31-08-2011, 12:08 AM
Hello guys! Okay so... scriu de ceva timp la ficul ăsta şi mi-a luat mult până să mă decid dacă-l postez încă sau nu. Am ajuns la concluzia că mai bine acum decât niciodată aşa că... uite-l. Înainte aş vrea să menţionez că este primul meu fic, aş vrea primesc comentariu ceva mai dure, dar totuşi nici prea - prea pentru că până la urmă sunt şi eu o începătoare. Sper să vă placă.
Enjoy!
Capitolul I
FlashBack
- Dacă nu ai de gând să mă asculţi pe mine vrei măcar să te asculţi pe tine? Nu vezi că te înşală? Eşti chiar atât de oarbă? Cum poţi închide ochii şi să treci cu vederea toate aventurile lui? Nu înţeleg de ce îl laşi să îşi bate joc de tine, de noi...
- Ajunge am auzit destule de la tine! Mi-a replicat pe ton nervos, sătulă de comentariile mele. Ce se întâmplă între mine şi el nu te priveşte pe nici tine nici pe altcineva...
- Tu nu înţelegi că eu nu mai pot trăi aşa? Dacă tot nu-ţi pasă de tine, de sufletul tău atunci... atunci măcar gândeşte-te la mine. Gândeşte-te că acest om îmi va lăsa răni adânci, traume. Cu siguranţă mă va durea dacă l-am părăsi, dar cu siguranţă m-ar durea şi mai tare dacă am rămâne.
I-am spus femeii din faţa mea. Lacrimile se scurgeau pe chipul meu, dar pe ea nu o interesa. Se vedea clar că nu-i convine situaţia în care m-am pus de una singură, dar nu dădea semne că ar abandona. Continua să îmi spună că este doar viaţa ei şi poate face ce vrea cu ea, iar eu nu am de ce să intervin. Ochii ei erau atât de reci, nu exprimau nimic. Cu timul a ajunsă să o transforme în copia lui fielă, în jucăria lui. Mă durea sufletul să ştiu ce urma să se întâmple şi să nu pot face nimic ca să opresc acest dezastru.
- Atâta timp cât voi trăi pe acest pământ, voi trăi după propiile mele reguli. Nici tu, dar nici tatăl tă...
- El nu este tatăl meu! I-am strigat, iar apoi lăsând-o pe ea în urmă am ieşit din casă. ‚Nu este vina mea că nu m-ai ascultat’ mi-am spus în gând.
End of FlashBack
Nu înţelesesem niciodată cum i-a permis acelui monstru să îşi bate joc de noi în halul ăsta. Trecea cu vederea orice face, până şi faptul că o batea până ii se iviră firicelele de sânge. Venea beat acasă şi se aprindea din orice. Şi totuşi, îl iarta fără cea mai mică ezitare. Iubirea ei pură şi totuşi atât de oarbă pentru acest monstru, pe care sunt nevoită să-l numesc tată, mă distrugea încet. I-a dat atât de multă libertate încât, câteodată, nu mai dădea pe acasă zile întregi poate chiar săptămâni, iar când venea îi cerea bani şi mâncare, ca după aceea să plece din nou. Ştiam că suferă, o vedeam cum uşor uşor se stinge pe dinăuntru. O auzeam noaptea plângând, deseori rugându-se lui Dumnezeu să-l aducă acasă sănătos. Mă gândeam că dacă cumva ea ne-ar părăsi (sau cel puţin pe mine) atunci aş ajunge să mă sting odată cu plecarea ei.
Dimineţa sosise prea lent. Nu închisesem un ochi toată noaptea, am stat şi m-am gândit cum să o fac să vadă această realitate pe care nu o acceptă nici în ruptul capului. Cum să o fac să vadă că numai îşi bate joc de ea. Cum o face să sufere fără nici un resentiment, pentru el este o joacă. Mai degrabă, un joc al vieţii ce are de gând să-l câştige chiar şi dacă asta înseamnă să calce în picioare toată munca mamei de o viaţă. M-am ridicat din în şezut, frecându-mi uşor tâmplele. Efectiv, din cauza oboselii acumulate nu mă mai puteam gândi la nimic. La absolut nimic ce ar putea funcţiona. Oftasem scurt şi renunţasem pe moment să îmi mai bat capul cu probleme ce nu ar fi trebui să ţină de mine. Şi totuşi, nu pot lăsa lucrurile aşa. M-am resemnat cu încă un oftat ceva mai lung şi mai zgomotos în timp ce m-am chinuit să dau plapuma la o parte. Picioarele mele atât de sunţiri le descoperisem, ieşind din atmosfera caldă dând nas în nas cu aerul rece ce se afla în cameră. Cu greu am încercat să ating podeaua, dar îmi era atât de lene încât aş fi stat în pat toată ziua. Misiune imposibilă. Dacă nu aş fi coborât în zece minute ar fi venit mama la mine să-mi spună nu ştiu al câtelea discurs din ultimele zile. Un chicotit se strecurase printre buzele mele umplând camera cu acest ‚zgomot’ care nu se mai auzise atât de des în ultimul timp. Scurt a fost. Scurt a fost puţinul timp pe care l-am petrecut fericită, dar cum fiecare poveste are un sfârşit mai mult sau mai puţin cu happy ending, trebuia să revin cu picioarele pe pământ. Am atins cu vârful degetelor podeaua rece şi udă... udă? Am aţipit eu azi-noapte şi nu mi-am dat seama? Mă cuprinse o frică inconştientă. Îmi era al naibii de frică să mă uit... frică să nu găsesc lichidul vâscos vital nouă, sângele. Sângele pe care începusem să-l dispreţiesc din ce în ce mai mult. Aşa laşă cum am fost când venea vorba de aşa ceva, îmi făcusem curaj şi mă uitasem cu jumătate de ochi. Se pare că era doar apă. Mda... mai rău de atât nici nu se putea. Mă transformase, într-un iepure cu fiecare zi ce trece. Inconştient am respirat uşuată...
- La naiba cu paharele lor şi nevoia de a bea apă! Mă trezesc spunând dintr-o dată
Am ieşit din cameră şi m-am îndreptat leneşă cu paşi mici spre bucătăria ce se afla la parter. Marea mea bucurie; să cobor scările când dormeam pe mine. M-am uitat după mama în stânga şi în dreapta, nici urmă de ea se pare că nu era acasă poate plecase la biserică cine ştie, dar în spre deosebire de ea, el era prezent să-mi strice dimineaţa. Aşa cum face de fiecare dată când îşi mai amintea că are şi el o familie. Am trecut mândră şi nepăsătoare pe lângă acest ‚străin’ şi m-am îndreptat spre frigider deoarece aveam o poftă nebună de un suc de gref, drogul meu. Simţeam nevoia să chicotesc la acest gând, dar cum se afla şi ăsta prin preajmă... m-am abţinut sperând la o dată viitoare. Am deschis frigideru nepăsătoare şi începând să cotrobăi după vasul din sticlă în care se afla mult aşteptatul suc. Îmi scosesem un pahar din dulap în care urma să torn nişte lichid dulce, am pus sucul înapoi în frigider şi următoarea staţie era ieşirea. Când să ies vocea lui mă oprise, la fel de rece ca întodeauna... la ce mă puteam aştepta din partea unui om ca el? La răceală şi dispreţ, aş fi preferat să fi tăcut şi să mă lase în pace.
- Da, să saluţi nu şti? Îmi replică tăios şi rece... Din câte ştiu copilul îşi salută părintele din respect. Spune amuzat, aproape prea relaxat dintr-o dată.
E cum să nu. Auzi la el, respect. Cum putea să aducă vorba de aşa ceva când el ar fi trebuit să ne respecte pe noi.. după tot ce ne-a făcut. Vagabond de doi bani.
- Respect? După tot ce mi-ai făcut mie şi mamei încă eşti în stare să îmi comentezi mie despre respect? M-a pufnit un râs, se uita nervos la mine. Păi lasă-mă să îţi reamintesc că stai nopţile prin baruri şi prin bordele, iar pe acasă dai din an în Paşti. Şi când vi ne iei banii şi ne mănânci mâncarea. Eşti un om al străzii... mama te-a luat de acolo, te salvat, dar un vagabond tot vagabond rămâne fie el îmbrăcat în zdrenţe sau în costum la patru ace. I-am replicat fără pic de milă.
S-a enervat atât de tare încât era mai roşu decât racul. Expresia feţei lui îmi provacase un râs ce a ieşit cam isteric. Mulţumită de cuvintele pe care i le adresasem, le merita din plin ar poate trebuia să fiu ceva mai dură, am ieşit din bucătărie, dar nu am apucat să trec de canapeaua din sufragerie deoarece mă trântise pe ea şi se urcase peste mine. Ce pervers... chiar şi propria fică? Cât de josnic, trebuia să fie al naibii de disperat după o aventură şi probabil prea excitat încât să nu mai gândească raţional.. îmi era atât de ruşine că este rudă cu mine. Ne facea familia de ruşine...
- Târfă ce eşti! Cum îţi permiţi să-mi vorbeşti aşa? Nu îţi dai seama că te am la degetul mic? Eşti nimic pe lângă mine... eu te-am creat! Nu-ţi face griji te învăţ eu minte cum să te porţi cu mine de acuma-ncolo.
Şi după aceste cuvinte începu să se dezbrace. Abia văzusem cu ce era, îmbrăcată, o pereche de pantaloni extrem de scurţi negri şi un maio alb cu buricu’ gol, poate şi din cauza asta mă băgase în seama. Cap sec, cap sec! Mă luasem cu ce sunt îmbrăcată şi nu am observat că tipu era pe jumătate gol. Un fior rece, precum ghiaţa mi-a străbătut corpul în acel moment. Am început să mă zbat şi să ţip ca o isterică în timp ce el râdea cu poftă. Am vrut să-i dau una la locul sensibil şi am reuşit doar că m-am ales cu o lovitură în cap de toată frumuseţea. Totul devine negru în jur.
- Vagabond ordinar ce eÅŸti!
Tot ce am mai reuşit să-i mai spun, iar după aceea am auzit un ţipăt. Mă simţeam incompetentă, mă simţeam vulnerabilă. Mai vulnerabilă decât am fost înainte.
Nimic.
So this is all. Capitolul l-am corectat de cel puţin trei ori şi totuşi s-ar putea să mai fie câte o scăpare, două. Sper să vă placă. Aştept părerile voastre.
XoXo, SummerBreeZ.
Enjoy!
Suspine de singurătate
Capitolul I
FlashBack
- Dacă nu ai de gând să mă asculţi pe mine vrei măcar să te asculţi pe tine? Nu vezi că te înşală? Eşti chiar atât de oarbă? Cum poţi închide ochii şi să treci cu vederea toate aventurile lui? Nu înţeleg de ce îl laşi să îşi bate joc de tine, de noi...
- Ajunge am auzit destule de la tine! Mi-a replicat pe ton nervos, sătulă de comentariile mele. Ce se întâmplă între mine şi el nu te priveşte pe nici tine nici pe altcineva...
- Tu nu înţelegi că eu nu mai pot trăi aşa? Dacă tot nu-ţi pasă de tine, de sufletul tău atunci... atunci măcar gândeşte-te la mine. Gândeşte-te că acest om îmi va lăsa răni adânci, traume. Cu siguranţă mă va durea dacă l-am părăsi, dar cu siguranţă m-ar durea şi mai tare dacă am rămâne.
I-am spus femeii din faţa mea. Lacrimile se scurgeau pe chipul meu, dar pe ea nu o interesa. Se vedea clar că nu-i convine situaţia în care m-am pus de una singură, dar nu dădea semne că ar abandona. Continua să îmi spună că este doar viaţa ei şi poate face ce vrea cu ea, iar eu nu am de ce să intervin. Ochii ei erau atât de reci, nu exprimau nimic. Cu timul a ajunsă să o transforme în copia lui fielă, în jucăria lui. Mă durea sufletul să ştiu ce urma să se întâmple şi să nu pot face nimic ca să opresc acest dezastru.
- Atâta timp cât voi trăi pe acest pământ, voi trăi după propiile mele reguli. Nici tu, dar nici tatăl tă...
- El nu este tatăl meu! I-am strigat, iar apoi lăsând-o pe ea în urmă am ieşit din casă. ‚Nu este vina mea că nu m-ai ascultat’ mi-am spus în gând.
End of FlashBack
Nu înţelesesem niciodată cum i-a permis acelui monstru să îşi bate joc de noi în halul ăsta. Trecea cu vederea orice face, până şi faptul că o batea până ii se iviră firicelele de sânge. Venea beat acasă şi se aprindea din orice. Şi totuşi, îl iarta fără cea mai mică ezitare. Iubirea ei pură şi totuşi atât de oarbă pentru acest monstru, pe care sunt nevoită să-l numesc tată, mă distrugea încet. I-a dat atât de multă libertate încât, câteodată, nu mai dădea pe acasă zile întregi poate chiar săptămâni, iar când venea îi cerea bani şi mâncare, ca după aceea să plece din nou. Ştiam că suferă, o vedeam cum uşor uşor se stinge pe dinăuntru. O auzeam noaptea plângând, deseori rugându-se lui Dumnezeu să-l aducă acasă sănătos. Mă gândeam că dacă cumva ea ne-ar părăsi (sau cel puţin pe mine) atunci aş ajunge să mă sting odată cu plecarea ei.
Dimineţa sosise prea lent. Nu închisesem un ochi toată noaptea, am stat şi m-am gândit cum să o fac să vadă această realitate pe care nu o acceptă nici în ruptul capului. Cum să o fac să vadă că numai îşi bate joc de ea. Cum o face să sufere fără nici un resentiment, pentru el este o joacă. Mai degrabă, un joc al vieţii ce are de gând să-l câştige chiar şi dacă asta înseamnă să calce în picioare toată munca mamei de o viaţă. M-am ridicat din în şezut, frecându-mi uşor tâmplele. Efectiv, din cauza oboselii acumulate nu mă mai puteam gândi la nimic. La absolut nimic ce ar putea funcţiona. Oftasem scurt şi renunţasem pe moment să îmi mai bat capul cu probleme ce nu ar fi trebui să ţină de mine. Şi totuşi, nu pot lăsa lucrurile aşa. M-am resemnat cu încă un oftat ceva mai lung şi mai zgomotos în timp ce m-am chinuit să dau plapuma la o parte. Picioarele mele atât de sunţiri le descoperisem, ieşind din atmosfera caldă dând nas în nas cu aerul rece ce se afla în cameră. Cu greu am încercat să ating podeaua, dar îmi era atât de lene încât aş fi stat în pat toată ziua. Misiune imposibilă. Dacă nu aş fi coborât în zece minute ar fi venit mama la mine să-mi spună nu ştiu al câtelea discurs din ultimele zile. Un chicotit se strecurase printre buzele mele umplând camera cu acest ‚zgomot’ care nu se mai auzise atât de des în ultimul timp. Scurt a fost. Scurt a fost puţinul timp pe care l-am petrecut fericită, dar cum fiecare poveste are un sfârşit mai mult sau mai puţin cu happy ending, trebuia să revin cu picioarele pe pământ. Am atins cu vârful degetelor podeaua rece şi udă... udă? Am aţipit eu azi-noapte şi nu mi-am dat seama? Mă cuprinse o frică inconştientă. Îmi era al naibii de frică să mă uit... frică să nu găsesc lichidul vâscos vital nouă, sângele. Sângele pe care începusem să-l dispreţiesc din ce în ce mai mult. Aşa laşă cum am fost când venea vorba de aşa ceva, îmi făcusem curaj şi mă uitasem cu jumătate de ochi. Se pare că era doar apă. Mda... mai rău de atât nici nu se putea. Mă transformase, într-un iepure cu fiecare zi ce trece. Inconştient am respirat uşuată...
- La naiba cu paharele lor şi nevoia de a bea apă! Mă trezesc spunând dintr-o dată
Am ieşit din cameră şi m-am îndreptat leneşă cu paşi mici spre bucătăria ce se afla la parter. Marea mea bucurie; să cobor scările când dormeam pe mine. M-am uitat după mama în stânga şi în dreapta, nici urmă de ea se pare că nu era acasă poate plecase la biserică cine ştie, dar în spre deosebire de ea, el era prezent să-mi strice dimineaţa. Aşa cum face de fiecare dată când îşi mai amintea că are şi el o familie. Am trecut mândră şi nepăsătoare pe lângă acest ‚străin’ şi m-am îndreptat spre frigider deoarece aveam o poftă nebună de un suc de gref, drogul meu. Simţeam nevoia să chicotesc la acest gând, dar cum se afla şi ăsta prin preajmă... m-am abţinut sperând la o dată viitoare. Am deschis frigideru nepăsătoare şi începând să cotrobăi după vasul din sticlă în care se afla mult aşteptatul suc. Îmi scosesem un pahar din dulap în care urma să torn nişte lichid dulce, am pus sucul înapoi în frigider şi următoarea staţie era ieşirea. Când să ies vocea lui mă oprise, la fel de rece ca întodeauna... la ce mă puteam aştepta din partea unui om ca el? La răceală şi dispreţ, aş fi preferat să fi tăcut şi să mă lase în pace.
- Da, să saluţi nu şti? Îmi replică tăios şi rece... Din câte ştiu copilul îşi salută părintele din respect. Spune amuzat, aproape prea relaxat dintr-o dată.
E cum să nu. Auzi la el, respect. Cum putea să aducă vorba de aşa ceva când el ar fi trebuit să ne respecte pe noi.. după tot ce ne-a făcut. Vagabond de doi bani.
- Respect? După tot ce mi-ai făcut mie şi mamei încă eşti în stare să îmi comentezi mie despre respect? M-a pufnit un râs, se uita nervos la mine. Păi lasă-mă să îţi reamintesc că stai nopţile prin baruri şi prin bordele, iar pe acasă dai din an în Paşti. Şi când vi ne iei banii şi ne mănânci mâncarea. Eşti un om al străzii... mama te-a luat de acolo, te salvat, dar un vagabond tot vagabond rămâne fie el îmbrăcat în zdrenţe sau în costum la patru ace. I-am replicat fără pic de milă.
S-a enervat atât de tare încât era mai roşu decât racul. Expresia feţei lui îmi provacase un râs ce a ieşit cam isteric. Mulţumită de cuvintele pe care i le adresasem, le merita din plin ar poate trebuia să fiu ceva mai dură, am ieşit din bucătărie, dar nu am apucat să trec de canapeaua din sufragerie deoarece mă trântise pe ea şi se urcase peste mine. Ce pervers... chiar şi propria fică? Cât de josnic, trebuia să fie al naibii de disperat după o aventură şi probabil prea excitat încât să nu mai gândească raţional.. îmi era atât de ruşine că este rudă cu mine. Ne facea familia de ruşine...
- Târfă ce eşti! Cum îţi permiţi să-mi vorbeşti aşa? Nu îţi dai seama că te am la degetul mic? Eşti nimic pe lângă mine... eu te-am creat! Nu-ţi face griji te învăţ eu minte cum să te porţi cu mine de acuma-ncolo.
Şi după aceste cuvinte începu să se dezbrace. Abia văzusem cu ce era, îmbrăcată, o pereche de pantaloni extrem de scurţi negri şi un maio alb cu buricu’ gol, poate şi din cauza asta mă băgase în seama. Cap sec, cap sec! Mă luasem cu ce sunt îmbrăcată şi nu am observat că tipu era pe jumătate gol. Un fior rece, precum ghiaţa mi-a străbătut corpul în acel moment. Am început să mă zbat şi să ţip ca o isterică în timp ce el râdea cu poftă. Am vrut să-i dau una la locul sensibil şi am reuşit doar că m-am ales cu o lovitură în cap de toată frumuseţea. Totul devine negru în jur.
- Vagabond ordinar ce eÅŸti!
Tot ce am mai reuşit să-i mai spun, iar după aceea am auzit un ţipăt. Mă simţeam incompetentă, mă simţeam vulnerabilă. Mai vulnerabilă decât am fost înainte.
***
Nici nu ştiam cât timp fusesem inconştientă sincer nu mă interesa câtuşi de puţin, cert era că aveam am o durere de cap anormal de mare, ca şi cum mi-ar exploda. Nu ştiam dacă am fost la spital sau nu, efectiv nu-mi aminteam nimic cu excepţia incidentul care mă adusese-n starea asta. Şi la naiba că nu am mai ajuns să gust din sucul delicios. Doar gândindu-mă că irosisem asemenea bunătate de suc pe un idiot mi se urcase sângele la cap. Până la urmă îşi va găsi el naşu, chiar dacă sunt eu sau nu. Viaţa merge mai departea, iar mie nu-mi va sta nimic în cale.Nimic.
So this is all. Capitolul l-am corectat de cel puţin trei ori şi totuşi s-ar putea să mai fie câte o scăpare, două. Sper să vă placă. Aştept părerile voastre.
XoXo, SummerBreeZ.
*. Nu e totul perfect , dar o sa fie ...