Silent smile

[Dskk]

Buna! Am venit de data aceasta cu un fic total original si sper sa va placa.Astept comentarii! Acest fic mai este postat si pe alte site-uri!





Capitolul 1


” Noaptea se vestea grăbita din adâncuri şi luna nu păşise încă dincoace de hotarele răsăritului dar în schimb însa de sub marginile îndepărtate ale văzduhului de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete de nori posomorâţi, cu frunţi îndrăzneţe şi ameninţătoare, se iviră fără de veste şi împânziră într-o clipă, de jur împrejur linia de împreunare a cerurilor cu pământul…Ai fi zis că imense urdii de fantome uriaşe urcau, în rânduri strânse pe înalte trepte de haos, spre asaltul cel mai deasupra a ţărilor cereşti…Un tunet răzleţ răsărit din miazanoapte răscoli clocotitor nemărginirile rotunde şi un ropot fără întrerupere”

Ploaia măruntă care cădea se vedea ca mici scântei care sclipesc în puţina lumină pe care soarele o dadea din înghesuitul lui loc dintre nori.

Lumea îndoliata şi pavazată cu o figură tristă pe chipurile lor încruntate mă inundau din toate direcţiile. Este un oraş mic; la o înmormântare se adună aproape toţi locuitori.

Acolo lângă el, cel care acum îşi dormea somnul veşnic, era ea. Cu veşnica şi eterna ei figură inexpresivă şi împietrită. Ştiam că o doare mai mult decât lăsa să se vadă.

Purta o subţire rochie neagră dantelată iar până acum nu a vărsat nici o lacrimă pentru bunul ei tata, singurul părinte pe care îl mai avea şi care acum s-a stins şi el.

Îmi puteam da seama dacă m-aş fi pus în locul ei că era deja terminată, că viaţa ei nu-i mai prezenta nici un interes, că trăia într-o emoţie care încă nu s-a descoperit până acum. Totuşi…era la fel dinaintea morţi lui…întotdeauna a fost aşa.

“Sclipirile orbitoare şi neîntrerupte de lumina frântă spintecau, pe lini fantastice şi nemărginit de lungi, noaptea care uşor-uşor se lăsa.”

Moartea lui era încă neelucidată, a fost găsit zăcând fără suflare în pădure. Urmările au fost neplacute, înmormântarea lui a costat cât fondurile pe care decedatul le stransese, iar acum Deborah, suspecta lui fată rămăsese fără nimic, decaât cu o viaţa goală.

Eu sunt Chantè Leroux, am şaptesprezece ani şi locuiesc alături de părinţii mei în acest ploios şi blestemat orăşel. Pot spune că duc o viaţă plictisitor de normală şi mereu ma încântat ciudaţenia aceea din Deborah. Ea nu vorbea, ea nu zâmbea, ea nu îi privea pe cei din jur. Părea mereu că se priveşte pe sine, că gândeşte pentru sine, şi niciodata lumea nu a băgat-o în seama, lumea se ferea de ea, inclusiv eu, care deşi m-ar fi tentat mult să mă duc la ea chiar acum şi să îi vorbesc, să îi deznod firea complicată şi de neînţeles, nu puteam să o fac. Îmi era frică!

Îmi imaginam cum astăzi după ceremonia funerară Deborah se va duce acasă, în acea casă atât de goală…Dacă va încerca să se sinucidă? Aveam un presentiment că aşa se va întâmpla. Şi probabil, dacă aş fi fost în situaţia ei, şi eu aş fi făcut acelaşi lucru. Tatăl ei era tot ce-i mai rămăsese, nu avea nici măcar un singur prieten la şcoala, nu avea pe nimeni care să o ajute, să o sprijine. Iar eu mă simţeam tare doritor sa ajut persoane aşa ca mi-am propus să o împiedic să facă acest gest stupid…dar pâna la urmă de ce acest gest ar fi stupid ? Îmi formulasem o fantezie: o vedeam păşind in casă, în acea stranie si goală casă, ştiam că mă înşel atât de tare, ba chiar râdeam mental de scornirea mea. Am alungat gândul cel stupid şi am încercat să uit.

După toată ceremonia de înmormâtare unde toată lumea se înfăţişase plină de regret excluzând-o pe propria-i fica, toţi au plecat acasă. Mă văzusem obligat să rămân pe parcursul înregului eveniment căci tatăl meu fusese un bun prieten al decedatului şi nu voiam să fiu lipsit de respect. Cu doar câţiva paşi mai departe, Abell se arăta şi el la fel de plictisit ca şi mine, mă invitase la el pentru încă un episod din ” Fenomene Stranii “, emisiunea aia ne fascina pe amândoi. Ochii mi-au sărit la fată apoi înapoi la Abell şi înapoi la fată.

M-am ascuns după trunchiul unui copac gros şi am aşteptat, studiind lemnul ridat şi aspru al copacului în timp ce Deborah rămăsese cu preotul să strângă lumânările şi să aranjeze eu ştiu ce pomelnice şi evanghelii.

Apoi a plecat. Pe jos, ca de obicei. Ea nu avea o maşină ca toţi ceilalţi dar nu părea că acest lucru o incomodează, ba din contră părea dornică să meargă pe jos şi părea că vremea aceasta posomorâtă îi creea plăcere, deşi niciodată nu am văzut-o pe ea fericită, şi locuim amândoi aici de când ne-am născut, învătăm la ăaceeaşi şcoală şi locuim la două străzi depărtare, aşa că îi cunoşteam drumul spre casă, îi cunoşteam şi scurtăturile pe care ea nu le folosea niciodată pentru că după cum spuneam îi plăcea atât de mult mersul pe jos.

Am ajuns repede în faţa casei ei, dar nu ştiam exact ce naiba căutam acolo. Să mă furişez înăuntru, îmi veni o ideie stupida din spatele creierului de care am încercat să râd cu toţi dinţi dar nu am reuşit. Ştiam că şi mental şi fizic aveam o figură crispată. Ce făceam? Am mers din instinct în spatele casei şi am deschis fereastra de la bucătărie întrând înăuntru. Mă aflam in mijlocul micii bucătării pe care nu o mai văzusem niciodată dându-mi de adevăratelea pumni in faţă şi încercând să mă scot ” în şuturi ” afară din casă şoptindu-mi că sunt nebun.

Am incremenit. Stăteam deja înghesuit într-un dulap mare pe jumătate plin cu haine din sufrageria acesteia, pentru că i-am auzit paşi întreptandu-se spre uşă şi apoi intrând. M-am descăţat de ghetele impermeabile şi am pasit în vârful degetelor prin casă urcând treptele pe care le urcase şi ea cu mare grija, dar ele nu m-au ascultat şi au scârţât dându-mă de gol, tot ceea ce speram era ca ea să nu fi auzit, deşi cu liniştea din casa era aproape imposibil. Am mers cât am putut de încet.

Casa ei era întunecata, pana acum ea nu a aprins nici o lumina, aproape că nici nu mai vedeam pe unde merg, scările erau vechi şi ponosite, acoperite de un covor roşu îmbâcsit dar care arăta destul de bine, pereţii holului de la etaj erau acoperiţi de un tapet sinistru cu romburi rotunjite şi tablouri care însuşeau privelişti din munţi .

Uşa care bănuiam că era a camerei ei era întredeschisa aşa că m-am apropiat ascuzându-mă dupa ea şi trăgand cu ochiul înăuntru. Ea statea genuita lângă pat cu mâinile încrucişate şi cu capul căzut în ele. Încă nu îmi dădusem seama ce caut acolo.

Şi cât de tristă părea să fie, părea că suspină şi în sfârşit mi-am dat seama că de fapt ea nu este aşa de rece cum pare privind-o de la distanţă. Ea are sentimente şi are un suflet la fel ca şi noi ceilalţi.

În schimb ea nu părea a fi o persoană rea, niciodată nu a făcut rău cuiva, mereu trăsăturile ei au fost fine şi simple, ea nu avea fiţe sau pretenţii Ea nu contrazice profesori, de fapt, ea nu contrazice pe nimeni, ea nu vorbeşte cu nimeni. Privirea ei alungă privirea celorlalţi. Şi era chiar drăguţă. Pielea ei era alba şi fina, iar parul lung şi întunecat se asorta cu ochii ei mari si tristi in care unori te puteai ineca.

- Hmmmm…….. a spus vocea pe care niciodată nu am auzit-o, vocea ei, melodioasă, subţire, vibrantă care te făcea să ceri mai multă plăcere de a o auzi.

M-am speriat, mă scufundasem în gandurile mele şi nu observasem că privirea mea o întâlnise de mult pe a ei şi să se uită la mine intens. Nu părea a fi deranjată, pur şi simplu surprinsă.

- Ahh, scuze că am intrat aşa fără să te anunţ, am spus eu stângaci ducând o mână la cap şi începând ma înroşesc ca prost ce eram. Îmi era aşa ruşine, ca şi când aş fi fost un hoţ prins în flagrant. - voiam să ştiu dacă eşti bine…am mormăit

- De ce? Nimeni nu mă întreabă niciodată dacă sunt bine.. a spus ea tăios mijindu-şi ochii şi mi-am dat seama că are dreptate. Am simţit cu minciuna mea mi-a făcut nasul mare.

- Dar eşti prea singură, îmi pare rău pentru tine, şi chiar îmi era. Am incercat sa fiu elaborat si sa gasesc o explicatie dar a fost în zadar.

- Nu, nu este chiar ….. dar s-a oprit inghiţind în sec.

- Ămm, bine, atunci eu plec, am spus împleticindu-mi picioarele şi ieşind grăbit pe uşa din spate, în timp ce mă certam şi îmi dădeam scatoalce mentale. Mă îndepărtam, mă uitam în sus la fereastra ei care era deschisă, mi-am mutat privirea mai sus, înspre nori sperând că aceştia aveau să dispară şi că soarele va răsări din nou ca săptămâna trecută. Ochii mi-au primit şocul care a fost transmis prin tot corpul, vântul parcă mai rău se înteţise şi acum îmi scutura toate oasele. Mi-am luat gândul de la soare. Nu îmi puteam dezlipi ochii de pe ea, aş fi vrut sa pot să fug sau săţip dar nu puteam. Acum îmi dadeam seama cât de laş sunt. Ea statea în picioare, rochia ei fină se zbătea în vant iar părul îi era tras peste faţă.Era pe acoperiş, nu înţelegeam cum ajunsese acolo, mâna ei dreapta s-a ridicat şi corpul ei s-a înclinat făcând un pas mic în faţă pe acoperişul alunecos.

- Deborah! Nu! Am şoptit căci brusc îmi pierdusem glasul. Mi-am strâns ochii şi mi-am hârâit gâtul încercând să îmi adun vocea.

- Hi hi! a cântat ea neamuzată.

- Deborah…am înghiţit în sec şi am încercat să continui. Îmi răscoleam în memorie fel de fel de predici sau motive pe care să i le dăruiesc pentru a nu face asta. Doar imaginea, doar ideea de a o vedea căzând în faţa mea ştiind că nu pot nici măcar să îmi întorc faţa din cauza fricii care îmi paralizase toţi muşchii mă făcea să vreau să plâng. Măcar…măcar o minciună, o minciună de care ea să aibă nevoie…orice.

- Te iubesc, Deborah. Iar asta a sunat ca o palmă pleznită cu forţa unui bărbat peste ambii obrajii. În sfârşit lacrimile care mi s-au strâns la colţurile ochiilor au început să şiroiască pe obrajii ingheţaţi de spaimă. Faţa fetei se încruntă părând într-adevar surprinsă într-un mod foarte neplăcut. Ridicandu-şi piciorul de pe acoperişul care ţin să menţionez că era foarte înalt, făcu un gest nepăsător din umeri si îşî lăsă toată greutatea în aer.

Căzând pe spate alunecă pe ţigla răsucindu-se în aer şi lovindu-se uşor cu umărul de balustrada balcolului de la al doilea etaj. Rochia i se mulase peste corp fluturând în aerul atat de tăios şi de rece. Respiraţia mi s-a oprit pentru o secundă dar picioarele mi s-au mişcat rapid şi am simţit o durere puternică în spate, plămanii îmi erau blocaţi şi mă simţeam inconştient dar apoi am deschis ochii neputând să nu observ imensa durere care mi se strecura din ce în ce mai tare peste întreaga parte dreaptă a corpului, ştiam că nu îmi puteam mişca umărul şi pentru un moment m-am temut să nu fi paralizat şi să trebuiască să îmi petrec viaţa într-un scaun cu roţi. Apoi mi-am amintit ce se întâmplase şi ochii mi s-au lărgit şi mai tare, cu mâna stângă, cea pe care o simţeam am pipăit obiectul greu care se afla peste mine, am simţit o masă moale de păr şi apoi ceva tare…capul. Am încercat să îmi ridic gâtul şi să privesc desupra mea.

Deborah căzuse cu capul pe umărul meu, piciorul ei se afla pe iarbă dar o mare parte a trupului se întindea peste mine răspândind dureri infernale în toţi muşchii afectaţi.