Statuia Morţilor (cu acordul parintilor va rog )

[YamaMina]

Lost_in_love-multzam ptr sustzinere*hugs*...yes I'm gonna 'ganbaru'!:D
[center]Cap. V:Frică, iubire şi zâmbete…[/center]



La şcoală Shidori a făcut tot posibilul să-şi concentreze atenţia către profesori. Fiecare gând care îi aluneca către un anumit băiat plutitor întalnit de ea, era împins cu îndarjire într-un colţişor al minţii ei. Dacă mai continua să se gândească la el, deja putea să vadă camera şi cămaşa de forţă albă. Nu, trebuia să se concentreze pe faptul că totul era doar o mare festă jucată de imaginaţie.
În îndarjirea ei de a-şi alunga din minte ciudata întâmplare, a ieşit de trei ori la tablă şi chiar a ridicat mâna de câteva ori. Acest lucru le-a mirat nespus pe Tomoko şi Hizumi şi i-a bucurat pe profesori.
Shidori incerca cu toată forţa să nu-i fugă mintea la ceea ce a vazut în drum spre şcoală, însă cu toată împotrivirea ei, imaginea nu putea fi ştearsă, ca un semn facut pe piele cu un fier incins. Oricât s-ar fi încercat să se şteargă, o urmă va rămâne permanent ca amintire eternă.
O mulţime de intrebări i se învârt în minte ca un vârtej ameninţător. Se ciocnesc şi se îmbrăţişează una pe alta într-o armonie nebună de sunete. Întotdeauna se visase ca un personaj principal din anime, însă acum începuse să vadă lucruri nebuneşti pe stradă. Oare devenise atât de obsedată de anime-uri încât acum le vede real? Totuşi acel băiat părea real, dacă nu plutea ai fi jurat că este om. Nu putea să fie un produs al imaginaţiei ei! Şi totuşi îl visase cu o zi înainte, şi totuşi Tomoko nu-l văzuse, şi totuşi….
- D-ra Hizucori? D-ra Hizucori?
Shidori se trezeşte brusc din aceste gânduri care nu-i dădeau pace şi realizează că rămăsese cu mâna pe sus de când profesorul pusese utima întrebare.
- Aaaa…mă pot duce până la baie?
- Da! Dar în cinci minute să te întorci! îi răspunde profesorul.
Shidori iese. Ajunge la baie unde îşi dă cu apa rece pe faţă. Aceleaşi gânduri i se întorc obsedant în minte.
Îşi mai dă o dată cu apă, iar când se priveşte în oglindă o frică imensă îi invadează corpul. Parcă îi străpung inima mii de ace de gheaţă. Se simţeaa strânsă în braţe de ceva puternic care n-o lăsa să respire, să se mişte. Era acaparată de sentiment şi parcă orice gând îi părăsi mintea.
În spatele ei se află acel băiat necunoscut, privind-o în acelaşi mod ca în visul ei şi ca atunci când l-a văzut pe stradă. Părul întunecat străluceşte sângeriu în lumina neonului, iar ochii neobişnuit de lucitori parcă o ard. Stă la un metru de podeaua umedă, drept şi mândru ca un rege. Braţele sale lungi se odihnesc încrucişate deasupra pieptului. Nu e solid, dar nici nu degajă sensibilitate. E zvelt şi are aerul unui om puternic, sigur pe sine. Are plastifiat pe faţă un zâmbet intens, uşor zeflemitor, care de aproape pare un rânjet diabolic.
Fata începe să tremure, groaza ce o cuprinsese spunându-şi cuvântul. Se panichează şi face singurul lucru care reuşeşte să-l proceseze. O ia la fugă din baie pe coridorul lung şi întunecat. Nu ştie încotro se îndreaptă, însă tot ce-şi doreşte, e să scape de acea arătare. Coteşte spre dreapta şi se întâlneşte cu acelaşi zâmbet ce o urmărea de două zile.
Închide ochii şi ţipă. Se ruga din tot sufletul să nu fie nimic adevărat, să se trezească în camera ei şi să realizeze că totul a fost doar un vis.
E o linişte de nepătruns, iar fata se calmează uşor la posibilitatea că poate ceea ce a fost, acum a dispărut. Încă mai avea unele temeri care îi strângeau inima ca un cleşte, însă observând că nimic nu se întâmplase şi că ea e inconjurată de aceeaşi pace periculoasă ce o aducea tăcerea, se hotărăşte să deschidă ochii precaut.
Băiatul o privea la fel ca şi până acum. Nu mai pluteşte, iar picioarele lui bine definite, asemanatoare cu cele ale unui fotomodel, cum văzuse ea la televizor, parcă mângâie podeaua.
Întinde mâna şi se apropie uşor de ea, de parcă ar fi invitat-o undeva. Fata se dă înapoi în acelaşi ritm în care, arătarea se apropie de ea.
Stă cu privirea aţintită spre el ca nu cumva acesta să facă o mişcare bruscă şi să fie luată pe nepregătite. Nu îndrăzneşte să spună nimic, de teamă să nu declanşeze vreo reacţie agresivă din partea tânărului.
Brusc, Shidori se întoarce ca să fugă.
Un val de durere o cuprinde şi totul se stinge în faţa ochilor…

- Shidori-chan? Shidori-chan?
Fata deschide uşor ochii la auzul unei voci straniu de cunoscute. O durere acută îi apăsă tâmplele.
Teruo o privea zâmbind. Îi întinde mâna să o ajute să se ridice. Fata acceptă braţul oferit cu o oarecare timiditate.
O parte a tâmplei o arde. Duce cealaltă mâna care nu era ocupată , spre acel loc şi observă că sângerează.
- Ce s-a întamplat? întreabă ea încă ameţită.
- Profesorul a văzut că nu mai vi şi m-am oferit să mă duc după tine. Te-am auzit ţipând şi când am ajuns aici, erai întinsă pe jos. Nu ştii ce-ai păţit? Poftim! îi oferă el o batistă.
- Nu, nu ştiu ce am păţit! Arrigatou! zâmbeşte ea şi se înroşeşte….Nu-mi amintesc decât că m-am dus la baie şi…
- Åži?
- Şi…atât…nu-mi mai amintesc nimic. zice ea şi lasă capul în jos.
Shidori îşi amintea perfect ce se întamplase. Nu-i putea spune lui Teruo, pentru că el ar fi considerat-o nebună.
Nu mai spune nimic şi pleacă cu el către clasă.
Nu mai putea să nege. Arătarea aceea era reală, atât cât putea să fie fără să fie afectat sistemul de raţiune al cuiva, în cazul acesta fiind imposibil fără a nu distruge realitatea lumii persoanei în cauză. Ştia că nu innebunise. Nu se credea cine ştie ce salvator al lumii, iar băiatul acela nu era cine ştie ce forţă divină, sau poate era...dar ea sigur nu era nebună. Îl credea acum real ca orice lucru care o înconjura şi asta o neliniştea. Oricât s-ar fi chinuit acum nu mai putea nega nimic din ce văzuse, iar acest lucru îi distrugea orice fărâmă de calm pe care o simţise înainte. O mică parte a fiinţei sale încă mai se agăţa de posibilitatea că imaginaţia sa e vinovată, iar ideea unui psiholog îi apăru în minte ca o rază de lumină. Însă ce vor spune prietenele ei când vor afla? Ce va spune Teruo? O vor crede o ciudată sau o vor sprijini?
Teruo observă bătălia pe care Shidori o ducea cu sine şi o priveşte îngrijorat. Nu ştia ce se întâmplase cu ea, dar vroia să o sprijine orice ar fi fost. Acesta insistă să o ducă la infimerie, dar Shidori refuză. Batista pe care i-o dăduse Teruo şi pe care o folosea ca pansament, valora mai mult decât toate medicamentele din lume…
- Shidori-chan ce ai păţit? o întreabă Tomoko şi Hizumi.
- Eh…nimic, un accident….m-am lovit din greşeală. spune Shidori.
De fapt nici nu a minţit. Când a vrut să scape de acea nălucă, nu a realizat că în spatele ei se află un zid, aşa că, în viteza ei, a intrat cu capul în perete. Din cauza asta avea ditamai cucuiul în frunte.
- Oricum se pare că te simţi bine, mai ales datorită lui Teruo! Ia spune ai profitat de faptul că te-ai rănit şi l-ai lăsat să te care în braţe? Cred că e absolut romantic să fii cărată aşa de cel pe care îl placi. Să-l simţi aproape, să-i auzi bătaia inimii, să te înfiori... Cred că te-ai dus la baie, ai început să visezi la Teruo, te-a luat somnul în picioare şi te-ai lovit la cap. Dragostea e şi periculoasă, uite ce face din tine! chicoteşte Tomoko.
-Tomokoo!!! se încruntă Shidori şi porneşte ameninţător spre ea.
Tomoko o ia la fugă, iar Shidori o urmează. În cele din urmă Tomoko este prinsă, iar scena se termină cu o partidă de gâdilat. Hizumi se alătură şi ea.
Râsetele lor străpung aerul oarecum tăcut de primăvară şi se înalţă undeva sus, sus de tot…