07-05-2010, 04:44 PM
Ma scuzati de intarziere, dar calculatorul meu a fost mort. Oricum am revenit. Multumesc pentru comentarii. >:D<
Loula a zis ca este un contrast foarte puternic intre acele sentimente fata de Miguel. Dupa cum vad eu lucrurile (si cam asa sunt si eu cu mama), ma cert cu ea si am momente cand spun ca nu o suport, dar pana la urma imi dau seama ca totusi este mama mea si nu trebuie sa-i vad doar partile negative.
Capitolul 2 - Cerul e limita
Razele de soare se napustesc prin crapatura ferestrei si ajung pana pe chipul meu schimonosit. Am fata aceia de “atat de devremeee†pe care intodeauna o foloseam cand ma trezeam in zilele aglomerate de scoala.
Daca stau sa ma gandesc, pentru mine scoala n-a fost cine stie ce chin, decat in clasele mici cand eram cam mediocra. Dar dupa ce acei ani au trecut, scoala a devenit decat o plimbare pe care toti o facem in viata. Doar faptul ca trebuia sa ma trezesc cand soarele rasarea si sa bag viteza pentru a nu intarzia ma calca pe nervi. Eu am fost norocoasa. Am inceput sa-mi dau cat de cat silinta si am reusit sa-i ajung pe cei mai destepti din clasa. Insa mi-am mentinut mereu si statutul de fata cool sa nu mi se spuna tocilara sau alte chestii d’astea de prost-gust. Deci eram desteapta, frumoasa, populara, ce-si mai poate dori o adolescenta in clasele gimnaziale? Nimic. Si cu cat am inaintat in viata m-am lovit continuu de scoala. Imi aduc aminte cum incercam sa prefac pauzele in eternitate cu ajutorul rasetelor puternice ale Mariei. Ce vremuri…
Iata-ma acum la varsta de douazeci si doi de ani, lenevind in pat. Ma ridic in sezut si casc puternic parca vrand sa scot afara toata dorinta aceea nebuna de a ramane in pat. Sunt sigura ca ochii mei sunt cat doua cepe umflate cu pompa. Cearcanele mele troneaza cu aceea culoare pala de violet. Nu prea am putut sa dorm. Gandurile m-au macinat inca de cand am inchis ochii seara trecuta.
Usa camerei se deschide si in prag apare mama cu o fata intrebatoare:
-Ceva neobisnuit?
-Nu! De ce intrebi asta?
Ea da din umeri.
Rad si nu-i mai dau raspuns. Defapt astazi este ceva neobisnuit. Daca ar sti ea, mama, mi-ar da toate planurile peste cap. M-ar tine langa ea, strans asa cum facea cand eram mica. “Laila mea scumpa!†imi zicea ea mereu. M-a dadacit de cand ma stiu. M-a sufocat cu atata afectiune. Era ca si cum dragostea materna si iubirea ce-o avea inauntrul ei pentru tata erau doar pentru mine. Era agonizant sa sti ca ajungi acasa si trebuie sa-ti ingrijesti propria-ti mama. A fost atat de zapacita din cauza lipsei lui tata. Pe atunci nu divortasera numai ca el era totdeauna plecat si ea cadea in depresii urate. A incercat idea de a face un alt copil, poate asta ar fi intarit casnicia. Pe atunci eram destul de mare. “Nu mai plange atat si incearca sa fi independenta. Acest alt copil o sa-ti ingreuneze situatia! Tata va pleca!†tipam eu in gandul meu, vrand s-o spun cu voce tare. As fi fost o fiinta meschina daca as fi zis tot ce-mi repetam in mintea mea. As fi demoralizat-o si mai rau decat era. Si asa s-a nascut Miguel. Si apoi tata a divortat si mama a ramas pe langa situatie timp de ani buni. Am fost de baza in casa. Si a trebuit ,chiar daca vroiam sau nu, sa-mi dau silinta, sa umplu golul din sufletul mamei. Cred ca am reusit.
Dar acum ca voi – pleca se va goli din nou, stiu prea bine. Inghit in sec. N-as vrea s-o mai vad niciodata plangand. Pur si simplu mi s-ar rupe sufletul sa fiu eu cea care-i provoaca suferinta. Dar mi-am jurat ca nimic nu-mi va sta in cale, nici un ocean plin de lacrimi amare in care ma voi inneca. Cumva voi invata sa innot. Dau la o parte toate acele ganduri negativiste ce-mi bantuie mintea. “Voi reusi cumva!†ma motivez eu.
Mama ma cheama la micul-dejun. Cobor rapid scarile din marmura rece. Imi pune in farfurie omleta cu cremvursti. Apuc tacamurile si incep sa infulec tot ce mi s-a oferit. Termin numai decat si cer inca o portie. Sunt studiata de cele doua perechi de ochi din incapere. Rostesc un “ce?†grosolan cu gura plina si cei doi dau din umeri. Ce le pasa lor?
Ma uit la ceas si-mi dau seama ca nu m-am trezit atat de devreme cum credeam. Este ora trei dupa-amiaza. Conform planului meu se pare ca am intarziat, sunt in urma cu etapele actiunii. Ma duc tiptil la pusculita mea. Cum afacerea lui tata a prosperat si el ne intretine, mi-a dat pe fiecare luna o gramajoara frumusica de bani. Si cum inca de atunci aveam acest plan in minte, am economisit fiecare banut minuscul. Ii indes brutal intr-o geanta. Ma duc sa ma imbrac rapid in ceva lejer si apuc cheile de la masina. Urc in aceasta si apas drastic acceleratia. Ah, iubesc viteza! Imi place sa conduc ca o nebuna pe sosele.
-Alo, Maria? soptesc eu la telefon.
-Da! imi raspunde aceea voce prea bine-cunoscuta, radianta.
-Coboara, am venit sa te scot in parc, ce zici? ii spun pe un ton smecheresc.
Nici nu opresc bine motorul masinii ca in pragul usii o vad pe Maria. Ii fac semn sa pofteasca pe scaunul copilotului, cel din dreapta mea. Tranteste portiera cu putere si-si cere scuze. Gonesc pana in parcul din apropiere si parchez brusc intr-o pozitie ciudata. Iesim din masina si ne idreptam spre cea mai apropiata banca.
Imi place acest parc. Aici veneam amandoua cand eram mici. Locul asta e o amintire vie. Copacii au prins culoare deja. Verdele crud al frunzelor de diferite nuante este hipnotizant. Cerul nu ascunde nimic. Norii au disparut ca prin minune. Maria mi-a oferit un zambet sincer, inseninand bolta cerului. Albastrul lui s-a oglindit intodeauna in ochii mei, asa aveam impresia cand eram mica si inca o am. Culoarea ochilor mei seamana izbitor cu cea a intinderii infinite de culoare rece.
Bancuta rigida este scorojita de timp, nu cred ca a mai fost intretinuta asa cum era pe vremuri. Petice de vopsea au picat. Picioarele metalice au ruginit. Dar tot imi place sa stau aici alaturi de Maria. As vrea sa opresc timpul. Bancile sa nu se mai deterioreze. Sa nu vina toamna si sa fure culorile proaspete ale primaverii. Sa imortalizez chipul Mariei in timp si permanent in sufletul meu. As putea oare? Sunt indeajuns de speciala sa pot sa fac lucruri supra-omenesti? Nu, sunt doar o simpla fiinta ce-si duce veacul pe acest pamant. Ca o frunza. Ma nasc sub forma unui mugure, infloresc, ma ofilesc si cad plapand, lasandu-ma dusa de rafala de vant. Cand ating solul stiu ca mi-am trait viata.
Deci mi-e imposibil sa pretind ca sunt ce defapt nu sunt.
Suvitele negre de par imi intra in ochi, desi am incercat sa-mi prind catdecat parul. Deschid bine ochii si sorb peisajul din priviri. Respir greu printre buzele-mi intredeschise. Parca ceva imi sparge pieptul., imi deregleaza respiratia. Este inima mea, batand nebuneste.
-Pleci, nu?
Replica ei instaleaza linistea care-mi tiuie in urechi. Tensiunea atinge cote maxime si inima mai ca vrea sa-mi rupa coastele. Aud bataile, pulsand ca niste pasi greoi. In ochii ei negri si migdalati incoltesc doua lacrimi. Si le sterge repede cu maneca camasii.
Ochii mi-au secat. Si chiar daca lacrimile ar fi iesit la iveala le-as fi zdrobit sub grautatea pleoapelor mele. “Nu indrazni sa plangi!†imi dicteaza creierul. Ii urasc pe cei slabi. Rahat, nu vreau sa-mi urasc propria-mi persoana. Maria isi ingroapa nasul in camasa. Se ascunde, cred. Respir adanc si imi reglez glasul. O intreb calm ca si cum n-ar fi nimic iesit din comun:
-De unde sti?
Ii zambesc si imi zambeste la randul ei, destul de chinuit. Aud suspinele ei in surdina, acompaniate de vuietul vantului printre crengile incarcate ale copacilor. Isi sterge al nu stiu catelea rand de lacrimi cu degetele ei groase si butucanose. Ii ofer batista din buzunar si isi sufla zgomotos nasul. Ii ridic barbia si ii observ ochii rosi si umflati de la datul apei la soricei.
-Bine! sopteste ea parca fara vlaga. Sti acel caiet al tau cu ce vrei? L-am citit si am gasit aceasta dorinta! Ai scris si data cand aveai de gand sa-ti pui planul in aplicare, adica astazi. Si mi s-a parut ca ai venit la mine atat de subit, ca pentru un “la revedereâ€. Am facut pur si simplu legatura…
-Ti-am spus vreodata cat de desteapta esti? am spus eu cu iz de gluma.
Ranjeste la mine. Rasuflu usurata ca situatia s-a mai calmat. Ii explic ca plecarea mea imi va face bine si ar fi o ocazie sa-si faca noi prieteni, sa construiasca noi legaturi.
-Chiar daca nu voi mai fi prezenta fizic, spiritual voi fi in permanenta cu tine. Stiu ca o sa-ti fie greu sa mergi mai departe fara mine, insa continua sa-ti faci noi amintiri. Da-ma uitarii si adu noi personae care sa-ti coloreze viata. Mai sunt multi ca mine care asteapta cu nerabdare sa te cunoasca! Plus ca n-o sa mai ai vanatai pe frunte! spun eu, razand in timp ce ii dau un bobarnac.
Ea da ascultatoare din cap precum un copil mic care va ramane singur acasa pentru prima oara si mama ii da sfaturi. Da, Maria cea copilaroasa. Imi va fi nespus de dor de ea. Dar si eu voi intalni noi persoane. O vad ca-si da jos bratara de argint de la mana care mereu mi-a facut cu ochiul. Mi-o intinde si-mi spune ca imi va aduce aminte mereu de ea, ca sa n-o uit. Cum as putea-o uita?
O imbratisez cu caldura si nu vrea sa-mi mai dea drumul, defapt nici eu. Ma dezlipesc de ea si fug pana la masina, de unde ii mai arunc o singura privire peste umar. Pornesc din nou clepsidra timpului, nisipul curge cu incetinitorul exact cand eu vreau sa mearga cel mai repede posibil. Sa plec departe, departe, unde nu cunosc pe nimeni pe care sa mai ranesc.
Trantesc portiera si apas pe acceleratia, iau drum spre gara. Parchez si spun unui om care lucreaza acolo sa sune la numarul tatei, sa vina sa recupereze masina. Cumpar rapid un bilet si urc grabita in tren, era gata sa plece. Vad in ce compartiment am loc si vreau sa aflu destinatia pe care am ales-o. Grozav! ma indrept spre necunoscut. Deschid usa compartimentului si vad ca am doi oameni ce ma acompaniaza. Un om batran, scofalcit si intrat la apa care sforaie de zor. Parul care il mai are in cap este carunt si slinos. Mereu m-am intrebat de ce batranii in cap nu prea mai au par, dar au padure in nas si-n urechi. Oricum mosul are o fata uracioasa, sper sa nu-l trezesc cumva.
Celalalt este un baiat cam de varsta mea sau cu un an mai mare. Este dragut, asta inseamna ca am noroc inca de pe acum. Are parul destul de latos si ravasit, de un ciocolatiu apetisant. Ochii lui mari si bulbucati au culoarea aceea verde a primaverii. Pare inalt, mai inalt ca mine. Observ ca ranjeste si ii zambesc politicos.
-Ma numesc Carlo! ma informeaza el.
-Ok, Carlo, eu sunt Laila! Incantata!
-Si eu! spune acesta pe un ton interesat.
Il intreb care este destinatia trenului si da din umeri nestiutor, imi spune ca el merge oriunde unde n-a mai fost, ca mine de altfel. Este curios unde ma duc si ii spun pe scurt planul meu. Ma asez langa el, pe partea cu fereastra.
-Ce misto! exclama el entuziast. Cam asta vreau sa fac si eu asa ca hai sa calatorim impreuna!
-S-a facut! zic eu.
De ce sa-l refuz? E frumos, prietenos, sociabil, pare in regula. Oricum trebuia sa gasesc pe cineva cu care sa merg, m-as fi plictisit singura. Bat palma cu el, iar apoi imi sprijin falca pe fereastra. As vrea sa atipesc deoarece cascatul lui Carlo ma molipseste si pe mine si il mai vad si pe batran cum savureaza somnul.
*
Deschid incet ochii si observ ca nu-mi mai e cunoscuta locatia noastra. Arunc o privire pe fereastra si vad cum muntii rigurosi se inalta in vazduh. Imi place multitudinea de culori cu care padurile sunt acoperite, toate minunatele nuante ale verdelui. Calea ferata a trenului pare ca se opreste acolo unde pamantul se uneste cu cerul si as putea sa zbor. Acolo unde m-as plimba prin rocvaivul fresh al naturii, as putea trece ca printr-o usa prin prospetimea si originalitatea fiecarei culori. Sa aud culorile.
Imi dau seama ca acum numai cerul e limita!
Cam atat. :)
Loula a zis ca este un contrast foarte puternic intre acele sentimente fata de Miguel. Dupa cum vad eu lucrurile (si cam asa sunt si eu cu mama), ma cert cu ea si am momente cand spun ca nu o suport, dar pana la urma imi dau seama ca totusi este mama mea si nu trebuie sa-i vad doar partile negative.
Capitolul 2 - Cerul e limita
Razele de soare se napustesc prin crapatura ferestrei si ajung pana pe chipul meu schimonosit. Am fata aceia de “atat de devremeee†pe care intodeauna o foloseam cand ma trezeam in zilele aglomerate de scoala.
Daca stau sa ma gandesc, pentru mine scoala n-a fost cine stie ce chin, decat in clasele mici cand eram cam mediocra. Dar dupa ce acei ani au trecut, scoala a devenit decat o plimbare pe care toti o facem in viata. Doar faptul ca trebuia sa ma trezesc cand soarele rasarea si sa bag viteza pentru a nu intarzia ma calca pe nervi. Eu am fost norocoasa. Am inceput sa-mi dau cat de cat silinta si am reusit sa-i ajung pe cei mai destepti din clasa. Insa mi-am mentinut mereu si statutul de fata cool sa nu mi se spuna tocilara sau alte chestii d’astea de prost-gust. Deci eram desteapta, frumoasa, populara, ce-si mai poate dori o adolescenta in clasele gimnaziale? Nimic. Si cu cat am inaintat in viata m-am lovit continuu de scoala. Imi aduc aminte cum incercam sa prefac pauzele in eternitate cu ajutorul rasetelor puternice ale Mariei. Ce vremuri…
Iata-ma acum la varsta de douazeci si doi de ani, lenevind in pat. Ma ridic in sezut si casc puternic parca vrand sa scot afara toata dorinta aceea nebuna de a ramane in pat. Sunt sigura ca ochii mei sunt cat doua cepe umflate cu pompa. Cearcanele mele troneaza cu aceea culoare pala de violet. Nu prea am putut sa dorm. Gandurile m-au macinat inca de cand am inchis ochii seara trecuta.
Usa camerei se deschide si in prag apare mama cu o fata intrebatoare:
-Ceva neobisnuit?
-Nu! De ce intrebi asta?
Ea da din umeri.
Rad si nu-i mai dau raspuns. Defapt astazi este ceva neobisnuit. Daca ar sti ea, mama, mi-ar da toate planurile peste cap. M-ar tine langa ea, strans asa cum facea cand eram mica. “Laila mea scumpa!†imi zicea ea mereu. M-a dadacit de cand ma stiu. M-a sufocat cu atata afectiune. Era ca si cum dragostea materna si iubirea ce-o avea inauntrul ei pentru tata erau doar pentru mine. Era agonizant sa sti ca ajungi acasa si trebuie sa-ti ingrijesti propria-ti mama. A fost atat de zapacita din cauza lipsei lui tata. Pe atunci nu divortasera numai ca el era totdeauna plecat si ea cadea in depresii urate. A incercat idea de a face un alt copil, poate asta ar fi intarit casnicia. Pe atunci eram destul de mare. “Nu mai plange atat si incearca sa fi independenta. Acest alt copil o sa-ti ingreuneze situatia! Tata va pleca!†tipam eu in gandul meu, vrand s-o spun cu voce tare. As fi fost o fiinta meschina daca as fi zis tot ce-mi repetam in mintea mea. As fi demoralizat-o si mai rau decat era. Si asa s-a nascut Miguel. Si apoi tata a divortat si mama a ramas pe langa situatie timp de ani buni. Am fost de baza in casa. Si a trebuit ,chiar daca vroiam sau nu, sa-mi dau silinta, sa umplu golul din sufletul mamei. Cred ca am reusit.
Dar acum ca voi – pleca se va goli din nou, stiu prea bine. Inghit in sec. N-as vrea s-o mai vad niciodata plangand. Pur si simplu mi s-ar rupe sufletul sa fiu eu cea care-i provoaca suferinta. Dar mi-am jurat ca nimic nu-mi va sta in cale, nici un ocean plin de lacrimi amare in care ma voi inneca. Cumva voi invata sa innot. Dau la o parte toate acele ganduri negativiste ce-mi bantuie mintea. “Voi reusi cumva!†ma motivez eu.
Mama ma cheama la micul-dejun. Cobor rapid scarile din marmura rece. Imi pune in farfurie omleta cu cremvursti. Apuc tacamurile si incep sa infulec tot ce mi s-a oferit. Termin numai decat si cer inca o portie. Sunt studiata de cele doua perechi de ochi din incapere. Rostesc un “ce?†grosolan cu gura plina si cei doi dau din umeri. Ce le pasa lor?
Ma uit la ceas si-mi dau seama ca nu m-am trezit atat de devreme cum credeam. Este ora trei dupa-amiaza. Conform planului meu se pare ca am intarziat, sunt in urma cu etapele actiunii. Ma duc tiptil la pusculita mea. Cum afacerea lui tata a prosperat si el ne intretine, mi-a dat pe fiecare luna o gramajoara frumusica de bani. Si cum inca de atunci aveam acest plan in minte, am economisit fiecare banut minuscul. Ii indes brutal intr-o geanta. Ma duc sa ma imbrac rapid in ceva lejer si apuc cheile de la masina. Urc in aceasta si apas drastic acceleratia. Ah, iubesc viteza! Imi place sa conduc ca o nebuna pe sosele.
-Alo, Maria? soptesc eu la telefon.
-Da! imi raspunde aceea voce prea bine-cunoscuta, radianta.
-Coboara, am venit sa te scot in parc, ce zici? ii spun pe un ton smecheresc.
Nici nu opresc bine motorul masinii ca in pragul usii o vad pe Maria. Ii fac semn sa pofteasca pe scaunul copilotului, cel din dreapta mea. Tranteste portiera cu putere si-si cere scuze. Gonesc pana in parcul din apropiere si parchez brusc intr-o pozitie ciudata. Iesim din masina si ne idreptam spre cea mai apropiata banca.
Imi place acest parc. Aici veneam amandoua cand eram mici. Locul asta e o amintire vie. Copacii au prins culoare deja. Verdele crud al frunzelor de diferite nuante este hipnotizant. Cerul nu ascunde nimic. Norii au disparut ca prin minune. Maria mi-a oferit un zambet sincer, inseninand bolta cerului. Albastrul lui s-a oglindit intodeauna in ochii mei, asa aveam impresia cand eram mica si inca o am. Culoarea ochilor mei seamana izbitor cu cea a intinderii infinite de culoare rece.
Bancuta rigida este scorojita de timp, nu cred ca a mai fost intretinuta asa cum era pe vremuri. Petice de vopsea au picat. Picioarele metalice au ruginit. Dar tot imi place sa stau aici alaturi de Maria. As vrea sa opresc timpul. Bancile sa nu se mai deterioreze. Sa nu vina toamna si sa fure culorile proaspete ale primaverii. Sa imortalizez chipul Mariei in timp si permanent in sufletul meu. As putea oare? Sunt indeajuns de speciala sa pot sa fac lucruri supra-omenesti? Nu, sunt doar o simpla fiinta ce-si duce veacul pe acest pamant. Ca o frunza. Ma nasc sub forma unui mugure, infloresc, ma ofilesc si cad plapand, lasandu-ma dusa de rafala de vant. Cand ating solul stiu ca mi-am trait viata.
Deci mi-e imposibil sa pretind ca sunt ce defapt nu sunt.
Suvitele negre de par imi intra in ochi, desi am incercat sa-mi prind catdecat parul. Deschid bine ochii si sorb peisajul din priviri. Respir greu printre buzele-mi intredeschise. Parca ceva imi sparge pieptul., imi deregleaza respiratia. Este inima mea, batand nebuneste.
-Pleci, nu?
Replica ei instaleaza linistea care-mi tiuie in urechi. Tensiunea atinge cote maxime si inima mai ca vrea sa-mi rupa coastele. Aud bataile, pulsand ca niste pasi greoi. In ochii ei negri si migdalati incoltesc doua lacrimi. Si le sterge repede cu maneca camasii.
Ochii mi-au secat. Si chiar daca lacrimile ar fi iesit la iveala le-as fi zdrobit sub grautatea pleoapelor mele. “Nu indrazni sa plangi!†imi dicteaza creierul. Ii urasc pe cei slabi. Rahat, nu vreau sa-mi urasc propria-mi persoana. Maria isi ingroapa nasul in camasa. Se ascunde, cred. Respir adanc si imi reglez glasul. O intreb calm ca si cum n-ar fi nimic iesit din comun:
-De unde sti?
Ii zambesc si imi zambeste la randul ei, destul de chinuit. Aud suspinele ei in surdina, acompaniate de vuietul vantului printre crengile incarcate ale copacilor. Isi sterge al nu stiu catelea rand de lacrimi cu degetele ei groase si butucanose. Ii ofer batista din buzunar si isi sufla zgomotos nasul. Ii ridic barbia si ii observ ochii rosi si umflati de la datul apei la soricei.
-Bine! sopteste ea parca fara vlaga. Sti acel caiet al tau cu ce vrei? L-am citit si am gasit aceasta dorinta! Ai scris si data cand aveai de gand sa-ti pui planul in aplicare, adica astazi. Si mi s-a parut ca ai venit la mine atat de subit, ca pentru un “la revedereâ€. Am facut pur si simplu legatura…
-Ti-am spus vreodata cat de desteapta esti? am spus eu cu iz de gluma.
Ranjeste la mine. Rasuflu usurata ca situatia s-a mai calmat. Ii explic ca plecarea mea imi va face bine si ar fi o ocazie sa-si faca noi prieteni, sa construiasca noi legaturi.
-Chiar daca nu voi mai fi prezenta fizic, spiritual voi fi in permanenta cu tine. Stiu ca o sa-ti fie greu sa mergi mai departe fara mine, insa continua sa-ti faci noi amintiri. Da-ma uitarii si adu noi personae care sa-ti coloreze viata. Mai sunt multi ca mine care asteapta cu nerabdare sa te cunoasca! Plus ca n-o sa mai ai vanatai pe frunte! spun eu, razand in timp ce ii dau un bobarnac.
Ea da ascultatoare din cap precum un copil mic care va ramane singur acasa pentru prima oara si mama ii da sfaturi. Da, Maria cea copilaroasa. Imi va fi nespus de dor de ea. Dar si eu voi intalni noi persoane. O vad ca-si da jos bratara de argint de la mana care mereu mi-a facut cu ochiul. Mi-o intinde si-mi spune ca imi va aduce aminte mereu de ea, ca sa n-o uit. Cum as putea-o uita?
O imbratisez cu caldura si nu vrea sa-mi mai dea drumul, defapt nici eu. Ma dezlipesc de ea si fug pana la masina, de unde ii mai arunc o singura privire peste umar. Pornesc din nou clepsidra timpului, nisipul curge cu incetinitorul exact cand eu vreau sa mearga cel mai repede posibil. Sa plec departe, departe, unde nu cunosc pe nimeni pe care sa mai ranesc.
Trantesc portiera si apas pe acceleratia, iau drum spre gara. Parchez si spun unui om care lucreaza acolo sa sune la numarul tatei, sa vina sa recupereze masina. Cumpar rapid un bilet si urc grabita in tren, era gata sa plece. Vad in ce compartiment am loc si vreau sa aflu destinatia pe care am ales-o. Grozav! ma indrept spre necunoscut. Deschid usa compartimentului si vad ca am doi oameni ce ma acompaniaza. Un om batran, scofalcit si intrat la apa care sforaie de zor. Parul care il mai are in cap este carunt si slinos. Mereu m-am intrebat de ce batranii in cap nu prea mai au par, dar au padure in nas si-n urechi. Oricum mosul are o fata uracioasa, sper sa nu-l trezesc cumva.
Celalalt este un baiat cam de varsta mea sau cu un an mai mare. Este dragut, asta inseamna ca am noroc inca de pe acum. Are parul destul de latos si ravasit, de un ciocolatiu apetisant. Ochii lui mari si bulbucati au culoarea aceea verde a primaverii. Pare inalt, mai inalt ca mine. Observ ca ranjeste si ii zambesc politicos.
-Ma numesc Carlo! ma informeaza el.
-Ok, Carlo, eu sunt Laila! Incantata!
-Si eu! spune acesta pe un ton interesat.
Il intreb care este destinatia trenului si da din umeri nestiutor, imi spune ca el merge oriunde unde n-a mai fost, ca mine de altfel. Este curios unde ma duc si ii spun pe scurt planul meu. Ma asez langa el, pe partea cu fereastra.
-Ce misto! exclama el entuziast. Cam asta vreau sa fac si eu asa ca hai sa calatorim impreuna!
-S-a facut! zic eu.
De ce sa-l refuz? E frumos, prietenos, sociabil, pare in regula. Oricum trebuia sa gasesc pe cineva cu care sa merg, m-as fi plictisit singura. Bat palma cu el, iar apoi imi sprijin falca pe fereastra. As vrea sa atipesc deoarece cascatul lui Carlo ma molipseste si pe mine si il mai vad si pe batran cum savureaza somnul.
*
Deschid incet ochii si observ ca nu-mi mai e cunoscuta locatia noastra. Arunc o privire pe fereastra si vad cum muntii rigurosi se inalta in vazduh. Imi place multitudinea de culori cu care padurile sunt acoperite, toate minunatele nuante ale verdelui. Calea ferata a trenului pare ca se opreste acolo unde pamantul se uneste cu cerul si as putea sa zbor. Acolo unde m-as plimba prin rocvaivul fresh al naturii, as putea trece ca printr-o usa prin prospetimea si originalitatea fiecarei culori. Sa aud culorile.
Imi dau seama ca acum numai cerul e limita!
Cam atat. :)