28-03-2010, 09:57 PM
Sousakuryoku este cea mai veche idee de fic pe care am avut-o, dar pe care am transpus-o intr-o banda desenata de seamana cu un manga. M-am decis sa o transpun si in scris si sper sa va placa. ^^
Stau in patul meu cald cu o perna pufoasa sub cap. In aceasta seara am avut acelasi vis pe care il am de cand a inceput viata mea cea adevarata, trecutul meu fiind cu totul uitat. Imi place sa cred ca acel vis este ultima parte din viata de dinainte s-o intalnesc pe Domnisoara, o femeie buna la vreo patruzeci de ani. Aceasta zice ca multi viseaza ca se prabusesc in prapastii si ca este o prostie sa cred ca a fost un moment din existenta mea. Dar eu nu vreau s-o cred... Deodata, aud un strigat:
- Sophie, trezeste-te! Stii ce e azi? Oh, daca ai stii cate pregatiri am facut!
- Nu inteleg ce vorbesti, azi e o zi ca oricare alta, ii raspund Domnisoarei.
- O zi ca oricare alta? Ca oricare alta? Da' cum sa fie o zi obisnuita? Astazi e o zi... Astazi e o zi speciala! Sophie, trebuie sa te pregatesti! Liceul de arta, oameni noi, iti dau voie sa vorbesti cu baieti, iubire, relatii, picturi, sevalete...
- Gata! Am inteles mesajul.
Domnisoara (pe care o mai numesc si sora mai mare) este mult mai entuziasta decat mine in ceea ce priveste absolut orice. POate pentru ca ea este atat de normala... Primavara alearga desculta prin roua, vara se scalda in marea de safir, toamna are parte de plimbari lungi si iarna se duce la sanius, asemeni unui copil. Nu pot spune decat c-o invidiez, pentru ca eu nu pot decat sa ma uit la ea si la toti ceilalti cum se distreaza... Cu un zambet neprefacut, se ofera sa ma ajute la imbracatul uniformei. Aceasta consta intr-o camasa alba cu maneci scurte si o fusta lunga si rosie ca sangele, pe care eu o consider prea batranicioasa. Incalt niste pantofi negri lacuiti si ma chinui sa imi imblanzesc parul care tot ciufulit imi ramane orice s-ar intampla. Stau in scaunul meu cu rotile si am in poalele fustei un rucsac in care se afla un caiet si un penar. Inainte sa plec mananc putina paine cu unt. Domnisoara vrea sa ma insoteasca, dar i-o tai scurt:
- Nu vreau sa vii cu mine. Nu mai sunt un copil! Pot sa fie is nesimtiti, si perversi, si golani, dar chiar daca vei fi tu acolo, ei tot nu vor inceta sa fie asa.
Ramane uimita, deoarece pana acum am ascultat-o in orice spunea. Ies din apartament si trantesc usa. Din fericire, liceul de arta este foarte aproape, astfel incat nu pot avea parte de o intarziere "iremediabila". Ies din bloc si o iau la drepata. Am de traversat trei strazi, deci voi fi nevoita sa dau ochii cu toti oamenii normali, care fac ceva ce eu nu pot sa fac. Ei aproape ca nici nu baga in seama faptul ca pot sa mearga, sa sara, sa alerge, fiind prea ocupati de grijile lor, de cei pe care trebuie sa ii faca fericiti, de slujbele plictisitoare si de sefii morocanosi. Acestia ajung sa nu se bucure de lucrurile simple, de ploaia care acum a inceput, dar nimeni n-a ridicat privirea pentru a se lasa curatati de lacrimile pure ale cerului. Dar, lasand toata aceasta filosofie, am ajuns la semafor care arata culoarea rosie. Este neplacut sa tot astepti, mai ales ca lumina verde apare doar pentru putin timp. Ma gandesc iar la apusul acela rosiatic care arata sfarsitul, dar, in acelasi timp, un nou inceput. Si in cazul acesta este un nou inceput, dar, situ ca e stupid, cum pot fi oprita sa gust acest inceput idn auza unui tampit de semafor? Cand sa pot traversa si eu, vad ca pe trotuar vine o masina in mare viteza, la volanul careia sta un barbat ce fumeaza, iar roseata din obraji dovedeste ca e beat. O, nu! Se indreapta inspre mine si nu ma pot deplasa atat de repede incat sa nu ma izbesc de el. O sa se sfarseasca astfel viata mea neimplinita, fara vreun ideal anume si fara sa fi iubit vreodata. Inchid ochii deoarece nu vreau sa mai vad acel ceva ce imi va rapi suflarea. Nu stiam ca, atunci cand mori, plutesti si simti ca ceva te tine in brate. Deodata, sunt lasata pe pamantul rece si deschid ochii. Nu ma aflu undeva departe, intr-un loc in care suferinta nu exista, pur si simplu sunt acolo, pe trotuar, iar un baiat cu parul negru si ciufulit, cu ochii intunecati ca adancurile oceanului si cu un fular acoperindu-i gatul ma priveste. Eu vreau sa vad ce s-a intamplat cu scaunul meu. La naiba! Este aproape facut praf. Baiatul intra in vorba cu mine:
- Sa stii ca sunt fericit ca o fata atat de frumoasa ca tine poate sa mai aduca in continuare stralucire acestui Pamant!
- Sa stii ca iti multumesc, deoarece putini oameni au sansa sa fie scapati de moarte. Nu traim in carti, pentru ca totul sa fie posibil. Cu toate astea... Drept cine ma iei? Daca tu chiar crezi ca poti cuceri pe cineva asa de usor... Ei ibne, n u-ti merge cu mine! Imi pare rau ca esti un mare...
- Nemernic! se aude un urlet ca de nicaieri.
Deodata, in fata noastra apare Domnisoara, care este atat de schimbata... Cocul perfect ii sta acum intr-o parte, ochelarii sunt asezati stramb iar dintii si-i tot scarsneste. Nu mai seamana cu femeia respectabila intre doua varste, ci cu femeia isterica intre doua varste. Bietul de el! Este atat de nedumerit, iar uluirea lui este si mai mare cand se trezeste pocnit si aruncat pe jos.
- Domnisoara, ai exagerat! ii spun. Mi-a salvat viata si tu asa il rasplatesti? Credeam ca esti mai matura...
- Nu stiu ce sa spun... Important e ca intarzii! Liceul de arta!
- Poftim? Am intarizat? Nu se poate! zise si baiatul, cu care nu sper sa ajung colega.
Femeia apuca scaunul, ma aseaza pe el si ma trage, trecand printre masinile care claxoneaza. Salvatorul meu alerarga de ii scapara calcaiele si ne ajunge. In curtea scolii este pustiu. Sunt luata in brate de catre adolescent si dusa pana sus, in clasa, unde se pare ca va ramane si el. Profesoara blonda isi duce o mana prin parul lung si ondulat, apoi incepe sa vorbeasca:
- Ushida Sangai si Hana Sophie! Unde credeti ca mergeti? Daca tot ati venit impreuna, nu puteti sta in banci separate!
Nu se poate! E nebuna? Sunt atat de jenata ca stau langa tipul asta, mai ales ca ma priveste intr-un mod perfid...
- Deci, dragi copii, ma bucur extrem de mult sa va vad astazi, in aceasta superba zi la mine in clasa. Pentru patru superbi ani, eu voi fi diriginta voastra si, totodata, profesoara voastra de psihologie, deci trebuie s-aveti incredere-n mine, nu-i asa?! Alaturi de mine va mai fi si fiica mea, care va fi colega voastra, avand aceeasi varsta cu voi.
Din spatele ei apare o copila careia nu-i pot da mai mult de doisprezece ani. Are un corp fara forme, neparand o femeie nici pe departe! Ochii ei verzi ca fierea ne tintesc, iar coditele sunt nelipsite. Se aseaza cu sfiala intr-o banca din spate si nu scoate niciun sunet de-a lungul orei. Din ce am aflat, maine-poimaine este Balul Bobocilor (pe care astia de la liceu il numesc Festival) si a se va desfasura in aer liber. Clopotelul anunta sfarsitul orelor, eu mirandu-ma ucm a trecut totul atat de repede.
Astazi e o zi
Stau in patul meu cald cu o perna pufoasa sub cap. In aceasta seara am avut acelasi vis pe care il am de cand a inceput viata mea cea adevarata, trecutul meu fiind cu totul uitat. Imi place sa cred ca acel vis este ultima parte din viata de dinainte s-o intalnesc pe Domnisoara, o femeie buna la vreo patruzeci de ani. Aceasta zice ca multi viseaza ca se prabusesc in prapastii si ca este o prostie sa cred ca a fost un moment din existenta mea. Dar eu nu vreau s-o cred... Deodata, aud un strigat:
- Sophie, trezeste-te! Stii ce e azi? Oh, daca ai stii cate pregatiri am facut!
- Nu inteleg ce vorbesti, azi e o zi ca oricare alta, ii raspund Domnisoarei.
- O zi ca oricare alta? Ca oricare alta? Da' cum sa fie o zi obisnuita? Astazi e o zi... Astazi e o zi speciala! Sophie, trebuie sa te pregatesti! Liceul de arta, oameni noi, iti dau voie sa vorbesti cu baieti, iubire, relatii, picturi, sevalete...
- Gata! Am inteles mesajul.
Domnisoara (pe care o mai numesc si sora mai mare) este mult mai entuziasta decat mine in ceea ce priveste absolut orice. POate pentru ca ea este atat de normala... Primavara alearga desculta prin roua, vara se scalda in marea de safir, toamna are parte de plimbari lungi si iarna se duce la sanius, asemeni unui copil. Nu pot spune decat c-o invidiez, pentru ca eu nu pot decat sa ma uit la ea si la toti ceilalti cum se distreaza... Cu un zambet neprefacut, se ofera sa ma ajute la imbracatul uniformei. Aceasta consta intr-o camasa alba cu maneci scurte si o fusta lunga si rosie ca sangele, pe care eu o consider prea batranicioasa. Incalt niste pantofi negri lacuiti si ma chinui sa imi imblanzesc parul care tot ciufulit imi ramane orice s-ar intampla. Stau in scaunul meu cu rotile si am in poalele fustei un rucsac in care se afla un caiet si un penar. Inainte sa plec mananc putina paine cu unt. Domnisoara vrea sa ma insoteasca, dar i-o tai scurt:
- Nu vreau sa vii cu mine. Nu mai sunt un copil! Pot sa fie is nesimtiti, si perversi, si golani, dar chiar daca vei fi tu acolo, ei tot nu vor inceta sa fie asa.
Ramane uimita, deoarece pana acum am ascultat-o in orice spunea. Ies din apartament si trantesc usa. Din fericire, liceul de arta este foarte aproape, astfel incat nu pot avea parte de o intarziere "iremediabila". Ies din bloc si o iau la drepata. Am de traversat trei strazi, deci voi fi nevoita sa dau ochii cu toti oamenii normali, care fac ceva ce eu nu pot sa fac. Ei aproape ca nici nu baga in seama faptul ca pot sa mearga, sa sara, sa alerge, fiind prea ocupati de grijile lor, de cei pe care trebuie sa ii faca fericiti, de slujbele plictisitoare si de sefii morocanosi. Acestia ajung sa nu se bucure de lucrurile simple, de ploaia care acum a inceput, dar nimeni n-a ridicat privirea pentru a se lasa curatati de lacrimile pure ale cerului. Dar, lasand toata aceasta filosofie, am ajuns la semafor care arata culoarea rosie. Este neplacut sa tot astepti, mai ales ca lumina verde apare doar pentru putin timp. Ma gandesc iar la apusul acela rosiatic care arata sfarsitul, dar, in acelasi timp, un nou inceput. Si in cazul acesta este un nou inceput, dar, situ ca e stupid, cum pot fi oprita sa gust acest inceput idn auza unui tampit de semafor? Cand sa pot traversa si eu, vad ca pe trotuar vine o masina in mare viteza, la volanul careia sta un barbat ce fumeaza, iar roseata din obraji dovedeste ca e beat. O, nu! Se indreapta inspre mine si nu ma pot deplasa atat de repede incat sa nu ma izbesc de el. O sa se sfarseasca astfel viata mea neimplinita, fara vreun ideal anume si fara sa fi iubit vreodata. Inchid ochii deoarece nu vreau sa mai vad acel ceva ce imi va rapi suflarea. Nu stiam ca, atunci cand mori, plutesti si simti ca ceva te tine in brate. Deodata, sunt lasata pe pamantul rece si deschid ochii. Nu ma aflu undeva departe, intr-un loc in care suferinta nu exista, pur si simplu sunt acolo, pe trotuar, iar un baiat cu parul negru si ciufulit, cu ochii intunecati ca adancurile oceanului si cu un fular acoperindu-i gatul ma priveste. Eu vreau sa vad ce s-a intamplat cu scaunul meu. La naiba! Este aproape facut praf. Baiatul intra in vorba cu mine:
- Sa stii ca sunt fericit ca o fata atat de frumoasa ca tine poate sa mai aduca in continuare stralucire acestui Pamant!
- Sa stii ca iti multumesc, deoarece putini oameni au sansa sa fie scapati de moarte. Nu traim in carti, pentru ca totul sa fie posibil. Cu toate astea... Drept cine ma iei? Daca tu chiar crezi ca poti cuceri pe cineva asa de usor... Ei ibne, n u-ti merge cu mine! Imi pare rau ca esti un mare...
- Nemernic! se aude un urlet ca de nicaieri.
Deodata, in fata noastra apare Domnisoara, care este atat de schimbata... Cocul perfect ii sta acum intr-o parte, ochelarii sunt asezati stramb iar dintii si-i tot scarsneste. Nu mai seamana cu femeia respectabila intre doua varste, ci cu femeia isterica intre doua varste. Bietul de el! Este atat de nedumerit, iar uluirea lui este si mai mare cand se trezeste pocnit si aruncat pe jos.
- Domnisoara, ai exagerat! ii spun. Mi-a salvat viata si tu asa il rasplatesti? Credeam ca esti mai matura...
- Nu stiu ce sa spun... Important e ca intarzii! Liceul de arta!
- Poftim? Am intarizat? Nu se poate! zise si baiatul, cu care nu sper sa ajung colega.
Femeia apuca scaunul, ma aseaza pe el si ma trage, trecand printre masinile care claxoneaza. Salvatorul meu alerarga de ii scapara calcaiele si ne ajunge. In curtea scolii este pustiu. Sunt luata in brate de catre adolescent si dusa pana sus, in clasa, unde se pare ca va ramane si el. Profesoara blonda isi duce o mana prin parul lung si ondulat, apoi incepe sa vorbeasca:
- Ushida Sangai si Hana Sophie! Unde credeti ca mergeti? Daca tot ati venit impreuna, nu puteti sta in banci separate!
Nu se poate! E nebuna? Sunt atat de jenata ca stau langa tipul asta, mai ales ca ma priveste intr-un mod perfid...
- Deci, dragi copii, ma bucur extrem de mult sa va vad astazi, in aceasta superba zi la mine in clasa. Pentru patru superbi ani, eu voi fi diriginta voastra si, totodata, profesoara voastra de psihologie, deci trebuie s-aveti incredere-n mine, nu-i asa?! Alaturi de mine va mai fi si fiica mea, care va fi colega voastra, avand aceeasi varsta cu voi.
Din spatele ei apare o copila careia nu-i pot da mai mult de doisprezece ani. Are un corp fara forme, neparand o femeie nici pe departe! Ochii ei verzi ca fierea ne tintesc, iar coditele sunt nelipsite. Se aseaza cu sfiala intr-o banca din spate si nu scoate niciun sunet de-a lungul orei. Din ce am aflat, maine-poimaine este Balul Bobocilor (pe care astia de la liceu il numesc Festival) si a se va desfasura in aer liber. Clopotelul anunta sfarsitul orelor, eu mirandu-ma ucm a trecut totul atat de repede.
Cine spune ca n-a avut parte de tristete este un mincinos.
Violenta este ultimul refugiu al incompetentei.
Optimistul e un prost fericit. Desigur, pesimistul e doar prost.
Nu sufar de nebunie, ma bucur de ea in fiecare clipa!
Violenta este ultimul refugiu al incompetentei.
Optimistul e un prost fericit. Desigur, pesimistul e doar prost.
Nu sufar de nebunie, ma bucur de ea in fiecare clipa!