17-06-2012, 08:09 PM
Capitolul I: Promisiune
Garzile s-au uitat mirate la mine si am simtit ca sunt privita din cap pana in picioare. Fiecare detaliu al corpului meu era analizat. Fiecare particica din mine era urmarita. Ma simteam mai rau ca un monstru ciudat de la circ, la care toti oamenii se holbau. Am incercat sa nu ma las intimidata de privirile lor insistente. Enervata la culmea cu atatea perechi de ochi atintit asupra mea, le-am striat:
– Nu va mai holbati atata la mine, altfel veti da de dracu'!
Si asa, imediat s-au executat. Ne-au deschis portiile imense placate cu aur. L-am auzit pe Nibor chicotind usor si l-am intrebat ce-i asa amuzant.
– Nimic, printesa Reyinia! chicoti si mai tare.
– Nu, nu si tu, te rog. Le spun doar asa pentru ca asa ma stiu. Te rog, voi fi mereu Arret a ta, si nu micuta Reyinia. I-am dat un pumn in burta si s-a prefacut atat de bine ca il doare, incat aproape l-am crezut. Aproape.
– Bine, dar este numele tau din nastere. De ce nu-ti place?
– Ma leaga prea mult de trecut. L-am privit trist, gandindu-ma la durerea simtita cand am fost abandonata. Te rog, Nibor, promite-mi ca macar tu nu o sa ma abandonezi vreodata.
M-a privit bland, ochii lui de culoarea cerului exprimand sinceritate.Mi-a zambit, imbarbatandu-ma, si mi-a soptit la ureche:
– Iti promit, orice ar fi, voi fi acolo pentru tine. Iti promit ca nu te voi abandoma, Arret. Mi-a strans mana in timp ce i-am sarit in brate. Imbratisarea ne-a fost intrerupta de garzile ce se apropiau.
Cand am vazut o batrana cu riduri adanci si par balai, aproape alb, atentia mi-a cazut pe rochia lunga si pompoasa. Mi-am dat seama ca eu, in acei pantaloni scurti, eram mult mai mult decat vulgara. Perioada rochilor infloritoare, imperiale si cu multe modele era la moda. Ce sa spun ca lungimea minima era pana in pamant. Batrana ce avea o rochie modesta, de un bleumaren superb, veni si imi spuse un "Pe aici". Am urmat-o incet. Coridoarele lungi si interminabile mi se pareau o risipa. Ce rost are sa ai atatea camere poleite cu aur, daca nu sta nimeni in ele si le ti doar de frumusete? Dupa cateva minute bune de mers, mi-am dat seama ca sunt doar eu si batrana, ce mergea pur si simplu. Unde era Nibor? Nu ar fi disparut de buna voie fara sa ma anunte. De asta sunt sigura.
M-am oprit si am intrebat-o raspicat pe batrana unde este prietenul meu.
– Prietenul tau? Adica ucigasul cu sange rece? Imi spuse cu o retinere oarecare.
Pentru ei, da, este un ucigas. La fel sunt si eu. Dar pentru mine, el este prietenul meu cel mai bun.
– Da, vreau sa stiu unde este, i-am raspuns.
– Nu iti face griji, ne-am dat imediat seama ca el te tine ostatica si nu te lasa acasa, asa ca l-am inchis.
Mintea mi-a paralizat.
– Ati ce? am zbierat eu. Sunteti nebuni de legat, Nibor e prietenul meu! Nu ma tine ostatica! Sunteti dusi! Nu fac nimic pana nu e si el! Si cu asta, am fugit inapoi. Nu am privit-o pe batrana ce sunt sigura ca a avut sperietura vietii ei.
Coridoarele erau parca un labirint. Fugeam, insa nu stiam incotro. Nu imi mai amintesc drumul de intoarcere. Auzeam pasi din ce in ce mai tare. Se indreptau catre mine. Am fugit in prima camera din acel coridor. Am cercetat cu ochii un loc in care ma puteam ascunde. Sub pat? Prea clasic. In sifonier? Prea ingust. Dupa perdele? Prea copilaresc. Atunci am observat balconul. Am pasit rapid si totusi atent catre el. Minunat. Cred ca eram la etajul al patrulea. Puteam sa sar, dar faceam zgomot si ma gaseau. Asa ca m-am catarat pe zidul de culoarea stejarului. Nu puteam sa urc foarte mult, asa ca am stat intr-un loc din care nu ma puteau vedea daca se uitau la geam. Intrarea in alta camera se excludea. Am asteptat pana cand pasii s-au departat. Reusisem. Sunt un geniu, ar trebui sa primesc chiar si un premiu!
M-am apropiat usor de camera de unde venisem. Trebuie sa ma gandesc unde sunt temnitele. Amintirile mele din copilarie erau vagi, totusi mi-am amintit cand dadaca imi spunea sa nu ma duc la ultimul etaj al castelului, caci acolo sunt monstruleti. Poate la asta s-a referit. Oricum, alta varianta nu am, asa ca trebuie sa o incerc pe asta.
Cand am pasit in camera din nou mi-am dat seama ca habar n-am cum sa ajung la ultimul etaj. Am iesit usor si m-am trezit cu vreo suta de gardieni inarmati ce se uitau la mine. Tot holul era impanzit de ei. Eram inconjurata. Se pare ca ascunzatoarea mea nu a fost foarte buna. Am analizat situatia. Sa ma lupt cu ei nu-mi convenea, eram depasita numeric si nu-mi place sa-mi patez mainile cu sange nevinovat. Sa fug, n-aveam unde. Singura solutie era sa ma predau. Totusi, aceasta posibilitate nu-mi convenea deloc.
– OK, ok, ati castigat. In momentul acela in fata mea se infatisa chiar regina Notira. Inalta, impozanta, cu umeri lati, rochia aceea stramta nu o avantaja. Figura triumfatoare. Parea mai tanara ca niciodata, desi avea cateva riduri in plus. Totusi, am putut observa ca la baza scalpului se conturau usor niste fire albe. Pielea alba era acoperita de materialul scump al rochiei. Pantofi cu toc. Ochii aceia negri erau inca nestapaniti. Puteam observa ura in ei. Buzele i s-au conturat intr-un zambet malefic. Ochii au inceput sa-i straluceasca Nu era nici de cum pe moarte. Mincinoasa. Prefacuta. Ipocrita. Mama mea. Se apropie de mine incet si-mi spuse, luandu-ma de par:
– Te-am imbracat mai bine de atat, si acum esti o vulgara musculoasa.
Aproape am pufnit in ras. Dintre toate replicile pe care le putea spune la prima intalnire, aceasta era cea mai penala. I-am raspuns, incordandu-mi corpul pentru a-i dezvalui mai bine muschii mei:
– Induiosator, regina. Se pare ca cineva de aici nici n-a putut sa aiba propriul copil, asa ca a adoptat unul...
– Netrebnica nerecunoscatoare ce esti tu, te-am crescut ca pe propria mea fiica, si tu nu ai putut accep...
– Ce sa accept? Ca v-a durut mana sa ma luati inapoi? Acum, mai bine mi-ati spune unde este Nibor daca nu vreti sa aveti niste pierderi umane!
Nici nu clipi cand i-am spus asta. Am auzit doar un " Duceti-o la brunet". Perfect. Imediat ce vom fi impreuna vom evada din acest castel si nu ne vom mai intoarce vreodata. Niste paznici m-au condus pe un holul prin care intrasem in camera. Deschise un fel de usa secreta si ma pofti sa intru in ea. Am coborat mai multe trepte ce parca nu se terminau.Am ajuns intr-un loc intunecat, unde am fost practic aruncata la pamant de catre gardieni. Ce nesimtit! Simteam cum picioarele lor se asaza pe trupul meu si ma imobilizeaza. Asadar, vor bataie. Asta vor primi. Dintr-o lovitura m-am eliberat. Imediat am creat un foc pentru a lumina si am auzit un scancet slab. Inima mi-a inghetat cand l-am vazut pe Nibor incatusat.
Era o MARE diferenta intre Nibor de acum 20 de minute, si Nibor de acum. Pielea sa capatase o nuanta de mov inchis. Vanataile ii acopereau fata. Statea intins pe o saltea improvizata, arcuindu-si spatele si strangandu-si genunchii la piept. Dar nu era tot. Parea mult mai slabit. Neajutorat. Am alergat in directia lui si l-am luat in brate. Gemea de durere. Tot corpul il durea. L-am eliberat imediat, simpla mea atingere il ranea nespus…
Bratele erau amortite. Le-am tipat gardienilor ce se aflau inca acolo sa-mi spuna ce a patit. Un simplu " Nu stim" si mi-a fost indeajuns cat sa ma aprind. La propriu. Camera a fost imediat luminata de focul creat de mine. In acel moment gardienii au fugit, iar eu dupa ei. L-au ranit pe el, pe prietenul meu, si trebuie sa plateasca pentru asta. Nimeni nu se ia de vreunul dintre noi fara ca celalalt sa nu se opuna.
Imediat temnita s-a umplut de alti gardieni, iar in cele din urma, regina si-a facut aparitia. Am privit-o cu dispret, in timp ce am numit-o nenorocita fara nici macar o retinere.
– Nu o sa mai vorbesti asa cu mama ta dupa ce o sa-ti spun ca prietenul tau este pe moarte.
Am impietrit. Genunchi au inceput sa-mi tremure involuntar si am fost pusa in fata unui adevar crud: Nibor arata foarte rau. L-am analizat inca odata. Incerca sa-mi spuna ceva, insa nu a putut. Am simtit cum inima mi se sparge in mii de bucatele. Nu am fost acolo cand a avut nevoie. O clipa de neatentie si uite cum a ajuns acum. Doamne, n-a trecut nici macar o jumatate de ora! Si totusi, baiatul din fata mea era mult prea schimbat. Ce puteam sa fac? Nici macar nu stiu ce are. Judecand dupa simtomele sale nu a fost batut. Nici nu avea cand sa fie batut in conditiile in care timpul a fost scurt. Am cautat urme ale injectarii vreunei substante pe corpul sau.
Inima mi-a inghetat cand am privit pe gatul sau pe care odata il muscam in joaca doua intepaturi mici. Sarpe, asadar. Judecand dupa forma si marimea lor, un sarpe veninos si necunoscut mie. Mi-am luat inima in dinti si m-am abtinut sa nu sar la gatul ei.
– Ce vrei? am spus plin de dispret.
Zambi.
– Ce vreau? Vreau ca tu sa-ti reocupi locul de printesa al Taramului Celor Patru Anotimpuri.
Sa ce? Eu? Printesa cea buna ? Nu am apucat sa continui, caci m-a intretup:
– Reyinia, prietenul tau este foarte bolnav, nu vezi si tu? Veninul de sarpe-coral este foarte puternic si-l omoara in cateva ore. Daca vrei sa-l salvezi, trebuie sa accepti oferta mea. Bineinteles, nu iti cer imposibilul, dar atata timp cat noi vom trai, vreau ca tu sa devi printesa de odinioara. Nu-ti face griji, eu cu taicatu' o sa ne ducem in cateva luni.
Mi-am cantarit atent optiunile. Moartea lui Nibor nu era o optiune. Sa fug, luandu-l pe el cu mine? Nici nu stiu ce antidot i-ar trebui, iar cateva ore sunt insuficiente. Am respirat greoi si l-am observat pe Nibor cum se chinuie sa spuna ceva. Nu reusea in schimb. Starea i se agrava in fiecare secunda.
Nu se poate, regina asta este diabolica. Vrea sa fiu printesa. Si din nefericire pentru mine, asta este singura optiune. Dar cum? De ce vrea Regina ca eu sa fiu printesa, dupa cate morti am facut? Cum de imi propune asa ceva? Oare moartea i-a luat mintile? Monologul mi-a fost intrerupt de catre scancetul neajutoral al lui Nibor, ce-mi spunea sa nu o fac. Il puteam vedea cum se chinuie sa spuna mai multe, insa nu putea. Cuvintele nu-i ieseau. I-am pus un deget pe buzele aspre.
Am simtit un junghi in inima. Ma durea nespus sa-l privesc asa, neajutorat. Involuntar, o lacrima mi-a curs pe obrazul fierbinte.. Regina a venit mai aproape.
– Fac ce vrei tu, dar salveaza-l.
Garzile s-au uitat mirate la mine si am simtit ca sunt privita din cap pana in picioare. Fiecare detaliu al corpului meu era analizat. Fiecare particica din mine era urmarita. Ma simteam mai rau ca un monstru ciudat de la circ, la care toti oamenii se holbau. Am incercat sa nu ma las intimidata de privirile lor insistente. Enervata la culmea cu atatea perechi de ochi atintit asupra mea, le-am striat:
– Nu va mai holbati atata la mine, altfel veti da de dracu'!
Si asa, imediat s-au executat. Ne-au deschis portiile imense placate cu aur. L-am auzit pe Nibor chicotind usor si l-am intrebat ce-i asa amuzant.
– Nimic, printesa Reyinia! chicoti si mai tare.
– Nu, nu si tu, te rog. Le spun doar asa pentru ca asa ma stiu. Te rog, voi fi mereu Arret a ta, si nu micuta Reyinia. I-am dat un pumn in burta si s-a prefacut atat de bine ca il doare, incat aproape l-am crezut. Aproape.
– Bine, dar este numele tau din nastere. De ce nu-ti place?
– Ma leaga prea mult de trecut. L-am privit trist, gandindu-ma la durerea simtita cand am fost abandonata. Te rog, Nibor, promite-mi ca macar tu nu o sa ma abandonezi vreodata.
M-a privit bland, ochii lui de culoarea cerului exprimand sinceritate.Mi-a zambit, imbarbatandu-ma, si mi-a soptit la ureche:
– Iti promit, orice ar fi, voi fi acolo pentru tine. Iti promit ca nu te voi abandoma, Arret. Mi-a strans mana in timp ce i-am sarit in brate. Imbratisarea ne-a fost intrerupta de garzile ce se apropiau.
Cand am vazut o batrana cu riduri adanci si par balai, aproape alb, atentia mi-a cazut pe rochia lunga si pompoasa. Mi-am dat seama ca eu, in acei pantaloni scurti, eram mult mai mult decat vulgara. Perioada rochilor infloritoare, imperiale si cu multe modele era la moda. Ce sa spun ca lungimea minima era pana in pamant. Batrana ce avea o rochie modesta, de un bleumaren superb, veni si imi spuse un "Pe aici". Am urmat-o incet. Coridoarele lungi si interminabile mi se pareau o risipa. Ce rost are sa ai atatea camere poleite cu aur, daca nu sta nimeni in ele si le ti doar de frumusete? Dupa cateva minute bune de mers, mi-am dat seama ca sunt doar eu si batrana, ce mergea pur si simplu. Unde era Nibor? Nu ar fi disparut de buna voie fara sa ma anunte. De asta sunt sigura.
M-am oprit si am intrebat-o raspicat pe batrana unde este prietenul meu.
– Prietenul tau? Adica ucigasul cu sange rece? Imi spuse cu o retinere oarecare.
Pentru ei, da, este un ucigas. La fel sunt si eu. Dar pentru mine, el este prietenul meu cel mai bun.
– Da, vreau sa stiu unde este, i-am raspuns.
– Nu iti face griji, ne-am dat imediat seama ca el te tine ostatica si nu te lasa acasa, asa ca l-am inchis.
Mintea mi-a paralizat.
– Ati ce? am zbierat eu. Sunteti nebuni de legat, Nibor e prietenul meu! Nu ma tine ostatica! Sunteti dusi! Nu fac nimic pana nu e si el! Si cu asta, am fugit inapoi. Nu am privit-o pe batrana ce sunt sigura ca a avut sperietura vietii ei.
Coridoarele erau parca un labirint. Fugeam, insa nu stiam incotro. Nu imi mai amintesc drumul de intoarcere. Auzeam pasi din ce in ce mai tare. Se indreptau catre mine. Am fugit in prima camera din acel coridor. Am cercetat cu ochii un loc in care ma puteam ascunde. Sub pat? Prea clasic. In sifonier? Prea ingust. Dupa perdele? Prea copilaresc. Atunci am observat balconul. Am pasit rapid si totusi atent catre el. Minunat. Cred ca eram la etajul al patrulea. Puteam sa sar, dar faceam zgomot si ma gaseau. Asa ca m-am catarat pe zidul de culoarea stejarului. Nu puteam sa urc foarte mult, asa ca am stat intr-un loc din care nu ma puteau vedea daca se uitau la geam. Intrarea in alta camera se excludea. Am asteptat pana cand pasii s-au departat. Reusisem. Sunt un geniu, ar trebui sa primesc chiar si un premiu!
M-am apropiat usor de camera de unde venisem. Trebuie sa ma gandesc unde sunt temnitele. Amintirile mele din copilarie erau vagi, totusi mi-am amintit cand dadaca imi spunea sa nu ma duc la ultimul etaj al castelului, caci acolo sunt monstruleti. Poate la asta s-a referit. Oricum, alta varianta nu am, asa ca trebuie sa o incerc pe asta.
Cand am pasit in camera din nou mi-am dat seama ca habar n-am cum sa ajung la ultimul etaj. Am iesit usor si m-am trezit cu vreo suta de gardieni inarmati ce se uitau la mine. Tot holul era impanzit de ei. Eram inconjurata. Se pare ca ascunzatoarea mea nu a fost foarte buna. Am analizat situatia. Sa ma lupt cu ei nu-mi convenea, eram depasita numeric si nu-mi place sa-mi patez mainile cu sange nevinovat. Sa fug, n-aveam unde. Singura solutie era sa ma predau. Totusi, aceasta posibilitate nu-mi convenea deloc.
– OK, ok, ati castigat. In momentul acela in fata mea se infatisa chiar regina Notira. Inalta, impozanta, cu umeri lati, rochia aceea stramta nu o avantaja. Figura triumfatoare. Parea mai tanara ca niciodata, desi avea cateva riduri in plus. Totusi, am putut observa ca la baza scalpului se conturau usor niste fire albe. Pielea alba era acoperita de materialul scump al rochiei. Pantofi cu toc. Ochii aceia negri erau inca nestapaniti. Puteam observa ura in ei. Buzele i s-au conturat intr-un zambet malefic. Ochii au inceput sa-i straluceasca Nu era nici de cum pe moarte. Mincinoasa. Prefacuta. Ipocrita. Mama mea. Se apropie de mine incet si-mi spuse, luandu-ma de par:
– Te-am imbracat mai bine de atat, si acum esti o vulgara musculoasa.
Aproape am pufnit in ras. Dintre toate replicile pe care le putea spune la prima intalnire, aceasta era cea mai penala. I-am raspuns, incordandu-mi corpul pentru a-i dezvalui mai bine muschii mei:
– Induiosator, regina. Se pare ca cineva de aici nici n-a putut sa aiba propriul copil, asa ca a adoptat unul...
– Netrebnica nerecunoscatoare ce esti tu, te-am crescut ca pe propria mea fiica, si tu nu ai putut accep...
– Ce sa accept? Ca v-a durut mana sa ma luati inapoi? Acum, mai bine mi-ati spune unde este Nibor daca nu vreti sa aveti niste pierderi umane!
Nici nu clipi cand i-am spus asta. Am auzit doar un " Duceti-o la brunet". Perfect. Imediat ce vom fi impreuna vom evada din acest castel si nu ne vom mai intoarce vreodata. Niste paznici m-au condus pe un holul prin care intrasem in camera. Deschise un fel de usa secreta si ma pofti sa intru in ea. Am coborat mai multe trepte ce parca nu se terminau.Am ajuns intr-un loc intunecat, unde am fost practic aruncata la pamant de catre gardieni. Ce nesimtit! Simteam cum picioarele lor se asaza pe trupul meu si ma imobilizeaza. Asadar, vor bataie. Asta vor primi. Dintr-o lovitura m-am eliberat. Imediat am creat un foc pentru a lumina si am auzit un scancet slab. Inima mi-a inghetat cand l-am vazut pe Nibor incatusat.
Era o MARE diferenta intre Nibor de acum 20 de minute, si Nibor de acum. Pielea sa capatase o nuanta de mov inchis. Vanataile ii acopereau fata. Statea intins pe o saltea improvizata, arcuindu-si spatele si strangandu-si genunchii la piept. Dar nu era tot. Parea mult mai slabit. Neajutorat. Am alergat in directia lui si l-am luat in brate. Gemea de durere. Tot corpul il durea. L-am eliberat imediat, simpla mea atingere il ranea nespus…
Bratele erau amortite. Le-am tipat gardienilor ce se aflau inca acolo sa-mi spuna ce a patit. Un simplu " Nu stim" si mi-a fost indeajuns cat sa ma aprind. La propriu. Camera a fost imediat luminata de focul creat de mine. In acel moment gardienii au fugit, iar eu dupa ei. L-au ranit pe el, pe prietenul meu, si trebuie sa plateasca pentru asta. Nimeni nu se ia de vreunul dintre noi fara ca celalalt sa nu se opuna.
Imediat temnita s-a umplut de alti gardieni, iar in cele din urma, regina si-a facut aparitia. Am privit-o cu dispret, in timp ce am numit-o nenorocita fara nici macar o retinere.
– Nu o sa mai vorbesti asa cu mama ta dupa ce o sa-ti spun ca prietenul tau este pe moarte.
Am impietrit. Genunchi au inceput sa-mi tremure involuntar si am fost pusa in fata unui adevar crud: Nibor arata foarte rau. L-am analizat inca odata. Incerca sa-mi spuna ceva, insa nu a putut. Am simtit cum inima mi se sparge in mii de bucatele. Nu am fost acolo cand a avut nevoie. O clipa de neatentie si uite cum a ajuns acum. Doamne, n-a trecut nici macar o jumatate de ora! Si totusi, baiatul din fata mea era mult prea schimbat. Ce puteam sa fac? Nici macar nu stiu ce are. Judecand dupa simtomele sale nu a fost batut. Nici nu avea cand sa fie batut in conditiile in care timpul a fost scurt. Am cautat urme ale injectarii vreunei substante pe corpul sau.
Inima mi-a inghetat cand am privit pe gatul sau pe care odata il muscam in joaca doua intepaturi mici. Sarpe, asadar. Judecand dupa forma si marimea lor, un sarpe veninos si necunoscut mie. Mi-am luat inima in dinti si m-am abtinut sa nu sar la gatul ei.
– Ce vrei? am spus plin de dispret.
Zambi.
– Ce vreau? Vreau ca tu sa-ti reocupi locul de printesa al Taramului Celor Patru Anotimpuri.
Sa ce? Eu? Printesa cea buna ? Nu am apucat sa continui, caci m-a intretup:
– Reyinia, prietenul tau este foarte bolnav, nu vezi si tu? Veninul de sarpe-coral este foarte puternic si-l omoara in cateva ore. Daca vrei sa-l salvezi, trebuie sa accepti oferta mea. Bineinteles, nu iti cer imposibilul, dar atata timp cat noi vom trai, vreau ca tu sa devi printesa de odinioara. Nu-ti face griji, eu cu taicatu' o sa ne ducem in cateva luni.
Mi-am cantarit atent optiunile. Moartea lui Nibor nu era o optiune. Sa fug, luandu-l pe el cu mine? Nici nu stiu ce antidot i-ar trebui, iar cateva ore sunt insuficiente. Am respirat greoi si l-am observat pe Nibor cum se chinuie sa spuna ceva. Nu reusea in schimb. Starea i se agrava in fiecare secunda.
Nu se poate, regina asta este diabolica. Vrea sa fiu printesa. Si din nefericire pentru mine, asta este singura optiune. Dar cum? De ce vrea Regina ca eu sa fiu printesa, dupa cate morti am facut? Cum de imi propune asa ceva? Oare moartea i-a luat mintile? Monologul mi-a fost intrerupt de catre scancetul neajutoral al lui Nibor, ce-mi spunea sa nu o fac. Il puteam vedea cum se chinuie sa spuna mai multe, insa nu putea. Cuvintele nu-i ieseau. I-am pus un deget pe buzele aspre.
Am simtit un junghi in inima. Ma durea nespus sa-l privesc asa, neajutorat. Involuntar, o lacrima mi-a curs pe obrazul fierbinte.. Regina a venit mai aproape.
– Fac ce vrei tu, dar salveaza-l.