03-01-2009, 08:31 PM
Sadic_Soul - Ma bucur ca ti-a placut, cat de cat :) . Ti-as fi recunoscatoare daca mi-ai spune care fraze ti se par puse aiurea, poate reusesc sa le fac mai putin.. aiurea ;)) .
flower_of_hell - Sper sa-ti placa la fel de mult in continuare :3:
IlikeYou - MUltumesc pentru comentariu si ma bucur ca ai facut o exceptie pentru fic-ul meu :laugh:. Nu sunt prea multe greseli pentru ca deobicei sunt atenta cand scriu.
Si nu-ti fa griji, nu va fi un capitol scurt :biggrin:
<< Jude…>>
Intrerupatorul.Ochii mei au umblat disperati in cautarea lui,si cand l-am gasit,l-am lovit cu putere.
Lumina s-a aprins,si de data asta a ramas dominanta,peste camera roz pastelat a lui Destiny.Papusile nu erau acum decat niste jucarii aiurite si nevinovate,la fel si animalele de plus.Ceasul cu pisicute roz de pe noptiera alba arata onorabila ora 3,3 noaptea,cand demonii au invadat-o pe Emily Rose.Ma gandesc serios sa ma las de filme horror,asa cum imi sugereaza Sophie de mult timp.
Pe jos zacea ceea ce facuse zgomotul care ma atrasese in aceasta capcana.Crucea de lemn,care statea deobicei mandra,agatata deasupra patului (evident,nu?) roz a lui Destiny,se afla acum pe parchetul crem,cu fata in jos.
“Five,six grab your crucifix…”
Am ridicat-o,intorcand-o pe partea cu Isus semi-dezbracat,asezat ca un T pe crucea de lemn aramiu.
-Te-ai lovit,Isuse?am intrebat,si am ras singur la gluma mea.
Dar nu era nimic rau in asta,Sophie n-ar fi gustat-o oricum,iar Destiny n-ar fi inteles-o.Sunt sigur ca lui Andrew i s-ar fi parut amuzant,dar o sa aiba de ce sa rada cand o sa-i povestesc de mica mea aventura infricosatoare in propria casa pe intuneric.
Am agatat crucea inapoi,deasupra patului,apoi m-am intors inspre dormitorul meu si a lui Sophie,ca sa ii spun ca totul e bine.Normal,m-am lovit de usa incuiata.Pana s-a obosit sa imi deschida,m-am uitat dupa Freddy,dar era ca si invizibil cu blana lui negra in intunericul holului.
Sunetul metalic se auzii din nou,la fel de sec si macabru ca data trecuta,si usa a fost deschisa de micuta Destiny.Ochii ei albastrii s-au fixat asupra mea si s-au marit considerabil.Apoi,cu un urlet speriat,s-a retras in pat,langa Sophie.
M-am intors,ca sa verific daca nu era vreun monstru mare si urat in spatele meu,apoi am intrat in camera,ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
-Totul e bine,totul e bine…
Vocea calda a lui Sophie incerca sa o linsteasca pe Destiny care tremura in bratele ei.M-am oprit in mijlocul camerei si le-am privit ciudat si intrebator.
-Ce s-a intamplat?am intrebat confuz.
Sophie m-a observat si a scos un tipat inabusit,apoi si-a dus mana la gura si mi-a aruncat o privire identica cu cea a lui Destiny,de acum cateva secunde.
-Ce e?am intrebat enervat,simtindu-ma mai mult decat cretin.
-Ochii tai…abia murmura ea,iar eu m-am intors inspre oglinda din spatele meu.
Din ea ma priveau plictisiti ochii mei negrii,la fel ca deobicei.Am privit mai atent,incercand sa gasesc cu disperare o schimbare,un mic detaliu care le-ar fi putut speria.Dar nu era nimic deosebit,incitant,infiorator.Aratam la fel ca deobicei.
-Ce e cu ei?am intrebat,confuz si iritat.
-Sunt rosii,tata,zise Destiny,si ochii ei mari si albastrii stateau fixati asupra mea,dandu-mi cu adevarat fiori.
-Probabil,am raspuns calm si indiferent.N-am putut sa dorm,din anumite motive,am adaugat,privindu-le sugestiv.
-Sunt rosii ca ai diavolului,murmura ea,si am putut sa aud suspinul de groaza a lui Sophie la auzul cuvantului “diavol”.
-Are dreptate,soptii si ea.
M-am intors,mai mult decat enervat inspre oglinda pentru a doua oara,ca sa verific daca ochii mei erau inca negrii.Si normal ca erau.
-Sunteti nebune.Amandoua,am concluzionat scurt,apoi m-am asezat inapoi in capatul celalalt al patului,pregatit sa dorm si sa uit de ele.
-Jude,ceva nu e in regula,am auzit vocea ingrozita a lui Sophie,sunand ca a unui copil neajutorat din nou,dupa atat de mult timp.
-Totul e foarte bine,am spus optimist.Tot ce am facut a fost sa merg in camera lui Destiny,sa-i ridic crucea de pe jos si sa ma intorc.
-Si toate zgomotlele alea ciudate de pe hol?aproape striga Sophie.
-Era doar Freddy,care latra,am spus indiferent.
-Ba nu,zise ea inversunata.Am auzit totul.Si a sunat ingrozitor.Trebuie sa stii ce s-a intamplat acolo…
-Unde e Freddy?intreba dintr-o data Destiny,cu vocea ei micuta,subtiata de teama.
Le-am privit cateva secunde,pe fiecare in parte,simtindu-ma oarecum inconjurat.Ochii lor identici erau fixati asupra mea,ca ai intregii curti asupra unui condamnat.
-A pocnit becul de pe hol si e intuneric.Succes,daca vreti sa va petreceti noaptea acolo,cautand cainele ala cretin si nu-stiu-ce-chestie care scoate zgomote,am zis,ridicand din umeri.
-Dar cainele ala cretin a fost cu tine!spuse Sophie apasat,si lacrimi calde i se prelingeau pe obrajii palizi.Jude,nu putea sa dispara!
Se ridicase din pat,la fel si Destiny,si acum pareau ca asteapta sa fac acelasi lucru,sa ma mobilizez,sa fiu sclavul lor pentru a mia oara.
-Nu-mi pasa,am raspuns sec.Vreau sa dorm.
-Dar…vru ea sa protesteze.
-Ai timp sa-l cauti si maine si toata viata,daca e viu,iar daca e mort,ai chiar intreaga eternitate la dispozitie.Doar renunta la noaptea asta,din care vreau sa mai prind macar patru ore de somn,am zis,pastrand un ton calm si calculat,dar fierband inauntru.
“Seven,eight,gonna stay up late…”
-Freddy ar putea sa fie mort?intreba Destiny,cu vocea transformata intr-un murmur ingrozit.
Nu astepta un raspuns,ci incepu sa planga isteric.
-Nu,nu,nu,Destiny,nu.Freddy nu e mort,continua sa repete Sophie,dar vorbele ei erau fel de inutile ca razele soarelui intr-o dimineata inghetata de ianuarie.
Destiny ura moartea,ura tot ce era legat de ea,ura pe cel ce pomenea de moarte.I se tragea de la batrana bunica Margaret,mama lui Sophie,care murise cu doi ani in urma.Se temea ca moartea ii va rapii si ei mama,nu intelegea cu ce drept ii ia pe cei dragi ei,nu indraznea sa vorbeasca despre asta.
Plansul ei se intetea la fiecare secunda,o data cu vocea lui Sophie.”Nu,nu,nu,nu e adevarat,tatal tau e nebun,tatal tau glumea,tatal tau are o problema.Freddy e bine,sunt sigura ca e bine,nu avea cine sa-l omoare.”Si atunci unde e?Unde sa fie?E in casa,si doarme,doarme (somnul lui de veci).Tata are dreptate,tata stie mai bine,daca lucrul acela l-a omorat pe Freddy,tata stie,pentru ca el il cunoaste.lucrul acela l-a strigat pe el.
Vorbaria ei fara sens incepea sa capete unul,in mintea mea mult prea obosita.Dar un sens mult prea groaznic si macabru ca sa-l pot accepta.
Stiam.Era “ceva-ul” din camera lui Destiny,era vocea din intuneric care imi cunostea numele,era lucrul care facuse becul abia schimbat de pe hol sa pocneasca.
Sophie cauta disperata un calmant in noptiera de langa patul nostru,il gasii si il inghitii pe uscat,fara apa,tremurand ca o balta maturata de vant.
Incuie usa si stinse lumina,facand eforturi imese sa ignore suspinele adanci si gemetele de groaza a lui Destiny.O baga in pat,incercand sa para nepasatoare in fata protestelor ei evidente,desi lacrimile care curgeau neincetat pe obrajii ei palizi o dadeau de gol.
-N-o sa mai dorm niciodata…soptii Destiny.
“Nine,ten,never sleep again.”
-…acolo.
~~
Catherine traversa strada,asigurandu-se ca deobicei,cum ii spusese intotdeauna mama ei sa faca.Stia,in sinea ei,ca era inutil acum.Era o dupa amiaza ingrozitor de calduroasa de duminica,si soarele usca cu nepasare gazonul perfect al Simpsonilor,vecinii ei snobi.
Nicio masina nu s-ar fi obosit sa strabata straduta de pe Greenspring Avenue,care o despartea de casa lui Anabelle,prietena ei cea mai buna.
Naduseala din aer o coplesea,iar fruntea ii era acoperita cu broboane de transpiratie,pe care si le sterse cu dosul palmei.Nu era nici macar o adiere care s-o racoreasca,sa-i ravaseasca parul brun,sa-i ridice rochita albastra.
Pasea cu grija pe iarba parjolita,privind cu teama spre usa aramie,masiva,a casei lui Anabelle.Se ruga,in sinea ei ca sa raspunda ea la usa,si nu tatal ei.Intotdeauna se temuse de el,dintr-un motiv necunoscut.Il simtea,cand era langa ea,ca e mai rece ca un cub de gheata.Mai mult,era infricosator,asa fusese intotdeauna.Se temea de el,era ceea ce copii mici numeau “monstrul din dulap” sau omul negru,transfigurat intr-o persoana reala.Dar ea nu mai era un copil mic.Avea 10 ani.
Incerca sa-si repete asta,in timp ce urca domol cele doua scari care o aduceau langa usa masiva de lemn.Si,chiar inainte sa bata,stiu.Stiu ca nu va fi o zi obisnuita,stiu ca ceva oribil se va intampla (sau se intamplase deja?),simtea in aer acel ceva si pur si simplu stia ca EL ii va deschide usa.
~~
Enjoy it : )
flower_of_hell - Sper sa-ti placa la fel de mult in continuare :3:
IlikeYou - MUltumesc pentru comentariu si ma bucur ca ai facut o exceptie pentru fic-ul meu :laugh:. Nu sunt prea multe greseli pentru ca deobicei sunt atenta cand scriu.
Si nu-ti fa griji, nu va fi un capitol scurt :biggrin:
<< Jude…>>
Intrerupatorul.Ochii mei au umblat disperati in cautarea lui,si cand l-am gasit,l-am lovit cu putere.
Lumina s-a aprins,si de data asta a ramas dominanta,peste camera roz pastelat a lui Destiny.Papusile nu erau acum decat niste jucarii aiurite si nevinovate,la fel si animalele de plus.Ceasul cu pisicute roz de pe noptiera alba arata onorabila ora 3,3 noaptea,cand demonii au invadat-o pe Emily Rose.Ma gandesc serios sa ma las de filme horror,asa cum imi sugereaza Sophie de mult timp.
Pe jos zacea ceea ce facuse zgomotul care ma atrasese in aceasta capcana.Crucea de lemn,care statea deobicei mandra,agatata deasupra patului (evident,nu?) roz a lui Destiny,se afla acum pe parchetul crem,cu fata in jos.
“Five,six grab your crucifix…”
Am ridicat-o,intorcand-o pe partea cu Isus semi-dezbracat,asezat ca un T pe crucea de lemn aramiu.
-Te-ai lovit,Isuse?am intrebat,si am ras singur la gluma mea.
Dar nu era nimic rau in asta,Sophie n-ar fi gustat-o oricum,iar Destiny n-ar fi inteles-o.Sunt sigur ca lui Andrew i s-ar fi parut amuzant,dar o sa aiba de ce sa rada cand o sa-i povestesc de mica mea aventura infricosatoare in propria casa pe intuneric.
Am agatat crucea inapoi,deasupra patului,apoi m-am intors inspre dormitorul meu si a lui Sophie,ca sa ii spun ca totul e bine.Normal,m-am lovit de usa incuiata.Pana s-a obosit sa imi deschida,m-am uitat dupa Freddy,dar era ca si invizibil cu blana lui negra in intunericul holului.
Sunetul metalic se auzii din nou,la fel de sec si macabru ca data trecuta,si usa a fost deschisa de micuta Destiny.Ochii ei albastrii s-au fixat asupra mea si s-au marit considerabil.Apoi,cu un urlet speriat,s-a retras in pat,langa Sophie.
M-am intors,ca sa verific daca nu era vreun monstru mare si urat in spatele meu,apoi am intrat in camera,ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
-Totul e bine,totul e bine…
Vocea calda a lui Sophie incerca sa o linsteasca pe Destiny care tremura in bratele ei.M-am oprit in mijlocul camerei si le-am privit ciudat si intrebator.
-Ce s-a intamplat?am intrebat confuz.
Sophie m-a observat si a scos un tipat inabusit,apoi si-a dus mana la gura si mi-a aruncat o privire identica cu cea a lui Destiny,de acum cateva secunde.
-Ce e?am intrebat enervat,simtindu-ma mai mult decat cretin.
-Ochii tai…abia murmura ea,iar eu m-am intors inspre oglinda din spatele meu.
Din ea ma priveau plictisiti ochii mei negrii,la fel ca deobicei.Am privit mai atent,incercand sa gasesc cu disperare o schimbare,un mic detaliu care le-ar fi putut speria.Dar nu era nimic deosebit,incitant,infiorator.Aratam la fel ca deobicei.
-Ce e cu ei?am intrebat,confuz si iritat.
-Sunt rosii,tata,zise Destiny,si ochii ei mari si albastrii stateau fixati asupra mea,dandu-mi cu adevarat fiori.
-Probabil,am raspuns calm si indiferent.N-am putut sa dorm,din anumite motive,am adaugat,privindu-le sugestiv.
-Sunt rosii ca ai diavolului,murmura ea,si am putut sa aud suspinul de groaza a lui Sophie la auzul cuvantului “diavol”.
-Are dreptate,soptii si ea.
M-am intors,mai mult decat enervat inspre oglinda pentru a doua oara,ca sa verific daca ochii mei erau inca negrii.Si normal ca erau.
-Sunteti nebune.Amandoua,am concluzionat scurt,apoi m-am asezat inapoi in capatul celalalt al patului,pregatit sa dorm si sa uit de ele.
-Jude,ceva nu e in regula,am auzit vocea ingrozita a lui Sophie,sunand ca a unui copil neajutorat din nou,dupa atat de mult timp.
-Totul e foarte bine,am spus optimist.Tot ce am facut a fost sa merg in camera lui Destiny,sa-i ridic crucea de pe jos si sa ma intorc.
-Si toate zgomotlele alea ciudate de pe hol?aproape striga Sophie.
-Era doar Freddy,care latra,am spus indiferent.
-Ba nu,zise ea inversunata.Am auzit totul.Si a sunat ingrozitor.Trebuie sa stii ce s-a intamplat acolo…
-Unde e Freddy?intreba dintr-o data Destiny,cu vocea ei micuta,subtiata de teama.
Le-am privit cateva secunde,pe fiecare in parte,simtindu-ma oarecum inconjurat.Ochii lor identici erau fixati asupra mea,ca ai intregii curti asupra unui condamnat.
-A pocnit becul de pe hol si e intuneric.Succes,daca vreti sa va petreceti noaptea acolo,cautand cainele ala cretin si nu-stiu-ce-chestie care scoate zgomote,am zis,ridicand din umeri.
-Dar cainele ala cretin a fost cu tine!spuse Sophie apasat,si lacrimi calde i se prelingeau pe obrajii palizi.Jude,nu putea sa dispara!
Se ridicase din pat,la fel si Destiny,si acum pareau ca asteapta sa fac acelasi lucru,sa ma mobilizez,sa fiu sclavul lor pentru a mia oara.
-Nu-mi pasa,am raspuns sec.Vreau sa dorm.
-Dar…vru ea sa protesteze.
-Ai timp sa-l cauti si maine si toata viata,daca e viu,iar daca e mort,ai chiar intreaga eternitate la dispozitie.Doar renunta la noaptea asta,din care vreau sa mai prind macar patru ore de somn,am zis,pastrand un ton calm si calculat,dar fierband inauntru.
“Seven,eight,gonna stay up late…”
-Freddy ar putea sa fie mort?intreba Destiny,cu vocea transformata intr-un murmur ingrozit.
Nu astepta un raspuns,ci incepu sa planga isteric.
-Nu,nu,nu,Destiny,nu.Freddy nu e mort,continua sa repete Sophie,dar vorbele ei erau fel de inutile ca razele soarelui intr-o dimineata inghetata de ianuarie.
Destiny ura moartea,ura tot ce era legat de ea,ura pe cel ce pomenea de moarte.I se tragea de la batrana bunica Margaret,mama lui Sophie,care murise cu doi ani in urma.Se temea ca moartea ii va rapii si ei mama,nu intelegea cu ce drept ii ia pe cei dragi ei,nu indraznea sa vorbeasca despre asta.
Plansul ei se intetea la fiecare secunda,o data cu vocea lui Sophie.”Nu,nu,nu,nu e adevarat,tatal tau e nebun,tatal tau glumea,tatal tau are o problema.Freddy e bine,sunt sigura ca e bine,nu avea cine sa-l omoare.”Si atunci unde e?Unde sa fie?E in casa,si doarme,doarme (somnul lui de veci).Tata are dreptate,tata stie mai bine,daca lucrul acela l-a omorat pe Freddy,tata stie,pentru ca el il cunoaste.lucrul acela l-a strigat pe el.
Vorbaria ei fara sens incepea sa capete unul,in mintea mea mult prea obosita.Dar un sens mult prea groaznic si macabru ca sa-l pot accepta.
Stiam.Era “ceva-ul” din camera lui Destiny,era vocea din intuneric care imi cunostea numele,era lucrul care facuse becul abia schimbat de pe hol sa pocneasca.
Sophie cauta disperata un calmant in noptiera de langa patul nostru,il gasii si il inghitii pe uscat,fara apa,tremurand ca o balta maturata de vant.
Incuie usa si stinse lumina,facand eforturi imese sa ignore suspinele adanci si gemetele de groaza a lui Destiny.O baga in pat,incercand sa para nepasatoare in fata protestelor ei evidente,desi lacrimile care curgeau neincetat pe obrajii ei palizi o dadeau de gol.
-N-o sa mai dorm niciodata…soptii Destiny.
“Nine,ten,never sleep again.”
-…acolo.
~~
Catherine traversa strada,asigurandu-se ca deobicei,cum ii spusese intotdeauna mama ei sa faca.Stia,in sinea ei,ca era inutil acum.Era o dupa amiaza ingrozitor de calduroasa de duminica,si soarele usca cu nepasare gazonul perfect al Simpsonilor,vecinii ei snobi.
Nicio masina nu s-ar fi obosit sa strabata straduta de pe Greenspring Avenue,care o despartea de casa lui Anabelle,prietena ei cea mai buna.
Naduseala din aer o coplesea,iar fruntea ii era acoperita cu broboane de transpiratie,pe care si le sterse cu dosul palmei.Nu era nici macar o adiere care s-o racoreasca,sa-i ravaseasca parul brun,sa-i ridice rochita albastra.
Pasea cu grija pe iarba parjolita,privind cu teama spre usa aramie,masiva,a casei lui Anabelle.Se ruga,in sinea ei ca sa raspunda ea la usa,si nu tatal ei.Intotdeauna se temuse de el,dintr-un motiv necunoscut.Il simtea,cand era langa ea,ca e mai rece ca un cub de gheata.Mai mult,era infricosator,asa fusese intotdeauna.Se temea de el,era ceea ce copii mici numeau “monstrul din dulap” sau omul negru,transfigurat intr-o persoana reala.Dar ea nu mai era un copil mic.Avea 10 ani.
Incerca sa-si repete asta,in timp ce urca domol cele doua scari care o aduceau langa usa masiva de lemn.Si,chiar inainte sa bata,stiu.Stiu ca nu va fi o zi obisnuita,stiu ca ceva oribil se va intampla (sau se intamplase deja?),simtea in aer acel ceva si pur si simplu stia ca EL ii va deschide usa.
~~
Enjoy it : )