâsem să întreb nişte oameni de pe stradă ce păreau mai vechi prin oraş, dar explicaţiile lor m-au băgat mai mult în ceaţă. Fă stânga, fă drepta, mai mergi înainte până la.. . Imposibil să ţin minte toate acele date, care mă lămuriseră că londonezii nu ştiu să dea explicaţii.
Nici nu mai ştiam pe unde sunt, nu mai ştiam nimic. Pot spune cu uşurinţă că mă pierdusem dea binelea în marele oraş Londra. Se înserase, iar eu stăteam pe o bancă într-un parc (aproape) pustiu. Îmi strânsesem picioarele la piept în timp ce priveam în jur. Căutam cu privirea o portiţă de scăpare din rahatul ăsta. Priveam gânditoare şi totuţi plină de speranţă cerul în timp ce încercasem să analizez situaţia ăn care mă aflam. Căutam acul în carul cu fân. Brusc îmi intrase în ochi o picătură de apă semn că începuse să plouă. Aşa era şi mai bine, eu pierdută într-un parc, ploua şi.. şi aveam telefonul la mine. Când realizasesm că am micul obiect în buzunarul blugilor mi-am dat o plamă peste frunte. Îmi băgasem mâna în buzunarul blugilor încercând să scot micul obiect. Tremuram, tremuram dea binelea. Adierea de vânt ce nu era tocmai caldă îmi făcuse pielea de găină, iar eu care purtam doar un maieu de vară. Ploua, tremuram, îmi era frig şi nu mai puteam apăsa pe ecranul telefonului. Exasperată îl aruncasem pe bancă, lângă mine şi am scos un ţipăt. Stăteam cu genunchi adunaţi la piept şi cu capul pus în palme, în ploaie. Nu, nu plângeam ci eram oarecum supărată, nervoasă şi confuză în acelaşi timp. Am oftat scurt dându-mi seama că dacă mai stăteam mult pe aici voi muri de singurătate şi (probabil) de frig. Îmi culesesem telefonul de pe jos pentru că alunecase şi m-am ridicat. Înainte să pot face un pas am simţit ceva cald pus pe umeri mei, probabil un hanorac sau o geacă. Nu m-am întors să văd cine mă ajutase pentru că mă putea descurca la fel de bine şi de una singură, dar i-am şoptit un mersi fiind că îl meritase. În vocea mea se putea citi foarte repede indiferenţa. Probabil şi-a dat seama, relativ uşor.
- Cu plăcere.. îmi şoptise la rândul său. Stăteam cu spatele la el încercând să-mi găsesc puterea de a păşi, puterea de a înceta din tremurat. Ştiam exact cine mă salvase oarecum, dar nu aveam de gând să dau ochi cu el. Nu acum, nu în situaţia asta. Nu aş fi vrut să mă vadă aşa, aveam şi eu o demnitate a mea , nu?
Am început să păşesc pe trotoarul ud fără să mă uit înapoi, dar l-am simţit. L-am simţit cum m-a prins de mână protector, dar în acelaşi timp ferm obligându-mă să mă opresc. Strânsoarea lui devenise mai puternică cu fiecare zmucitură pe care o făceam. Nu vroia să-mi dea drumul, vroia să-l privesc, dar nu aveam de gând. Am mai încercat încă o dată să scap din strânsoarea lui, dar mă ţinea atât de fer încât am scos un mic icnet doar pentru mine. Sperasem să nu-l fi auzit.
Am oftat şi m-am resemnat oprindu-mă pentru că nu acem nici un chef să mă contrazic cu el, eram mult prea obosită pentru asta, să nu mai vorbim de faptul că îmi era frig. A venit în faţa mea, iar eu l-am privit fix în ochi. Nu îmi era teamă să îi privesc ochi, nici el nu ezita. Era o situaţie atât jenantă ţinând cont că niciunul nu spuneam nimic, doar stăteam şi ne priveam intens în ochi aşa că am spar tăcerea:
- Ce faci aici? L-am întrebat calmă aşteptându-i răspunsul care nu mai apărea.
Mă uitam sincer în ochii lui aşteptând să-mi răspundă întrebării pe care i-am pusesem anterior. Felul în care mă privea, evident că îmi dădusem seama doar că vroiam să o aud de la el. Să-i aud vocea dându-mi răspunsul pe care-l aşteptam, dar nu, nu mi-a răspuns. M-a tras mai aproape de el şi s-a aplecat să mă sărute, dar mi-am poziţionat mâinile pe abdomenul lui îndepărtându-l. A fost amuzant să-i observ privirea confuză. Era supărat, confuz, nervos pentru că îl respinsesem.
- Eu nu sunt ca fufele de aici.. i-am spus pe un ton cât se poate de şoptit ce a ieşit prea seducător la ureche, dândui jacheta înapoi şi îndepărtându-mă de el. Ştiam că privirea lui este aţintită pe mine, dar nu m-am întorsesem. Ar fi fost sub demnitatea mea, nu faci aceeaşi greşeală de două ori.
Probabil ar fi vrut să-mi spună vreo două, să mă lovească, să-şi verse nervii pe mine pentru că era clar că nimeni nu-l mai respinsese. Totul are un început. Nu mă simţeam prost, nu aveam de ce să o fac. Nu eu am fost cea care l-a rugat să mă ajute, şi-a făcut-o cu mâna lui, iar acum chiar şi dacă ar fi vrut, nu avea nici cel mai mic drept să-mi reproşeze ceva. Eram sătulă până peste cap de genul ăsta de bărbaţi. Toţi crezându-se superiori, crezând că noi, noi femeile nu putem să-i facem să sufere aşa cum o fac ei. Am oftat. Nu era un oftat de supărare ci pur şi simplu de oboseală. Avusesem o zi atât de grea ca să nu mai menţionez lungă şi încărcată încât aveam mare nevoie de un somn bun.
Mergeam spre ieşirea din parc când simt că-mi vibrează telefonul, răspund era mama. Se pare că mă aştepta în faţa parcului. Am început să alerg ca o nebună spre ieşirea ce părea că nu se mai apropie de mine, ba din contră, se îndepărta. M-am oprit, zâmbeam. ‚Ăsta-i un vis!’ am exclamat ironică. Cel puţin speram să fie aşa că am luat-o uşor la pas. Când m-am văzut lângă ea am luat-o în braţe, strângând-o din ce în ce mai tare. Mă simţeam atât de bine în braţele ei încât nu aş fi vrut să-i dau drumul. Efectiv mă simţeam.. protejată. Era confuză, o simţeam după felul cum mă îmbrăţişa. Ştiam că nu înţelesese motivul real pentru care făcusem asta, dar speram să îl iau ca pe un ‚Mi-a fost dor de tine!’ sau ca pe ultima rază de soare dinaintea furtunii. Pentru că ştiam că atunci când vom ajunge la noul nostru apartament voi începe să caut răspunsurile pe care mi le datora, ştiam că o voi certa. Şi mă gândeam, cu ce drept? Cu ce drept să-mi cert părintele care a avut grijă de mine? Simţisem că avea să se întâmple ceva astăzi, dar nu mă gândisem niciodată că ar putea fi aşa ceva. Aveam să reacţionez urât, foarte urât. Ştiam foarte bine consecinţele faptelor mele, dar nu-mi păsa. Undeva în adâncul sufletului speram să reacţionez aşa doar din cauza nerviilor acumulaţi. Speram.
Mă desprinsesem uşor din îmbrăţişarea ei caldă şi protectoare urcându-mă în maşină pe scaunul din dreapta. Ea stătea încă pe loc privind în gol. Nu îi înţelesesem gestul, dar nerăbdătoare, aşa cum sunt eu din fire, am apăsat pe claxon speriând-o uşor. Reamintindu-şi că trebuia să mă ducă acasă s-a urcat pe scaunul şoferului apăsând pe acceleraţie. Pentru o clipă aţipisem, ca atunci când să-mi deschid ochii să văd doar o lumină puernică venind din faţă şi ţipătul mamei. Nu înţelesesem ce se întâmplă până în momentul în care ne-am izbit. Ochii mi sau închis treptat şi o stare ciudată puse stăpânire pe mine. Mama făcuse un accident. De ce? Nu ştiam şi nici nu vroiam să ştiu. Dacă e să mor atunci voi muri lângă ea, lângă cea care m-a iubit... lângă mama.
Nu eram speriată.
So this is the 3rd chapter. Hope you like it : *
XoXo, SummerBreez.[/font]
@crazy little red: îmi pare sincer rău că nu am făcut scrisul mai mare, am primit un comentariu la primul capitol unde mi se spusese că arată mai bine aşa normal (sau aşa am înţeles, dacă altfel ar fi vrut să se înţeleag, scuze), dar ca să măreşti poţi apăsa Ctrl şi "+" eu aşa fac : ) sper să te ajute.
So... here it is ; ))
Enjoy!
Capitolul III
Am rotit de trei ori cheia în broasca uşii de la intrare şi am apăsat pe clanţă. Închisesm ochii şi când să intru am dau nas în nas cu uşa.
- Ce nai..? m-am încrunt, vizibil enervată de faptul că uşa nu se deschide.
Am încep să lovesc precum o nebună, uşa cu pumnii. ‚Îi o glumă proastă, nu?’ m-am gândit încercând să mă clmez pentru a găsi o soluţie cât de cât raţională. Am scos telefonul din buzunarul stâng al blugilor şi am apelat-o pe nimeni alta decât mama. Băteam nervoasă din picior aşteptând ca mama să-mi răspund. Tocmai când răspunsese şi ea după insistenţele mele uşa se deschise. În faţa mea apăru un bărbat de aproximativ treizeci – treizeci şi cinci. ‚Okay, deci îi complet aiurea’ mi-am spus speriată şi în acelaşi timp uimită. Mama stirga la telefon ca o disperată în timp ce eu mă holbam la tipu din faţa mea. Păr negru, ochi căprui nimic special. Cum mi se putea întâmpla tocmai mie aşa ceva? Defapt, ce face tipu ăsta în casa mea? Îmi spusesem încercând calmă.
- Scuză-mă, îmi poţi spune şi mie te rog ce faci în casa mea? Vorbisem cu el ca şi cum ar fi fost de vârsta mea. Nu avusesem de gând să-l iau cu vă rog şi chesti de genu pentru că nu e stilu meu. A ezitat să răspundă. Se fâstăcea în faţa mea ca şi cum ar fi prima fată pe care o vede. La un moment dat i se luminează ochi şi atunci paf.. vrea să închidă uşa.
- Nu aşa repede tipule! Nu aşa merge treaba pe aici, ce faci în casa mea? I-am strigat nervoasă. Ajunsesem deja în stadiu în care până nu-mi primieam răspunsul eram în stare să sar pe persoana care nu-mi oferea ceea ce-mi trebuia, un răspuns.
Vizibil speriat de reacţia mea a deschis gura începând să-mi spună cum că a cumpărat casa recent şi chesti pe care la vremea respectivă le credem nişte glume. Am început să rând în semn de batjocură. Nu aveam chef de glumele lui super tâmpite, mai ales după ziua de astăzi, eram total extenuată. Nemulţumită de explicaţia pe care mi-o dăduse am decis că ar fi cazul să încep să vorbesc cu mama în loc să o las să-şi facă griji degeaba.
- Da mama! Am făcut o pauză (mai lungă). Cum? Cum ai putut să faci aşa ceva?
Am purtat o conversaţie cu mama în timp ce i-am făcut o mutră nu tocmai frumoasă tipului din faţa mea. Una caracteristică mie desigur. În aşa fel încât să înţeleagă că nu sunt deloc încântată de vestea cea nouă. Se holba la mine, când am sesizat am vrut să-i dau o palmă peste obraz una să mă ţină minte, dar bunul simţ m-a oprit. Jur că dacă nu m-ar fi crescut mama aşa cum trebuia, tipu ăsta şi-ar fi luat-o răăău de tot acum.
Nu îmi vedea să cred. Mama tocmai ne mutase pe noi dintr-o casă absolu superbă de la periferie, un cartier liniştit într-un apartament din apropierea centrului. Înjurături, claxoane, gălăgie tot ce-mi puteam dori. Oare puteam fi mai fericită de atât? Când îmi terminasem convorbirea cu mama eram deja pe drum spre noua locuinţă. Nu ştiam exact pe unde să o iau aşa că mă hotărâsem să întreb nişte oameni de pe stradă ce păreau mai vechi prin oraş, dar explicaţiile lor m-au băgat mai mult în ceaţă. Fă stânga, fă drepta, mai mergi înainte până la.. . Imposibil să ţin minte toate acele date, care mă lămuriseră că londonezii nu ştiu să dea explicaţii.
Nici nu mai ştiam pe unde sunt, nu mai ştiam nimic. Pot spune cu uşurinţă că mă pierdusem dea binelea în marele oraş Londra. Se înserase, iar eu stăteam pe o bancă într-un parc (aproape) pustiu. Îmi strânsesem picioarele la piept în timp ce priveam în jur. Căutam cu privirea o portiţă de scăpare din rahatul ăsta. Priveam gânditoare şi totuţi plină de speranţă cerul în timp ce încercasem să analizez situaţia ăn care mă aflam. Căutam acul în carul cu fân. Brusc îmi intrase în ochi o picătură de apă semn că începuse să plouă. Aşa era şi mai bine, eu pierdută într-un parc, ploua şi.. şi aveam telefonul la mine. Când realizasesm că am micul obiect în buzunarul blugilor mi-am dat o plamă peste frunte. Îmi băgasem mâna în buzunarul blugilor încercând să scot micul obiect. Tremuram, tremuram dea binelea. Adierea de vânt ce nu era tocmai caldă îmi făcuse pielea de găină, iar eu care purtam doar un maieu de vară. Ploua, tremuram, îmi era frig şi nu mai puteam apăsa pe ecranul telefonului. Exasperată îl aruncasem pe bancă, lângă mine şi am scos un ţipăt. Stăteam cu genunchi adunaţi la piept şi cu capul pus în palme, în ploaie. Nu, nu plângeam ci eram oarecum supărată, nervoasă şi confuză în acelaşi timp. Am oftat scurt dându-mi seama că dacă mai stăteam mult pe aici voi muri de singurătate şi (probabil) de frig. Îmi culesesem telefonul de pe jos pentru că alunecase şi m-am ridicat. Înainte să pot face un pas am simţit ceva cald pus pe umeri mei, probabil un hanorac sau o geacă. Nu m-am întors să văd cine mă ajutase pentru că mă putea descurca la fel de bine şi de una singură, dar i-am şoptit un mersi fiind că îl meritase. În vocea mea se putea citi foarte repede indiferenţa. Probabil şi-a dat seama, relativ uşor.
- Cu plăcere.. îmi şoptise la rândul său. Stăteam cu spatele la el încercând să-mi găsesc puterea de a păşi, puterea de a înceta din tremurat. Ştiam exact cine mă salvase oarecum, dar nu aveam de gând să dau ochi cu el. Nu acum, nu în situaţia asta. Nu aş fi vrut să mă vadă aşa, aveam şi eu o demnitate a mea , nu?
Am început să păşesc pe trotoarul ud fără să mă uit înapoi, dar l-am simţit. L-am simţit cum m-a prins de mână protector, dar în acelaşi timp ferm obligându-mă să mă opresc. Strânsoarea lui devenise mai puternică cu fiecare zmucitură pe care o făceam. Nu vroia să-mi dea drumul, vroia să-l privesc, dar nu aveam de gând. Am mai încercat încă o dată să scap din strânsoarea lui, dar mă ţinea atât de fer încât am scos un mic icnet doar pentru mine. Sperasem să nu-l fi auzit.
Am oftat şi m-am resemnat oprindu-mă pentru că nu acem nici un chef să mă contrazic cu el, eram mult prea obosită pentru asta, să nu mai vorbim de faptul că îmi era frig. A venit în faţa mea, iar eu l-am privit fix în ochi. Nu îmi era teamă să îi privesc ochi, nici el nu ezita. Era o situaţie atât jenantă ţinând cont că niciunul nu spuneam nimic, doar stăteam şi ne priveam intens în ochi aşa că am spar tăcerea:
- Ce faci aici? L-am întrebat calmă aşteptându-i răspunsul care nu mai apărea.
Mă uitam sincer în ochii lui aşteptând să-mi răspundă întrebării pe care i-am pusesem anterior. Felul în care mă privea, evident că îmi dădusem seama doar că vroiam să o aud de la el. Să-i aud vocea dându-mi răspunsul pe care-l aşteptam, dar nu, nu mi-a răspuns. M-a tras mai aproape de el şi s-a aplecat să mă sărute, dar mi-am poziţionat mâinile pe abdomenul lui îndepărtându-l. A fost amuzant să-i observ privirea confuză. Era supărat, confuz, nervos pentru că îl respinsesem.
- Eu nu sunt ca fufele de aici.. i-am spus pe un ton cât se poate de şoptit ce a ieşit prea seducător la ureche, dândui jacheta înapoi şi îndepărtându-mă de el. Ştiam că privirea lui este aţintită pe mine, dar nu m-am întorsesem. Ar fi fost sub demnitatea mea, nu faci aceeaşi greşeală de două ori.
Probabil ar fi vrut să-mi spună vreo două, să mă lovească, să-şi verse nervii pe mine pentru că era clar că nimeni nu-l mai respinsese. Totul are un început. Nu mă simţeam prost, nu aveam de ce să o fac. Nu eu am fost cea care l-a rugat să mă ajute, şi-a făcut-o cu mâna lui, iar acum chiar şi dacă ar fi vrut, nu avea nici cel mai mic drept să-mi reproşeze ceva. Eram sătulă până peste cap de genul ăsta de bărbaţi. Toţi crezându-se superiori, crezând că noi, noi femeile nu putem să-i facem să sufere aşa cum o fac ei. Am oftat. Nu era un oftat de supărare ci pur şi simplu de oboseală. Avusesem o zi atât de grea ca să nu mai menţionez lungă şi încărcată încât aveam mare nevoie de un somn bun.
Mergeam spre ieşirea din parc când simt că-mi vibrează telefonul, răspund era mama. Se pare că mă aştepta în faţa parcului. Am început să alerg ca o nebună spre ieşirea ce părea că nu se mai apropie de mine, ba din contră, se îndepărta. M-am oprit, zâmbeam. ‚Ăsta-i un vis!’ am exclamat ironică. Cel puţin speram să fie aşa că am luat-o uşor la pas. Când m-am văzut lângă ea am luat-o în braţe, strângând-o din ce în ce mai tare. Mă simţeam atât de bine în braţele ei încât nu aş fi vrut să-i dau drumul. Efectiv mă simţeam.. protejată. Era confuză, o simţeam după felul cum mă îmbrăţişa. Ştiam că nu înţelesese motivul real pentru care făcusem asta, dar speram să îl iau ca pe un ‚Mi-a fost dor de tine!’ sau ca pe ultima rază de soare dinaintea furtunii. Pentru că ştiam că atunci când vom ajunge la noul nostru apartament voi începe să caut răspunsurile pe care mi le datora, ştiam că o voi certa. Şi mă gândeam, cu ce drept? Cu ce drept să-mi cert părintele care a avut grijă de mine? Simţisem că avea să se întâmple ceva astăzi, dar nu mă gândisem niciodată că ar putea fi aşa ceva. Aveam să reacţionez urât, foarte urât. Ştiam foarte bine consecinţele faptelor mele, dar nu-mi păsa. Undeva în adâncul sufletului speram să reacţionez aşa doar din cauza nerviilor acumulaţi. Speram.
Mă desprinsesem uşor din îmbrăţişarea ei caldă şi protectoare urcându-mă în maşină pe scaunul din dreapta. Ea stătea încă pe loc privind în gol. Nu îi înţelesesem gestul, dar nerăbdătoare, aşa cum sunt eu din fire, am apăsat pe claxon speriând-o uşor. Reamintindu-şi că trebuia să mă ducă acasă s-a urcat pe scaunul şoferului apăsând pe acceleraţie. Pentru o clipă aţipisem, ca atunci când să-mi deschid ochii să văd doar o lumină puernică venind din faţă şi ţipătul mamei. Nu înţelesesem ce se întâmplă până în momentul în care ne-am izbit. Ochii mi sau închis treptat şi o stare ciudată puse stăpânire pe mine. Mama făcuse un accident. De ce? Nu ştiam şi nici nu vroiam să ştiu. Dacă e să mor atunci voi muri lângă ea, lângă cea care m-a iubit... lângă mama.
Nu eram speriată.
So this is the 3rd chapter. Hope you like it : *
XoXo, SummerBreez.[/font]
*. Nu e totul perfect , dar o sa fie ...