07-07-2008, 03:49 PM
Whoaa *o* cititori *o*
sakura345, se iarta :) pai..pot posta si mai des(o data pe zi, cel tarziu la doua zile), dar eu astept comment-uri, ca nu imi place sa fac double-post..takke :P(it means "thank" :D...febra mea pentru limbi ciudate ^^") *chuu*
"Jurnal de calatorie – 11.05.2002 – Printre munti…
12:43
Desi mi-este cam greu sa scriu, fiind in autocar, nu ma pot abtine de la a descrie acest peisaj uluitor din fata noastra. In urma cu cateva ore am ajuns cu avionul in Elvetia, iar acum ergem catre locul rezervat din apropierea Alpilor. Am venit aici impreuna cu cativa colegi si cu profesoara de muzica – singura care ne-a acceptat cererea. Nici nu imi doream sa fie altcineva in locul ei : mereu m-a inteles si s-a oferit chiar sa ma ajute in vara cand, cu putin noroc, voi incepe repetitiile cu formatia.
Acum ma gandesc…poate ca nici nu eram aici daca nu ma vindecam atat de repede…Durerea aceea nu mi-a dat pace aproape 2 saptamani…Pana si acum mai am cosmaruri cand ma gandesc la ea…Am luat medicamente zilnic…niciodata nu credeam ca sunt atat de eficiente…Dar nu mai vreau sa-mi amintesc de aceasta perioada…
Mai avem destul de mult de mers, stiind ca ghidul ne-a anuntat ca vom ajunge pe seara, iar acum este de abia ora 13…Norocul meu este acela ca am reusit sa ocup un scaun individual, intr-un loc mai retras, unde nu pot fi deranjat…
Pacat…speram sa ma pot plimba putin pe langa munti, insa se pare ca nu putem iesi din cabane dupa ora 19…Stiu ca se spune ca regulile sunt facute pentru a fi incalcate, insa nu este cazul meu…Nu vreau sa am probleme…In special nu acum…Midori este numai cu cateva scaune mai in fata si eu am o priveliste destul de buna…
Insa ce tot vorbesc ? Daca imi amintesc bine, la inceput am zis ca vreau sa descriu peisajul…insa m-am luat cu prostii…Desi tot ce vad pe geam sunt doar o campi si cateva dealuri, acestea ascund multe lucruri…Ca de exemplu florile…Iarba este prea inalta pentru a fi usor de observat…insa cine se uita cu atentie le poate admira…la fel si dealurile : la prima vedere spui ca sunt verzi si nimic mai mult, insa daca te uiti mai bine vei vedea minunatele culori pastelate ce se joaca prin padurile dese ale acestora. De peste acestia se zaresc cateva creste albe de munti, si ele aflate in ceata, insa eu sunt prea obosit pentru a admira lumea de afara…
Inainte credeam ca este greu sa nu dormi pana si o singura noapte, dar acum stau si cateva zile la rand fara sa vizitez patul…Este chiar frustrant atunci cand mori de oboseala si nu poti adormi…mi se intampla destul de des, insa incep sa ma obisnuiesc…"
-Aah ! Da… - tipa acesta simtind cum incepe sa cada , apoi se prinde repede de gatul acestuia soptindu-i raspunsul…Nu stie sigur ce se intampla, dar este hotarat sa nu piarda si aceasta ocazie de a-l simti mai aproape. Tutusi, acest curaj nu dureaza mult… - Imi pare rau… - spune din nou incet in timp ce acesta il lasa usor cu picioarele pe poteca
-Pentru ce ? – ii zambeste tanarul indemnandu-l sa-l urmeze. – Doamna Mitamura mi-a zis sa te dau jos din masina. Sincer…pareai foarte obosit si nu voiam sa te trezesc. – il linisteste in timp ce ajung pe drumul catre cabane.
Dupa atatea ore de dormit ii este destul de greu sa tina pasul cu el, mai ales pe intuneric, dar nu cedeaza, nevrand sa ramana singur aici.
-Am inteles…Insa prietena ta nu cred ca ar fi la fel de intelegatoare. – isi scapa gandurile printre buze, facandu-l pe tanar sa-l priveasca intrebator
-Te referi la May ? Nu-ti face griji. Nu este aici si oricum nu mai suntem impreuna. Insa fiecare cu problemele lui. Am ajuns. – ii arata dupa ce termina explicatiile casuta mica, din lemn din dreapta lor
Yuuri nu mai spune nimic inafara de un ’’Noapte buna’’, apoi intra in cabana ramanand cu un zambet pe buze. Inca mai simte cativa fiori in piept la amintirea clipelor de dinainte, dar si nevoia de un pat adevarat, cum este cel de langa geamul mic de pe peretele din stanga sa…
12 Mai 2002
"Unu-doi-trei-patru. Unu, doi. Salt in fata si aterizare pe piciorul drept. Mainile in lateral, apleaca-te. Capul in fata. Ridica privirea si trunchiul, arcuieste-ti spatele. Doi pasi la dreapta, unul in fata. Zambeste!"
-O sa intarzii la antrenamente! – se ridica baiatul brusc din pat, transpirat si speriat. Priveste ceasul de pe masuta de la capatul patului : « Ora 4… » isi spune, dandu-si seama nu numai de faptul ca nu ar trebui sa se trezeasca de la ora asta, dar si de faptul ca in urmatoarele saptamani nu este in tara, deci nu face antrenamente. – Inapoi in pat… - se ascunde din nou sub patura calda, adancindu-si capul in perna moale de langa el
Culorile reci, crude si multiple de pe suprafata dealurilor te fac sa-ti doresti sa le explorezi, in cele din urma descoperind stancile inalte si solide din spatele lor.
Adolescentii incep deja sa-si paraseasca asternuturile, luand cu ei la iesirea din cabane si rucsacul pregatit pentru plimbarea timpurie pe care au planificat-o. Vremea i-a luat prin surprindere prima data, neobisnuiti cu ora rasaritului, insa s-au linistit la ivirea zorilor.
Yuuri se afla inca inauntru, ravasindu-si valiza putin enervat. Ar fi fost primul care ar fi iesit daca nu era atat de frig, iar gecile sale au fost asezate exact primele in bagaj. Acest lucru nevoindu-l acum sa-si scoata toate hainele pentru a ajunge la ele.
Dupa cateva minute de chin isi gaseste in sfarsit un hanorac destul de subtire pentru a se misca in voie, dar si bun pentru a-l apara de vant. Si-l pune peste tricoul vernil, mulat de pe el. Isi mai arunca o ultima privire asupra parului sau, hotarandu-se in final sa-l ascunda sub gluga, apoi iese grabindu-se sa-si ajunga prietenii.
Inchide ochii multumit in clipa in care ajunge la ei : este prima data in ultimele luni cand poate alerga, pana acum fiind atat de extenuat din cauza antrenamentelor incat de abia mai putea sa ajunga acasa. Aceste superinte i-au afectat si somnul, reusind sa se odihneasca maxim trei nopti pe saptamana. Zambeste gandindu-se ca nici nu si-a dat seama cat de obosit este. De abia cand a simtit moliciunea materialului de pe pat a sesizat durerea intensa ce-l cuprinsese la nivelul membrelor. Cu toate astea, a putut dormi cat de cat linistit : in general, cand se afla acasa, il cuprind spusele parintilor si prietenilor sai. Acelea ce-i reproseaza faptul ca-si pierde copilaria cu antrenamentele si ca va fi prea tarziu cand isi va da seama…A auzit asta de prea multe ori pentru a le mai da importanta, insa uneori il fac sa-si puna intrebarea daca intr-adevar merita…
-Te simti mai bine ? – se aude vocea calma ce-l trezeste din transa si-si intoarce capul intalnind privirea lui Midori.
« Pare destul de ingrijorat… » isi spune baiatul in mintea sa, oferindu-i apoi un raspuns afirmativ din cap. Momentan nu-l lasa emotiile sa faca si altceva, deci se rezuma la asta, cu speranta ca nu i se va observa tacerea pentru a nu fi inteleasa gresit.
In cele din urma ajung la cararea de care le-a spus ghidul inca de seara trecuta, cand ceilalti i-au cerut sfaturi in legatura cu mica plimbare. Tanarul cerceteaza semnele de pe copaci, incercand sa-si aminteasca ce simbolizeaza fiecare. Le invatase acum doi ani, cand a fost in vacanta cu familia in Canada, insa cu timpul le-a uitat. Norocul lor este acela ca Midori a avut inspiratia de a-si nota pe o foaie semnificatiile acestora.
-Sayuri ! – isi intoarce capul nedumerit, vazand apoi ca este singurul ramas sus. –Vino ! – il indeamna Midori intinzandu-i mana ca sa-l ajute, insa acesta nu reactioneaza, ci se apropie mai mult de locul prin care trebuie sa coboare
-Ma descurc… - ii raspunde incepand sa paseasca pe scarile formate cu ajutorul radacinilor copacilor. Sunt destul de multe pietre ascutite pe sub praf, insa deocamdata are destule locuri accesibile unde sa-si puna picioarele. Sta cu palmele ptinse de o radacina mai groasa, fara a-i pasa de pamantul galben de pe ea, apoi ii da drumul, vazand ca aproape a ajuns. Se pregateste sa puna piciorul pe ultima treapta, insa atunci observa ca este plina cu pietre. Ramane cu piciorul in aer pentru cateva miimi de secunda, apoi isi simte corpul mai greu cum se lasa spre pamant. Se gandeste doar pentru incurajare ca mai mult decat sa-si rupa gatul nu poate sa i se intample, apoi inchide ochii, simtindu-si corpul cum tremura.
-Yuu-chan… ? – se gandeste ca poate fi un inger dupa vocea subtire, suava si totodata ingrijorata. Clipeste, simtindu-se mai in siguranta stiind ca este cineva zanga el, apoi il zareste pe Kouta
-Am murit… ? – se chinuie sa formuleze cateva cuvite atingandu-i fata baiatului cu mana sa pentru a vedea daca e real. Respira usurat vazand ca-i poate simti pielea fina si in acelasi timp umezita de lacrimi…
-Nu ai murit. Doar ai lesinat. – aude o alta voce si-si lasa chipul in partea dreapta, observand apoi ca este a lui Midori. – Probabil te-ai speriat destul de tare… - trage o concluzie, vazand ca baiatul ce sta cu capul pe piciarele sale inca tremura, desi neobservabil daca nu-l atingi
-Da… - raspunde pe un ton pisicos, carateristic lui, intinzandu-si inconstiend mainile pentru a fi luat in brate, insa nu primeste decat un ajutor pentru a se ridica. Prefera sa nu mai spuna nimic, apoi incearca sa se ridice, inca ajunge inapoi pe iarba. Se alege pe langa durerea de spate din cauza caderii si cu una intensa la nivelul gleznei.
-Ai grija. Am zis ca nu ai murit, nu ca n-ai patit nimic. – ii explica Midori apucandu-l de mana pentru a-l face sa ramana asezat pe geaca sa.
Tanarul se opreste din a mai zice ceva, adancindu-si obrazul in palma stanga, apoi asteapta pana este lasat in pace.
Gandul ii zboara si catre bunicii sai, probabil unele din persoanele pe care le-a iubit cel mai mult in viata sa. Au avut o viata scurta, daca sta sa se gandeasca chiar prea scurta…El avea numai sase ani cand l-au lasat fara sprijin. Poate ca parintii sunt cei mai apropiati de ei, insa niciodata nu va putea vorbi atat de deschis cu el cum vorbea cu bunica si bunicul sau.
Intr-un fel ii este teama de ei : numai cand le-a spus ce simte pentru persoanele de acelasi sex s-a ales cu o bataie crunta din partea tatalui sau si cu neincrederea si rusinea familiei sale pentru el. Stie foarte bine ce inseamna sa nu fi acceptat nici de oamenii care in mod normal ar trebui sa te iubeasca neconditionat…doar esti al lor…Singurul lui sprijin devenise sora sa care atunci avea doar opt ani si nu intelegea prea bine de ce toti il priveau asa…Ea ii vedea pe ceilalti numai ca pe niste oameni rai ce vor sa-i raneasca fratele…
Incepe sa planga simtindu-se vinovat pentru acele clipe in care a lasat-o sa gandeasca dupa posibilitatile ei, pana a ajuns sa-si urasca propia mama. A durat doar cateva saptamani pana cand a avut curajul sa-i explice totul si atunci si ea l-a respins…Ii revin in minte si acum momentele in care statea singur in camera sa, tinand in brate singura jucarie pe care a primit-o in viata lui : un ursulet moale, de plus, ce pastra cu el si amintirea vie a bunicilor sai…
Acum insa sta undeva…pe pervazul unui geam vesnic inchis…si-l asteapta pe acel Sayuri, un copil vesel, mereu cu zambetul pe buze, inocent si prietenos…care a disparut odata cu prima inmormantarea la care a participat in viata sa…De atunci acea inocenta a copilariei a disparut, ramanand doar partea de fatada…Cu trecerea anului a devenit tot mai independent, mai diferit, si, fara sa-si dea seama, mai nesigur pe rostul existentei sale…
sakura345, se iarta :) pai..pot posta si mai des(o data pe zi, cel tarziu la doua zile), dar eu astept comment-uri, ca nu imi place sa fac double-post..takke :P(it means "thank" :D...febra mea pentru limbi ciudate ^^") *chuu*
"Jurnal de calatorie – 11.05.2002 – Printre munti…
12:43
Desi mi-este cam greu sa scriu, fiind in autocar, nu ma pot abtine de la a descrie acest peisaj uluitor din fata noastra. In urma cu cateva ore am ajuns cu avionul in Elvetia, iar acum ergem catre locul rezervat din apropierea Alpilor. Am venit aici impreuna cu cativa colegi si cu profesoara de muzica – singura care ne-a acceptat cererea. Nici nu imi doream sa fie altcineva in locul ei : mereu m-a inteles si s-a oferit chiar sa ma ajute in vara cand, cu putin noroc, voi incepe repetitiile cu formatia.
Acum ma gandesc…poate ca nici nu eram aici daca nu ma vindecam atat de repede…Durerea aceea nu mi-a dat pace aproape 2 saptamani…Pana si acum mai am cosmaruri cand ma gandesc la ea…Am luat medicamente zilnic…niciodata nu credeam ca sunt atat de eficiente…Dar nu mai vreau sa-mi amintesc de aceasta perioada…
Mai avem destul de mult de mers, stiind ca ghidul ne-a anuntat ca vom ajunge pe seara, iar acum este de abia ora 13…Norocul meu este acela ca am reusit sa ocup un scaun individual, intr-un loc mai retras, unde nu pot fi deranjat…
Pacat…speram sa ma pot plimba putin pe langa munti, insa se pare ca nu putem iesi din cabane dupa ora 19…Stiu ca se spune ca regulile sunt facute pentru a fi incalcate, insa nu este cazul meu…Nu vreau sa am probleme…In special nu acum…Midori este numai cu cateva scaune mai in fata si eu am o priveliste destul de buna…
Insa ce tot vorbesc ? Daca imi amintesc bine, la inceput am zis ca vreau sa descriu peisajul…insa m-am luat cu prostii…Desi tot ce vad pe geam sunt doar o campi si cateva dealuri, acestea ascund multe lucruri…Ca de exemplu florile…Iarba este prea inalta pentru a fi usor de observat…insa cine se uita cu atentie le poate admira…la fel si dealurile : la prima vedere spui ca sunt verzi si nimic mai mult, insa daca te uiti mai bine vei vedea minunatele culori pastelate ce se joaca prin padurile dese ale acestora. De peste acestia se zaresc cateva creste albe de munti, si ele aflate in ceata, insa eu sunt prea obosit pentru a admira lumea de afara…
Inainte credeam ca este greu sa nu dormi pana si o singura noapte, dar acum stau si cateva zile la rand fara sa vizitez patul…Este chiar frustrant atunci cand mori de oboseala si nu poti adormi…mi se intampla destul de des, insa incep sa ma obisnuiesc…"
***
-Sayuri ? Esti bine ? – incearca adolescentul sa-l abordeze, vazandu-l ca se misca ca semn ca s-ar trezi. Dupa atatea ore de somn probabil corpul i-a amortit, in special in acel scaun. Deschide ochii, privind in stanga sa – acolo fiindu-i cel mai usor – si observa cu stupoare ca…nu mai este in autocar si nici pe vreun scaun…De la nivelul ochilor sai pare ca pluteste, insa fiind totusi constient ca acest lucru este imposibil isi indreapta privirea in sus. Ochii i se maresc, iar gura i se deschide putin cand vede ca defapt este tinut in brate. – Te-ai trezit ? – il intreaba Midori analizandu-i privirea si pierzandu-se fara sa-si dea seama in ea, astfel incat aproape ca-l scapa din mainile sale-Aah ! Da… - tipa acesta simtind cum incepe sa cada , apoi se prinde repede de gatul acestuia soptindu-i raspunsul…Nu stie sigur ce se intampla, dar este hotarat sa nu piarda si aceasta ocazie de a-l simti mai aproape. Tutusi, acest curaj nu dureaza mult… - Imi pare rau… - spune din nou incet in timp ce acesta il lasa usor cu picioarele pe poteca
-Pentru ce ? – ii zambeste tanarul indemnandu-l sa-l urmeze. – Doamna Mitamura mi-a zis sa te dau jos din masina. Sincer…pareai foarte obosit si nu voiam sa te trezesc. – il linisteste in timp ce ajung pe drumul catre cabane.
Dupa atatea ore de dormit ii este destul de greu sa tina pasul cu el, mai ales pe intuneric, dar nu cedeaza, nevrand sa ramana singur aici.
-Am inteles…Insa prietena ta nu cred ca ar fi la fel de intelegatoare. – isi scapa gandurile printre buze, facandu-l pe tanar sa-l priveasca intrebator
-Te referi la May ? Nu-ti face griji. Nu este aici si oricum nu mai suntem impreuna. Insa fiecare cu problemele lui. Am ajuns. – ii arata dupa ce termina explicatiile casuta mica, din lemn din dreapta lor
Yuuri nu mai spune nimic inafara de un ’’Noapte buna’’, apoi intra in cabana ramanand cu un zambet pe buze. Inca mai simte cativa fiori in piept la amintirea clipelor de dinainte, dar si nevoia de un pat adevarat, cum este cel de langa geamul mic de pe peretele din stanga sa…
***
12 Mai 2002
"Unu-doi-trei-patru. Unu, doi. Salt in fata si aterizare pe piciorul drept. Mainile in lateral, apleaca-te. Capul in fata. Ridica privirea si trunchiul, arcuieste-ti spatele. Doi pasi la dreapta, unul in fata. Zambeste!"
-O sa intarzii la antrenamente! – se ridica baiatul brusc din pat, transpirat si speriat. Priveste ceasul de pe masuta de la capatul patului : « Ora 4… » isi spune, dandu-si seama nu numai de faptul ca nu ar trebui sa se trezeasca de la ora asta, dar si de faptul ca in urmatoarele saptamani nu este in tara, deci nu face antrenamente. – Inapoi in pat… - se ascunde din nou sub patura calda, adancindu-si capul in perna moale de langa el
***
Muntii incep sa fie strabatuti de lumina usor portocalie a soarelui. Nuanta obtinuta te face sa te simti incalzit pe interior, insa de cum ajungi in fata ei, afara, te patrunde racoarea specific montana. Odata cu aceasta esti cutreerat si de aerul curat, putin intepator din cauza temperaturii scazute.Culorile reci, crude si multiple de pe suprafata dealurilor te fac sa-ti doresti sa le explorezi, in cele din urma descoperind stancile inalte si solide din spatele lor.
Adolescentii incep deja sa-si paraseasca asternuturile, luand cu ei la iesirea din cabane si rucsacul pregatit pentru plimbarea timpurie pe care au planificat-o. Vremea i-a luat prin surprindere prima data, neobisnuiti cu ora rasaritului, insa s-au linistit la ivirea zorilor.
Yuuri se afla inca inauntru, ravasindu-si valiza putin enervat. Ar fi fost primul care ar fi iesit daca nu era atat de frig, iar gecile sale au fost asezate exact primele in bagaj. Acest lucru nevoindu-l acum sa-si scoata toate hainele pentru a ajunge la ele.
Dupa cateva minute de chin isi gaseste in sfarsit un hanorac destul de subtire pentru a se misca in voie, dar si bun pentru a-l apara de vant. Si-l pune peste tricoul vernil, mulat de pe el. Isi mai arunca o ultima privire asupra parului sau, hotarandu-se in final sa-l ascunda sub gluga, apoi iese grabindu-se sa-si ajunga prietenii.
Inchide ochii multumit in clipa in care ajunge la ei : este prima data in ultimele luni cand poate alerga, pana acum fiind atat de extenuat din cauza antrenamentelor incat de abia mai putea sa ajunga acasa. Aceste superinte i-au afectat si somnul, reusind sa se odihneasca maxim trei nopti pe saptamana. Zambeste gandindu-se ca nici nu si-a dat seama cat de obosit este. De abia cand a simtit moliciunea materialului de pe pat a sesizat durerea intensa ce-l cuprinsese la nivelul membrelor. Cu toate astea, a putut dormi cat de cat linistit : in general, cand se afla acasa, il cuprind spusele parintilor si prietenilor sai. Acelea ce-i reproseaza faptul ca-si pierde copilaria cu antrenamentele si ca va fi prea tarziu cand isi va da seama…A auzit asta de prea multe ori pentru a le mai da importanta, insa uneori il fac sa-si puna intrebarea daca intr-adevar merita…
-Te simti mai bine ? – se aude vocea calma ce-l trezeste din transa si-si intoarce capul intalnind privirea lui Midori.
« Pare destul de ingrijorat… » isi spune baiatul in mintea sa, oferindu-i apoi un raspuns afirmativ din cap. Momentan nu-l lasa emotiile sa faca si altceva, deci se rezuma la asta, cu speranta ca nu i se va observa tacerea pentru a nu fi inteleasa gresit.
In cele din urma ajung la cararea de care le-a spus ghidul inca de seara trecuta, cand ceilalti i-au cerut sfaturi in legatura cu mica plimbare. Tanarul cerceteaza semnele de pe copaci, incercand sa-si aminteasca ce simbolizeaza fiecare. Le invatase acum doi ani, cand a fost in vacanta cu familia in Canada, insa cu timpul le-a uitat. Norocul lor este acela ca Midori a avut inspiratia de a-si nota pe o foaie semnificatiile acestora.
***
Poteca incepe sa devina tot mai ingusta, iarba ce tot mananca din latimea ei simbolizand faptul ca nu este foarte circulata. Inca de pe acum se observa lacul limpede, albastrit de cerul ce se oglindeste in el. Toti excursionistii privesc cu admirare felul in care este incadrat de padurea rara de brazi intre stancile muntoase. Dupa un timp se opresc vazand ca poteca pe care au mers pana acum se sfarseste, lasand loc unei pante abrupte pe care trebuie sa o coboare pentru a ajunge jos. Cativa dintre adolescentii mai inalti se incumeta sa coboare pentru a-i ajuta pe ceilalti. Bineinteles ca si Midori se afla printre ei, el trebuind sa-si ajute fratele. Yuuri se uita putin ciudat la amandoi : nu-si aminteste sa-l fi vazut pe Kouta de cand au sosit, insa trebuia sa-si dea seama ca va veni si el, din moment ce aici este si fratele sau.-Sayuri ! – isi intoarce capul nedumerit, vazand apoi ca este singurul ramas sus. –Vino ! – il indeamna Midori intinzandu-i mana ca sa-l ajute, insa acesta nu reactioneaza, ci se apropie mai mult de locul prin care trebuie sa coboare
-Ma descurc… - ii raspunde incepand sa paseasca pe scarile formate cu ajutorul radacinilor copacilor. Sunt destul de multe pietre ascutite pe sub praf, insa deocamdata are destule locuri accesibile unde sa-si puna picioarele. Sta cu palmele ptinse de o radacina mai groasa, fara a-i pasa de pamantul galben de pe ea, apoi ii da drumul, vazand ca aproape a ajuns. Se pregateste sa puna piciorul pe ultima treapta, insa atunci observa ca este plina cu pietre. Ramane cu piciorul in aer pentru cateva miimi de secunda, apoi isi simte corpul mai greu cum se lasa spre pamant. Se gandeste doar pentru incurajare ca mai mult decat sa-si rupa gatul nu poate sa i se intample, apoi inchide ochii, simtindu-si corpul cum tremura.
***
Soarele palid isi risipeste caldura aproape inexistenta peste pamant, fortandu-l sa-si miste pleopele. Se chinuie sa le faca sa ramana la locul lor, inchise, de teama de a nu se afla in drum spre spital sau mai rau, in alta lume…-Yuu-chan… ? – se gandeste ca poate fi un inger dupa vocea subtire, suava si totodata ingrijorata. Clipeste, simtindu-se mai in siguranta stiind ca este cineva zanga el, apoi il zareste pe Kouta
-Am murit… ? – se chinuie sa formuleze cateva cuvite atingandu-i fata baiatului cu mana sa pentru a vedea daca e real. Respira usurat vazand ca-i poate simti pielea fina si in acelasi timp umezita de lacrimi…
-Nu ai murit. Doar ai lesinat. – aude o alta voce si-si lasa chipul in partea dreapta, observand apoi ca este a lui Midori. – Probabil te-ai speriat destul de tare… - trage o concluzie, vazand ca baiatul ce sta cu capul pe piciarele sale inca tremura, desi neobservabil daca nu-l atingi
-Da… - raspunde pe un ton pisicos, carateristic lui, intinzandu-si inconstiend mainile pentru a fi luat in brate, insa nu primeste decat un ajutor pentru a se ridica. Prefera sa nu mai spuna nimic, apoi incearca sa se ridice, inca ajunge inapoi pe iarba. Se alege pe langa durerea de spate din cauza caderii si cu una intensa la nivelul gleznei.
-Ai grija. Am zis ca nu ai murit, nu ca n-ai patit nimic. – ii explica Midori apucandu-l de mana pentru a-l face sa ramana asezat pe geaca sa.
Tanarul se opreste din a mai zice ceva, adancindu-si obrazul in palma stanga, apoi asteapta pana este lasat in pace.
***
Au ajuns inapoi in tabara de abia la lasarea serii. Cu greu, dar Yuuri a putut sa se deplaseze singur, desi din cand in cand trebuia sa se mai sprijine de vreun copac. Acum, ajuns inapoi in camera si terminand explicatiiledatorate profesoarei poate in sfarsit sa se relaxeze. Se intinde lasand salteaua moale sa-l absoarba, apoi priveste cu ochii intre-deschisi tavanul pamantiu. Isi spune in mintea sa ca probabil a fost o culoare frumoasa…un oranj intens, cu o oarecare nuanta rosiatica prin el. Desi nu ar fi fost nici asa portocaliul curat, viu pe care poate sa-l numeasca fara ezitare culoarea sa preferata, tot l-ar fi preferat. Culoare maronie, inchisa ce este acum pe fiecare perete ii aminteste de trecerea timpului si de felul nemilos in care trec anii si frumusetile fiecarei varste…Gandul ii zboara si catre bunicii sai, probabil unele din persoanele pe care le-a iubit cel mai mult in viata sa. Au avut o viata scurta, daca sta sa se gandeasca chiar prea scurta…El avea numai sase ani cand l-au lasat fara sprijin. Poate ca parintii sunt cei mai apropiati de ei, insa niciodata nu va putea vorbi atat de deschis cu el cum vorbea cu bunica si bunicul sau.
Intr-un fel ii este teama de ei : numai cand le-a spus ce simte pentru persoanele de acelasi sex s-a ales cu o bataie crunta din partea tatalui sau si cu neincrederea si rusinea familiei sale pentru el. Stie foarte bine ce inseamna sa nu fi acceptat nici de oamenii care in mod normal ar trebui sa te iubeasca neconditionat…doar esti al lor…Singurul lui sprijin devenise sora sa care atunci avea doar opt ani si nu intelegea prea bine de ce toti il priveau asa…Ea ii vedea pe ceilalti numai ca pe niste oameni rai ce vor sa-i raneasca fratele…
Incepe sa planga simtindu-se vinovat pentru acele clipe in care a lasat-o sa gandeasca dupa posibilitatile ei, pana a ajuns sa-si urasca propia mama. A durat doar cateva saptamani pana cand a avut curajul sa-i explice totul si atunci si ea l-a respins…Ii revin in minte si acum momentele in care statea singur in camera sa, tinand in brate singura jucarie pe care a primit-o in viata lui : un ursulet moale, de plus, ce pastra cu el si amintirea vie a bunicilor sai…
Acum insa sta undeva…pe pervazul unui geam vesnic inchis…si-l asteapta pe acel Sayuri, un copil vesel, mereu cu zambetul pe buze, inocent si prietenos…care a disparut odata cu prima inmormantarea la care a participat in viata sa…De atunci acea inocenta a copilariei a disparut, ramanand doar partea de fatada…Cu trecerea anului a devenit tot mai independent, mai diferit, si, fara sa-si dea seama, mai nesigur pe rostul existentei sale…
***