Scaldare in dorinta [Poveste finalizata]

[Yaoi Queen]

Sooo, next xD
Thank you for your comments, girls multumesc ca va faceti timp pentru a posta unul <3
Thank you all for reading:]

(nu stiu de ce, dar am simtit nevoia sa va spun asta)
Kissez

Capitolul XXV

Privirea mea ramasese fixata intr-un punct, pana cand inghitisem cu greu si ma cutremurasem scurt.
-Cum... Cum adica? Accident?! Sam! Nu... Nu e posibil! Unde? Nu poate fi el! A plecat de mult de la noi! spusesem eu, incercand sa gasesc o cale de a nega faptul ca tocmai el putea fi accidentat.
-Nu era in direct filmarea...
-Nu se poate!
-Se poate, Tyler! E in spitalul Cedars-Sinai! Are trei coste rupte si e lovit la cap! E inconstient acum! Ce altceva vrei sa iti spun ca sa intelegi ca a facut accident?! se rasti ea, vazand ca imi era greu sa cred o asemenea veste.
Tremuram incontrolabil. Parca nu mai eram in stare sa gandesc. Fiori atat de reci imi trecura pe sub piele, facandu-mi inima sa bata atat de repede si dureros incat ochii mi s-au umezit.
-Nu... Trebuie sa il vad!
-Cum sa il vezi? Orele de vizita se incheie la noua! E noua fara zece! Nu ai cum sa ajungi la timp...
Navalisem in camera mea, tragand pe mine o pereche de blugi si un tricou alb, nepasandu-mi cat de larg era, atata timp cat nu umblam gol.
Nici nu imi mai pieptanasem parul ciufulit, ci luasem din portofelul de pe birou cateva bacnote, cat crezusem eu ca erau indeajuns pentru a ajunge la spital cu taxiul. Nu numarasem banii, dar puteam fi sigur ca aveau sa ajunga.
-Tyler, potoleste-te! Mai bine mergi maine la el! sugera sora mea, urmandu-ma pas cu pas dupa ce iesisem din camera si ma indreptasem spre usa casei.
-Nici vorba! refuzasem eu, inainte de a ma incalta a iesi pe usa. Am trantit-o in urma mea, pentru a fugi apoi cat de repede puteam spre cea mai apropiata statie de taxiuri.
Imi uitasem ochelarii, iar afara incepuse a se intuneca putin cate putin, dar nici ca imi mai pasa de altceva in afara de starea lui Kyan.
Cand in sfarsit reusisem sa dau de statia de taxiuri, ma aruncasm in spatele unuia, spunand unde anume voiam sa merg, cerandu-i in acelasi timp sa se grabeasca, iar domnul aproba, pornind automobilul in viteza.
Am oftat zgomotos, lasandu-mi spatele sprijinit de bancheta si inchisesem ochii, incercand sa imi reglez respiratia.
Imi era atat de frica... Nu stiam cat de grav era, insa mie "trei coaste rupte" nu imi suna deloc a o nimica-toata, chiar daca nu stiam nimic despre medicina. Inca imi simteam trupul termurand speriat si ma rugam ca nu cumva sa ajung prea tarziu pentru a-l putea vedea.
Totusi, peste cinci minute, cand soferul ma anuntase ca ajunsesem in fata spitalului, i-am inmanat toti banii pe care ii luasem cu mine, nepasandu-mi daca erau prea multi.
Am coborat in graba si am intrat pe portile mari ale institutiei medicale, privind ceasul de pe peretele din spatele biroului inalt, unde era receptia. Inca mai aveam cateva minute.
Cand o domnisoara tanara aparuse inaintea mea, ii cerusem numarul salonului in care se afla Kyan, iar aceasta cauta ceva printre niste hartii, apoi imi spusese numarul camerei, insa imi ceru ca vizita sa fie scurta.
Aprobasem recunoscator, apoi imi indreptasem pasii repezi spre acea zona. Stiam unde trebuia sa merg. Era in aceeasi camera unde fusese internata si Samantha cand avusese accident.
De cum vazusem usa, ma oprisem inaintea ei, privind-o lung pentru cateva secunde si inghitind cu greu. Ce aveam sa ii spun? Nu stiam, insa mi-am asezat mana pe clanta, ezitand la inceput... dar am apasat-o intr-un final, pentru a patrunde in camera slab luminata de luna ce abia se putea observa pe cerul inca neintunecat in intregime.
Era acolo, intins pe patul acela de spital, cu acul perfuziei infipt intr-una din venele care se puteau observa usor la incheietura mainii drepte. Capul il avea intors pe-o parte, lasand la iveala pansamentul ce-i acoperea rana de la tampla stanga. Chipul lui frumos avea pe obrazul stang si pe frunte cate o zgarietura, iar la fel patise si buza inferioara care era usor umflata din cauza ranii... Pentru mine era o imagine sinistra. Spitalele nu puteau decat sa imi ofere cea mai urata stare de disconfort moral... uram mirosul acela ingrozitor, care imi amintea numai de oameni bolnavi, raniti sau morti. Uram sa vad medicii ce se plimbau de colo-colo, desi ei doar isi faceau treaba si uram cand cineva apropiat mie era in spital. Era, intr-adevar, sinistru!
Ajunsesem langa patul lui, insa incercam sa nu fac zgomot. Il priveam doar si imediat il auzisem scancind incet, apoi intorcandu-si capul spre mine. Inghitisem cu greu cand ii vazusem ochii obositi, pe jumatate deschisi, care ma priveau. Albastrul lor stralucitor devenise atat de pal...
-Ce cauti aici? mormai el, oftand, apoi inchizandu-si din nou ochii.
-Am aflat ce ai patit si...
-Pleaca, ceru el, intrerupandu-ma, facandu-ma sa casc ochii si sa imi simt pieptul strangandu-ma dintr-o data.
-Kyan, te rog, mi-am facut griji... Daca m-ai lasa sa iti explic...
-Nu vreau sa mai aud nimic ce vine din partea ta. Sunt numai minciuni. Tu... Justin, esti un mincinos in frunte cu Samantha.
Vocea lui atat de joasa, obosita si ragusita, reusi a-mi face durerea din piept sa se intensifice atat de tare, incat as fi crezut ca inima voia sa mi se opreasca. Imi spusese Justin...
-Nu... Nu mai imi spune Justin, te rog...
-Pleaca, ceru inca o data, lasandu-si de acea data ochii inchisi. Nu te vreau aici. Pleaca!
Simtisem un nod in gat ce ma impiedica sa mai scot un alt sunet si facusem un pas spre a ma indeparta. Nu voiam sa plec... dar Kyan nu ma voia langa el...
Eram un las... Eram cel mai mare las! Plecasem din acea incapere aproape fugind, incercand sa imi retin lacrimile care mi se adunasera in colturile ochiilor. Blestemate sa fie! Imi incetosara mai tare drumul, iar imediat ce incepusera a mi se prelinge pe obrajii palizi, nu mai era cale de a le opri.
Iesisem pe usile spitalului. Afara se intunecase si habar nu aveam cum as fi putut ajunge acasa... Bani nu mai aveam, telefonul il uitasem, iar drumul nu il cunosteam inapoi.
Ma asezasem pe scarile reci, incercand a-mi opri suspinele si a-mi sterge ochii tulburi, insa imi simteam inima sfasiata... zdrobita de o presiune imensa care imi aducea si mai multe lacrimi in ochii ce mi se inrosira. Incercam sa trec umva peste cuvintele lui, sa cred ca nu erau adevatate. Dar erau... si dureau atat de tare...
Nici nu stiam ce ar fi trebuit sa fac. Ma simteam atat de pierdut... Capul incepuse a-mi zvacni de durere, insa nu ma afecta mai mult decat acele cuvinte care parca imi strapunsera pieptul ca o sageata cu venin.
Imi adunasem picioarele la piept si le-am imbratisat, ascunzandu-mi capul in spatiul dintre brate, continuand sa plang. Nu eram in stare sa ma opresc. Gatul, pieptul si capul imi ripostau, vrand ca lacrimile sa inceteze, insa eu nu puteam, iar durerea se insensifica pe masura ce ma gandeam mai mult la faptul ca el nu voia sa ma mai vada.
Am auzit ca prin vis, pasi trecand pe langa mine sau diferite voci, insa nu le dadusem importanta. Suspinam tare si respiram greu. Parca nici nu ma mai interesa ca aveam nevoie de aer si ca pentru el, trebuia sa ma opresc.
Puterea mi se scurgea odata cu lacrimile, si simteam ca aveam ca cedez in scurt timp. Am decis sa ma ridic. Desi cu greu, am facut-o si inca incercam sa imi sterg lacrimile cu dosul palmelor, insa nu razbeam sa scap de ele. Trebuia sa ma adun cumva.
Imi indreptasem pasii lenti si grei spre intrarea in spital, apoi ma sprijinisem cu antebratul stang de suprafata tare a biroului de lemn, cu cealalta, masandu-mi fruntea. Desi printre suspine, domnisoara intelesese atunci cand intrebasem daca puteam sa dau un telefon si il ridicase pe cel care era acolo, la receptie.
Formasem numarul de acasa si din fericire nu a trebuit sa astept mult pana sa ii aud vocea surorii mele. Mi-a luat totusi ceva timp pana sa reusesc a rosti un cuvant corect si sa o anunt ca eram eu cel care o sunase.
-Vino... dupa mine... te rog! Nu mai pot... rostisem eu, dupa ce intelesese cu cine vorbea.
-Tyler, esti la spital!? intrebase vocea ingrijoara a surorii mele.
-Da... Vino, te rog... Repede! "Simt ca mor!" As mai fi vrut sa adaug, insa nu ma lasase vocea...
Pusesem receptorul in furca de indata ce o auzisem aproband, apoi am mers incet inspre una din canapelele din partea celalta a holului. Ma aseasem pe ea, sprijinindu-mi capul in maini. Inca imi era imposibil sa imi revin... Simteam cum pluteam... si nu pe un nor de puf, ci unul de ace.
Ma intrebam ce avea sa se intample cu mine, cand, inafara de Samantha, doar pe Kyan il mai voiam langa mine. Ma invinuiam pentru faptul ca plecasem astfel din casa lui si s-a ajuns la asta. Ma invinuiam ca nu ii spusesem ceea ce simteam... pentru ca il iubeam. Da, il iubeam si fusesem un las nenorocit ca nu ii spusesem asta. Totul luase o intorsatura inspaimantatoare. Trebuia sa fie altfel!
Habar nu am cat timp am zacut pe canapeaua aceea plangand, nepasandu-mi de privirile unor doctori sau asistente, care probabil m-au lasat in pace cand cea de la receptie le relatase ce a vazut.
Imediat auzisem o voce cunoscuta, cu un timbu ingrijorat, care se apropiase repede.
-Tyler! Tyler, esti bine? intreba Samantha de indata ce ajunsese langa mine si se asezase pe canapea, luandu-mi obrajii in palme, pentru ca apoi sa ma stranga puternic in brate.
-Nu... Nu sunt! Kyan... Nu ma mai vrea...! Kyan... Il iubesc, Sam! Nu... nu ma lasa... sa ii spun asta! Nu am... putut! Mi-a fost... atat de frica!
Ea imi mangaia spatele si ma sarutase pe tampla, incercand sa ma linisteasca, insa nici macar eu nu stiam daca mai puteam. Inca simteam durerea la fel de intensa.
-Linisteste-te... trebuie sa ai incredere. Totul va fi bine, auzi? spuse ea, incet, cu vocea blanda. Ai sa ii explici totul, adaugase apoi, pe acelasi ton.
-Nu... Nu ma mai vrea! Nu ma vrea ... langa el! Sam.. ce ma fac... fara el? Nu ma vrea...
Stiam ca ii era greu sa imi inteleaga cuvintele, insa eram atat de ametit, incat parca nici eu nu mai stiam ce voiam sa spun...
Ea doar incerca sa ma linisteasca, sa imi spuna ca totul avea sa se rezolve, insa increderea mea se inecase in valurile de durere care au navalit peste ea odata cu acele cuvinte ale actorului.
-Kyan... ma uraste!
-Nu. Nu te uraste. Pun pariu ca e si el confuz. Si el te iubeste, spuse ea, atat de sigura pe vorbele sale.
-Nu... nu ma iubeste! Nu ma vrea!
-Ba da. Te iubeste. Si daca nu am dreptate, sa ma calce trenul!
-Nu... sa nu te calce. Doar... pe tine te am.
-Si pe Kyan, adauga ea cu incredere, sarutandu-mi din nou tampla.
Oftasem si imi lasasem capul care il simteam atat de greu, sa se sprijine de umarul ei. Tremuram si ochii ma usturau puternic, cerand o pauza. Ii inchisesem strans pentru cateva clipe, insa si acelea au fost ingrozitoate... pentru ca il revazusem pe Kyan pe acel pat de spital.
Cum as fi putut sa ma incred ca totul avea sa fie bine, cand de fapt nimic nu era?