Seara pe degete

[BibbyEllen]

Varsta minima: -
Gen: Romance / Teen Fiction
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: avansat

Sper ca aceasta poveste sa fie pe placul vostru. Scriu destul de ciudat, in general... Iar creatia asta nu este o exceptie. Merg pe principiul propriu: povestile bune incep abstract si se termina limpede. Tinerii eroi ai povestirii decid sa-si formeze o conduita mai "interesanta". Acestia numara serile de intalnire si se asigura ca, orice ar face, se ajunge la apogeul anormalitatii unei situatii.


I. Prima seara


Seara era un invelis mult mai inselator ca noaptea. Mult mai incetosat si viclean. Rece in profunzime, cald la suprafata palpabila oricui. Amurgul nu era decat elementul-cheie al acesteia, facand numarul de astupare a auzului realist si-a vazului ascutit. Despre noapte ajungeai sa stii putine, destule sau chiar foarte multe. In copilarie aflai ca adaposteste monstri de sub patut, ca le da curaj si-i impinge sa iasa afara din barlog, ca sa-ti amplifice temerile. Mai apoi, incepeai sa-ti dai seama ca nu era asa rea pe cat parea, ca-ti devenea creator de vise si fantezii, ca te sfatuia si ca-ti inchidea ochii atunci cand aveai neaparata nevoie. Era preludiul unei noi incarcaturi emotionale, preludiul unei fiare din tine tipand a fericire sau a tristete, in functie de ziua ce-avea sa urmeze. Stiai, aveai posibilitatea sa-i cunosti cursul.

Dar seara ? Plinatatea ei nu se multumea cu putinul vietii, dorea sa infulece, nu sa guste cumpatat din sentimentele pe care omul le nutrise in ziua respectiva. Ce puteam sti despre ea? Nu era decat punctul de intersectie a celor doua elemente, noaptea si ziua. Era calea de transformare, abstracta si alunecoasa. Astupa Soarele si statea asa, arzanda intr-un foc fara de astru ceresc. Se lupta cu norii inflacarati si genera nostalgii teribile. Nu puteai decat sa astepti noaptea, cu certitudinea ei fie pozitiva, fie negativa... Seara era femeie cocosata si hada prin faptul ca-ti ascundea adevarata sa fata.

- Prima seara -

Dimineata ma intampina cu ploaie, dupa-amiaza cu un soare palid si egoist. O zi cum nu se poate mai deprimanta si tencuita-n gri, alb si poate-poate un pic de negru fad. Fusesem permanent adormita, fara vlaga si lesinata pe orice banca a clasei. Odihna era un concept de mult alungat din viata mea. Sa fim seriosi, semanam cu un rahitic african. Dar ala macar era negru si nu i se observau cearcanele cronice.

Satula de citit lectia de zi fara ca macar sa asimilez o boaba, am aruncat caietul pe podea si-am privit ecranul luminos al telefonului. Superb, era ora sapte seara – ora nostalgiei maxime si-a dramelor totale. Ochii ma usturau cumplit si nu stiam de ce. Nu facusem nimic toata ziua; doar statuseam la orizontala dormind trei ore continuu, tot la orizontala umplandu-mi mintea cu toate chinezariile lumii, contrazicandu-ma cu mine insami pe diferite teme, si tot asa.... Singura chestie logica pe care-o framantasem fusese relatia de doi bani dintre mine si mama. Poate ca-mi era dor de ea, poate ca-i simteam lipsa si aveam nevoie sa-i aud vocea... dar nici vorba sa ma intorc acasa.

Bunica era bunica. Stricta in limitele normalului si mereu pusa pe gatit, ca sa ingroase grasimile de pe burta nepoatei sale dragi. Imi lasase camera de la etaj, cea mare, cu ferestre cat peretele. Adoram pervazul incapator, acoperit cu o saltea visinie si perne purpurii. Ala era spatiul de lenevit sambata. De-acolo vedeam campia de un verde crud, proaspat si tipator. Hambarul darapanat din capatul curtii si drumul prafuit ce ducea spre civilizatia oraselului. N-aveam ce zice, imi placea vechitura aia de ferma. Adoram ferestrele care scartaiau cand le deschideai, covorul moale si alb, patul urias, vechi, plin de motive florale pe spatar... Vechimea imi aducea aminte de trecut, iar trecutul mirosea mai bine ca prezentul pentru mine.

Ora sapte, mi-am spus razand si-am tras pe mine o pereche de blugi prespalati. Oglinda ovala ce statea rezemata in coltul camerei infatisa o tipa slaba, cu obrajii palizi si ochii inscrisi in niste cercuri vinetii. Stramband din nas, m-am gandit sa iau o camasa alba cu modele de toate culorile, genul ala de haina-curcubeu care vrea sa-ti mai invioreze imaginea.

Ultima data iesisem la rontait seminte cu o plictisita din scoala generala. Amortisem pe-o banca de langa stejarii gradinitei, razand si deruland poze. De data aia... aveam sa stau singura. N-aveam chef de nimeni, mai ales ca trebuia sa-mi recapitulez cele intamplate in ultima saptamana cand, datorita starii mele permanente de reverie, era sa fiu calcata de trei masini si stearsa de-o bucata de tabla ruginita. Soferii cascara ochii, statura pietrificati, isi stersesera fruntile asudate... Eu, continuasem sa traversez ca si cand nimic nu se intamplase, realizand pericolul abia cand ajungeam acasa. Eram o tinta sigura, in definitiv.

- La masa!imi intrerupse gandurile vocea plata a bunicii.
Deja se si auzea zgomotul farfuriilor trantite si clinchetul paharelor puse din greseala pe furculite. Era la ordinea zilei, si-ti era imposibil sa nu razi cand o vedeai asa satula si totusi mandra ca inca mai putea.

- Eu trebuie sa ies. Te superi daca nu mananc?am intrebat-o coborand scarile alene.

- Hmm?

- De mancare zic! Nu mi-e foame.

- Ba ti-e foame, treci la masa.

Mi-am dat ochii peste cap si m-am asezat pe pragul usii, incaltandu-ma. Sa-mi dau seama ce se intampla cu mine era mai important decat sa-mi umplu stomacul cu bunatati.Bolborosind continuu, iesi din bucatarie si-mi puse in mana un servetel plin cu... ceva. Am ridicat o spranceana, razand.

- Mersi.

- Trebuie sa mananci, Cole. Faci si tu ca aia a lui Finn? De nu mananca pentru ca se cearta cu taica-sau si crede ca repara totul asa, razbunandu-se pe nimicuri si din nimicuri?

Cuvintele ei se lipisera de scoarta mintii mele, molesindu-ma treptat. Am inghitit in sec, facand ultimul nod la incaltaminte. Zgomotul argintariei se batea cap in cap cu torentul din mintea mea, fapt care ma facu sa-mi lipesc fruntea de-un genunchi si sa stau nemiscata pentru cateva secunde. Cand creierul imi zbiera ca am nevoie de aer proaspat, am iesit pe usa fara sa-i mai spun vreo vorba. Terasa amortea umbrita, semn ca iar se adunau nori de furtuna, cu vesnicele fulgere ca niste seceri sapand in spuma cerului.

Cica „aia a lui Finn”... De parca eu eram colector de prostie ambulant. Bineinteles ca facuse referire la situatia mea, si nu-mi placuse ca ma comparase. Mie nu-mi placea sa fiu comparata, nici cand chiar ma nimeream exact cu cineva. Imi placea sa ma consider unica, asa mai scapam de gustul amar pe care mi-l lasa lumea.

Sarind peste ultimele trepte, am lasat vantul sa-mi dezmorteasca tenul, apoi m-am furisat prin spatele casei si am sarit in livada neingrijita a lui Finn – „preferatul” bunicii. Livada... Nu era decat un conglomerat de visini, atata tot. Iti venea iarba pana la fund. Ma rog, omul nu se supara ca-i vizitam proprietatea si ca nu plecam decat peste cateva ore bune. Se obisnuise, mai ales ca nu miscam nici macar un deget. Sa fii o persoana plictisita, supta de energie si moale, le dadea impresia ca venea vorba de-o cumintenie desavarsita, si nu faceau decat sa te laude intruna, sa te felicite si sa te admire plini de falsitate. Dar treaba aia avea si ea avantajele ei: erai lasat in pace, iar singuratatea iti putea pica cel mai bine in unele momente.

Incheieturile imi trosnira cand, sarind gardul ca o mofluza ce eram uneori, picasem in maini. Am suierat o injuratura, privindu-mi palmele si-apoi stergandu-mi-le de bluza. Vantul se inteti, prinzand sa umfle coroanele bogate ale copacilor deodata cu iarba ascutita si taioasa. Inspirand adanc, mi-am curpins umerii cu mainile si m-am indreptat spre copacul de langa gard. Nu era nici aproape, nici departe de casa. Ma simteam in siguranta acolo, aproape complet izolata de porcaria lumeasca pe care-o respiram. Da, aia era. Dintr-o problema obisnuita, de proportii firesti, faceam o catastrofa, implicand orice si pe oricine.

Mi-am agatat geanta jerpelita pe una din crengi, am culcat iarba cu piciorul, iar apoi m-am asezat pe spate, relaxandu-ma. Era acel ceas al serii in care lumina difuza scalda totul in gri, spaland lumea de culorile stridente. Cerul parea infinit din cauza campiei slab intepate de copaci. Un singur colt mai era atins de amurg, restul.... negru si intunecat. Linistea dinaintea furtunii, un medicament sfant care-mi seda partile mult prea active ale mintii. In sfarsit puteam sa ma relaxez, sa ma intreb, calma si impacata cu mine insami, ce se-ntampla acolo.

Am smuls un fir de iarba mai ingalbenit de soare si uscaciune, studiindu-l absenta. Oare asa aratam si eu in colectivul de prieteni, si nu numai? O exceptie negativa, stearsa, demna de mila? Oare chiar eram ceea ce niciodata nu-mi dorisem sa fiu? Oftand, am invartit printre degete firul.

Cam asa ma invartea si pe mine puterea realitatii, debusolandu-ma si punandu-mi piedici cu tona. Devenisem o prietena superficiala, dar, surprinzator, inca iubita de ceilalti. Ma inecam intr-o mare de vise si iluzii, asimiland mai apoi dezamagirile tunatoare. Aveam tendinta sa dau vina pe mama, pe faptul ca, certandu-ne, se declansa partea intunecata a acelei etape din viata. Mi-era ciuda ca nu puteam fi la fel de energica si vesela ca amicii mei, si totodata eram mandra de unicitatea mea. Nu ma speriau enormitatile, pericolele majore care, logic, tineau de partea exterioara; pe mine ma ingrozeau maruntisurile ce tinteau direct spre partea spirituala pe care, odata ce-ai nenorocit-o, n-o mai poti recupera, finisa, vindeca.

Mi-am reglat pozitia, foindu-ma in iarba deasa si moale. Probabil ca iar ma taiasem in coate cu firele ascutite si subtiri. Nu mai simteam. Am desfacut servetelul si-am inceput sa rontai briosele bunicii, dulci si calde inca. Ochii mi se inchideau incet-incet, membrele mi se destindeau...

Cand eram pe punctul de-a atipi, o voce puternica ma smulse din starea de tihna, sunand urat deodata cu o usa trantita.

- Dispari de-aici!se rasti cineva care-mi parea a fi batranul Finn.
Curioasa, m-am ridicat in capul oaselor si am incercat sa privesc mai sus pe arbustii teposi. Parul sur si cret al lui Finn aparu primul in raza mea vizuala, apoi o silueta zvelta, iesind in pasi hotarati din casa si intorcandu-se brusc spre proprietar.

- Ti-am mai spus ca nu conteaza ce zice ea! Tu nu trebuie decat sa stai naibii departe si sa-ti vezi de boacanele tale, ai inteles?ii suna vocea si mai sus cu cateva octave.
Cu siguranta se luasera la harta, si-mi parea ciudat ca numai vocea de stres ambulant al lui Finn se auzea. M-am ridicat in genunchi, pentru a vedea mai bine. Intr-un sfarsit, tipul inalt isi facu si el simtita prezenta, razand batjocoritor. Mi-am muscat buza, amintindu-mi cat de prost ii pica batranului genul acela de comportament. Vorbise despre o anume ea, si eram sigura ca se referise la Melanie, adica fiica-sa. Ea niciodata nu facea bine in ochii lui, niciodata nu era o fata cuminte si decenta pentru el. Bine, nu era treaba mea, dar o cunosteam pe Melanie.

- Foarte curand o sa te ineci in amaru’ tau, batrane...se auzi calma vocea musafirului nepoftit, iar curiozitatea mea crescu simtitor.
Incruntandu-ma, am dat iarba la o parte cu mana si-am incercat sa-i deslusesc chipul. Insa intunericul se infiltrase deja prin fisurile serii, creand un fundal deranjant. Isi tinea mainile lejere pe langa corp, gesticuland calm. M-am incruntat si mai tare cand am vazut banderola neagra ce-o avea la mana – imi amintea de cineva...

Discutia paru sa se incinga, Finn se repezi la baiat, dar exact in clipa aceea aparu Melanie, tasnind din casa ca un titirez. Realizand, totusi, ca parca ma uitam la o telenovela de-a bunicii, m-am strambat si-am vrut sa plec. Insa nici vorba. Eram mult prea curioasa de dinamica unei situatii, cu atat mai mult cu cat problemele mele erau numai si numai de natura interna.

Blonda cu parul scurt se posta intre cei doi. Tipul zambea larg, avand acelasi aer de superioritate. Ma intriga nonsalanta lui si modul de-a lua situatia in varful bocancului. Melanie ii vorbi disperata tatalui ei, largind bratele in gesturi bruste. Nu-mi puteam da seama ce-i spunea, iar asta din cauza plansului isteric ce-o apucase. Avea motive, nu puteam spune ca era numai si numai rasfatata. In cele din urma, Finn parasi triunghiul bermudelor, taraindu-si picioarele spre intrare, cu o mana la frunte si cu cealalta facandu-i semn Melaniei sa taca. Cei doi se privira, iar ea dadu sa-l imbratiseze pe tipul brusc implacabil. O impinse usor si se roti intr-un cerc imaginar, privind nervos in jos. Melanie isi impreuna mainile la piept, deja tremurand din cauza plansului. Am inghitit in sec. Cine era el de mi se parea atat de cunoscut?

Cand ea ii striga numele, acesta ii facu semn sa taca, la fel ca tatal ei.Isi duse chipul in palme, tremurand, dupa care fugi cat ai numara pana la doi inapoi in casa.

Fusese ca si cand ii simtisem toate emotiile.... Ca si cand... imi imprumutase energia ei. Scuturand din cap, am iesit din transa aceea ciudata. Scena fusese ceva inedit, intrigant... frumos!

Alarmata, l-am privit pe tipul care ramasese acolo. Inca se rotea in cercul sau imaginar, ca si cand inconjura o prada pretioasa.

- Cine naiba esti tu?m-am trezit vorbind singura, lovind cu palma in sol de indignare.

Silueta se opri din defilat, ramanand stana de piatra. Atentia mea crescu deodata cu nemiscarea lui si, inconstient, m-am aplecat in fata pentru a-l vedea mai bine. Cu o rasucire taioasa a capului, scruta paduricea din spatele casei, drumul, foisorul ascuns in niste trestii lungi si-apoi.... exact cand sa ma pitesc in spatele desisului, chipul sau plin de cute se nimeri fata in fata cu... al meu. Am pufnit si-am inghitit in sec, fara a face vreo miscare. Fruntea sa paru sa se increteasca si mai mult, fapt care-mi dadu un sentiment destul de straniu. Il stiam! Dar de unde naiba il stiam?!

Vantul crescu in puful acela verzui, culcand firele de iarba dupa care ma adaposteam. De-acum era sigur ca ma vazuse, asa ca tot ce-mi ramanea de facut era sa ma comport normal. Evident ca-mi trecuse prin cap s-o iau la fuga, dar aia nu era cea mai buna initiativa.

Se apleca meditativ, inclinand capul. Era ciudat cum emotia negativa, ura, ii disparu subit de pe chip si-i facu loc unei expresii usor mirate, oarecum amuzate. Ridica ambele sprancene si zambi scurt. Eu m-am incruntat, asezandu-ma la locul meu de tihna. Stiind ca avea sa vina acolo, imi era imposibil sa mai stau atat de relaxata. Am oftat, cotrobaind agitata prin geanta dupa o foaie, un pix, orice pe care sa mazgalesc linii si cercuri, linii si cercuri, fara sens.

Pasii se impotmoleau in desisul verde si problematic, producand un fosnet din ce in ce mai mare. Era ciudata circumstanta aceea, mult prea neobisnuita. Ma incomoda, dar tot aveam curiozitatea excesiva de-a vedea cine e.

Fosnetul crescu, deveni enervant si se opri. Am clipit si-am inghitit pentru a nu stiu cata oara in sec, apoi mi-am ridicat incet privirea spre tipul inalt de langa mine. Acesta se lasa incet, asezandu-se langa mine pe iarba tocita.

- Hei...am ras eu, probabil de penibilul situatiei sau de frica.

Intr-un sfarsit, chipul sau senin il sustinu pe-al meu, afisand un zambet natural. Nu-mi raspunse prin cuvinte, iar tacerea ce urma fu stanjenitoare intr-un mod placut. I-am cercetat atenta ochii, sa vad daca mi-i aminteam. Un caprui aurit ma izbi din plin, plimband furnicaturi pe intreaga-mi piele. Mai apoi tenul acela palid, mult prea frumos in contrast cu ochii si parul impodobit de-o culoare complicata. Il stiam. Vazusem acea furie in iarna anului trecut cand, suparata pe situatia injositoare de-acasa, iesisem la o plimbare fortata prin inima padurii.

Trecusem de dealul ascutit al izvorului, plansesem si ma lasasera toate energiile exact langa casuta aia veche, neingrijita, darapanata, folosita pe post de bar. Tipul inalt de langa gard, ce statea cu mana lipita de frunte si respira zgomotos, ridica spre mine aceeasi privire furtunoasa care, mai apoi, urma sa se schimbe intr-una fireasca. Il intalnisem de-o gramada de ori, iar el tot ce facea era sa se holbeze la mine. Nu-l luasem in seama, deoarece stiam ca grupul din zona aia era periculos. Nu-l luasem in seama, dar el de fiecare data se holbase la mine.

Un zambet egoist imi astupa buzele, facandu-ma sa mi le presez ca sa nu izbucnesc intr-un ras isteric. El largi zambetul, transformandu-l intr-unul strengar. Nu spunea nimic, doar ma gaurea cu o privire intensa.

- Ei bine, am tras cu urechea...am recunoscut razand zgomotos, necontrolat. Eram plina de entuziasm, imi placeau necuvintele lui, ma amuzau si ma faceau sa ma simt importanta. Si sa ma preschimb intr-o nebuna ce rar iesea la suprafata.

- Cole?spuse incet, ridicand o spranceana.
Nestiind daca imi rostise numele pentru a afla daca era cel corect sau pentru a-mi da de inteles c-avea sa-mi spuna ceva, am clatinat indoielnica din cap.

- Bine, zambi larg si se apropie de mine.

Imi placea. Imi placea ca era tipul straniu si imposibil de implacabil care se holba la mine intrerupand discutii, ca si cand eu eram nucleul lumii umblandu-i prin fata ochilor. Mi-am amintit cum il pleznise pe unul care-mi comentase, si m-am apucat sa rad. Aia urma sa fie o seara interesanta.

Vroiam sa aflu de ce ma tratase diferit tocmai pe mine. Caci, dupa identitatea lui precara si murdara in ochii cetatenilor cu gura mare, nu era genul care sa se holbeze fara sa faca nimic. Aia avea sa mearga ca si cand l-as fi stiu de-o viata si vroiam sa-i rascolesc trecutul.

Trebuia insemnata cumva seara aceea, ca doar... scoteam un om de pe linia lui de plutire. Vorbeam cu un strain cunoscut. Cum venea aia?