S&L:Straluceste! [shounen-ai] [sequel]

[Budinca]

Gata, nu am mai avut rabdare :))
Dar 3 posturi consecutive nu o sa pun..asa ca..ma voi ruga sa primesc o parere XD









17 Aprilie

Cerul senin il intampina de cand paraseste locuinta, Vantul a presarat cativa nori matasosi pe materialul turcoaz aflat deasupra Pamantului, iar soarele se chinuie sa tina ploaia departe. Baiatul priveste soseaua, casele, pomii din fata sa, inspirand adanc aerul ce inca pare curat, apoi incuie usa de la casa modesta din care a iesit.
Isi reincepe drumul zilnic destul de lung pana in statia de autobuz, in care obisnuieste sa-l intalneasca pe Nori, putin demoralizat dupa ziua de ieri, dar se forteaza sa zambeasca, pentru a nu-l deranja si pe acesta.
Observa ca zilele deja trec mai greu de cand stie ca la liceu se va intalni din nou cu acea fata si, eventual, chiar cu solistul. Noaptea trecuta s-a gandit daca intr-adevar mai simte ceva pentru vocalist, sau daca doar este putin dependent de prezenta lui. In mod ciudat, nu s-a mai intristat la fel de mult in ultimul timp. Si-a spus ca poate asa se intampla de fiecare data si nu s-a mai ingrijorat.
Defapt, este chiar fericit, deoarece in sfarsit a reusit sa devina mai “puternic” si nu mai se intristeaza de la orice lucru. Inca se emotioneaza usor, dar si-a spus ca va avea grija si de acest aspect in timp.
In scurt timp, ajunge la locul de intalnire, unde vede ca este asteptat. Isi grabeste pasii spre colegul sau, apoi pornesc pe drumul spre liceu, mergand pe jos.

***

-Nu pleci? Este destul de tarziu..
-Inca cinci minute.

Soarele primavaratic se strecoara usor in dormitorul cald, lumina bantuind aerul putin inchis. Asternutul moale si incins isi schimba des pozitia pe trupurile celor doi indragostiti, iar pernele confortabile ii odihnesc capul tanarului solist.

-Sau poate ca nu..

Se intoarce cu rapiditate, prinzandu-i pe neasteptate buzele fetei care il priveste de cateva zeci de minute, facand-o sa-si inchida ochii si sa geama incet. Ii atinge cu un zambet putin pervers talia, dar aceasta ii intelege jocul si incepe sa rada incet.
Dupa un timp, cantaretul se hotaraste sa paraseasca patul, incepand sa-si caute haine. Desi nu este acasa, a avut grija ca in apartamentul fetei sa se afle de fiecare data cel putin doua schimburi de haine, pentru “siguranta”.

-Te iubesc! – o paraseste in casa goala, dar nu inainte de a-i da zeci de saruturi pe intrreaga suprafata a corpului.

***

-Stii, as vrea sa-ti cer ceva..
-Ce anume?

Au ajuns in fata liceului. Nu mai trebuie decat sa traverseze soseaua. Baiatul se opreste de-ndata ce-l vede pe Nori, facand acest lucru si-l priveste intens. Este inca devreme, iar Myaki pare ca nu se grabeste sa ajunga in curtea cladirii inainte din fata sa.
Tanarul cu parul argintiu isi priveste colegul, simtind in acelasi timp cum curajul i se scurge precum apa dintr-un burete uzat – inevitabil. Isi musca buzele, rosind cand ii observa mai atent ochii, apoi renunta, oftand adanc.

-Nimic. Am uitat..
-Bine..
-Sa mergem.

« Nu are rost sa-l mai intreb.. » isi spune in minte, privindu-l oarecum ingrijorat, dar gandurile ii sunt rapid inlaturate, observand lucrurile petrecute in curtea liceului. Ramane cu gura intre-deschisa, alaturi de amicul sau si de multi alti colegi.
Clipeste de cateva ori, crezand ca viseaza, dar teoria ii este distrusa la auzul vocii stridente a vocalistului. Zambeste, abia abtinandu-se sa nu rada, vazand incercarea de “echilibristica” pe barele de plastic puse, pentru a separa spatiul de filmare de cel unde inca au voie elevii. Vantul incepe din nou sa bata, iar Myaki inghite in sec, vazand ca fostul sau prieten se dezechilibreaza pentru cateva secunde.
Din pacate pentru solist, in scurt timp este dar jos de catre u agent de paza. L-a inceput se opune, dar observa ca nu are nici o sansa de reusita si se retrage.

-Este bine-dispus astazi.. – remarca Nori, indreptandu-si chipul din cand in cand catre cel aflat langa el, care apropa prin miscarea capului, inca zambind.
-Si eu sunt! – ii raspunde vesel, parand mai dragut, mai copilaros, mai prietenos ca niciodata, colegul sau pierzandu-si respiratia in momentul in care il vede si simtind ca obraji incep sa-i arda.

***

Orele trec tot mai greu, profesorii incercand ca in cele cincizeci de minute sa ii si asculte, sa le si explice, dar si sa predea o noua lectie elevilor, de cele mai multe ori facand toate lucrurile in graba, lasandu-i pe acestia cu privirea in zare in momentul pauzei. Din fericire, ora destinata muzicii ii mai destinde, dar Myaki se simte in mod ciudat, in permanenta privit. Se uita din zece in zece minute in jur, dar nu observa nimic, spunandu-si inca o data ca este doar putin separat de lume in acea zi.
Sfarsitul zilei lungi de scoala se apropie, iar studentii se ingramadesc pe holurile largi ale cladirii renovate de curand. Afara, echipele de firmare inca se straduiesc sa profite cat mai mult de lumina naturala, iar adolescentii sunt din nou redirectionati pe un drum mai departat de acea zona. In cele din urma insa, ajung de cealalta parte a zidurilor inalte si groase.
Baiatul brunet are un ritm putin mai rapid, pasii fiindu-i mai veseli, precum si atitudinea sa. Nu stie inca de unde vine aceasta schimbare radicala, dar inca nu are timp sa se gandeasca la acest lucru.

-Myaki..My-..Myaki! – striga Nori intr-un final dupa prietenul sau, facandu-i semn sa se opreasca din acel ritm alert si sa-l astepte. Baiatul il priveste cu cateva semne de intrebare de cand ajung unul langa altul, asteptand ca acesta sa-si continue propozitia. – Eu..Defapt tu..eh..
-Da..? – clipeste des, nedumerit, incercand sa-i prinda privirea intr-a sa.
-Vrei sa vii cu mine in oras? – il priveste, rosu precum petalele trandafirilor vazuti des in poze, dar sperand sa para convingator.

***

L-a privit intr-un fel ciudat mult timp, zambetul pierindu-i incet, dar, in cele din urma, a acceptat, vazand tristetea aflata in ochii prietenului sau.
Aleile parcului par tot mai reci, odata cu trecerea apusului. Nici unul dintre cei doi nu a mai vorbit de cand au parasit imprejurimile scolii. Myaki a vrut de cateva ori sa-l abordeze si sa inteleaga care este scopul acelei intrebari, dar prietenul sau nu i-a dat nici un semn ca ar vrea sa vorbeasca, stand incordat. I-au trecut cele mai ciudate idei prin minte, unele haioase, altele inspaimantatoare, fiind nevoit de fiecare data sa-si aminteasca faptul ca Nori, oricat de ciudata ar fi uneori, este, in prezent, unul dintre cei mai buni si apropiati prieteni ai sai.

-Stii..Eu. – incepe, intr-un final, tanarul cu parul argintiu sa vorbeasca, inca fiind emotionat. – Voiam sa te intreb..Cat de mult..il mai iubesti? – priveste pamantul, blestemandu-se in gand, dandu-si seama de gradul de indiscretie pe care l-a avut intrebarea.

Adolescentul din dreapta sa il priveste mai intai mirat, apoi putin trist, nestiind care ar fi cel mai bun raspuns. Este clar ca, daca ii va spune ca il iubeste la fel ca intotdeauna, nu ar fi raspunsul pe care amicul sau il asteapta, dar daca ii va zice contrariul, ar fi o mare minciuna – iar lui nu-i place sa minta.

-Tin la el..Dar nu mai pot sa o fac ca acum cateva saptamani. – isi musca usor buzele, amintindu-si acele zile care inca erau in randul celor fericite, dar, pentru Nori, se chinuie sa zambeasca in continuare. – Imi pare rau..
-Nu. Este vina mea. Nu stiu de ce te-am intrebat asa ceva.. – rade fals, stiind ca fraza aceasta, atat de comuna in filme, romane sau in alte locuri, nu il ajuta cu nimic, doar il face sa para mai ridicol.

« Eu cred ca stii.. » il priveste surazand, dorindu-si ca acele cuvinte sa ajunga si la el, dar renunta, amintindu-si ca acolo este doar o persoana care il poate intelege din priviri.

***

Dupa acel scurt dialog, amandoi au decis ca, pentru a ajunge acasa cat inca mai este lumina, trebuie sa se intoarca. Au avut din nou momente de liniste, dar le-au izgonit cu banalele discutii despre ore si profesori. Trecand prin dreptul liceului, au observat ca masinile si aparatele de filmat de abia atunci se pregateau sa plece.

***

[nibbles]

scuze ca nu ti-am observat postul, acum l-am citit si pe penultimul ^_^"

hmmm...banuiam eu ceva legat de Nori, dar nu credeam ca isi va schimba comportamentul asa repede.
In ultima parte am observat ceva greseli de tastare, cateva cuvinte ce le-ai repetat, dar mie cam sila sa le caut >.<". Eh na, si eu acum, dupa cate am vazut, sunt aproape trei pagini.
Umm...abia astept sa vad ce incercari va face Nori, cele de pana acum au fost destul de amuzante

[Budinca]

iLove, mm..oamenii se schimba :D ..da..greseli..si mie mi-e lene sa corectez momentan. mor de somn... thank you & chuu ^^












18 Aprilie

« Ar fi greu sa spun ca nu am simtit nimic in acea clipa, in acea seara racoroasa si singura..
Ne intorceam acasa. Nu am folosit autobuzul deaoarece atmosfera era prea calmanta si « perfecta », dupa cum imi spunea el,Nori. As vrea sa trec peste aceste amintiri, dar observ ca ma simt ciudat, un sentiment de caldura strabatandu-mi tot corpul, atunci cand ma gandesc la el sau ii pronunt numele.
Cand mai aveam putin pana cand drumurile noastre se desparteau, a inceput sa-mi ceara din nou iertare, desi eu tot incercam sa-l calmez. Nu mai stiu cum s-a linistit sau ce am facut in continuare..Imi amintesc doar ca, langa o statie atat de cunoscuta de autobuz, m-a prins de mana si mi-a sarutat buzele.
A fost o experienta ciudata, dar eu aproapre ca uitam cine era cel din fata mea. Acum simt un mic sentiment de vina, dar trebuie sa recunosc ca atunci mi-am inchis ochii, sperand sa nu mai regret nimic. Nu a mai spus nimic de atunci. Defapt, eu mi-am continuat drumul obisnuit, grabind doar in mintea mea pasii si neavand curajul de a ma uita in urma, sa stiu daca el este bine.
Am gasit casa la fel de goala ca si atunci cand am plecat, dar am reusit sa zambesc cand am inchis usa. M-am rugat inconstient ca acel sarut sa nu fie doar o ambitie, ci ceva mai mult, apoi m-am grabit sa ajung in dormitor pentru a-mi pune gandurile in ordine.

***

Astazi am sperat ca totul sa fie normal, dar Nori a fost mai trist ca niciodata. M-a facut sa inteleg de ce unii oameni se enerveaza cand ma vad plangand sau putin mai depresiv. Prima ora a fost plictisitoare si la fel se prevestea a fi si pauza, dar atunci s-a intamplat ceva. Ceva pentru a carui prevenire as fi facut orice atunci.
La doar cateva minute de la anuntarea timpului liber dintre ore, am auzit o lovitura puternica. Desi nu aveam voie sa iesim pe holul liceului decat in cazuri de urgenta, – echipa de filmare aflandu-se acolo – m-am dus repede catre usa, auzind tot mai multe voci.
Am vrut sa ies, dar de cealalta parte a holului l-am vazut doar pe Hissori, iar calmul sau mi-a aratat ca nu s-a intamplat nimic grav. « A cazut.. » mi-a spus plictisit, apoi s-a apropiat de mine.

***

In acele minute libere, care desparteau ora de biologie de cea de chimie, am vorbit cu el. La fel am facut si in urmatoarele pauze. Am adus multe subiecte de discutie, dar acesta a evitat pe tot parcursul timpului discutiile despre colegul sau. Cred..ca in acele minute ne-am imprietenit, dar in mintea mea se afla o problema mult mai grava atunci.
La sfarsitul orelor, mi-a fost greu sa vorbesc cu Nori, dar, pe drum, a reusit sa formuleze cateva propozitii. »

— Nu sunt suparat.

Tânarul din dreapta sa îl priveşte putin mirat, dar nu scoate nici un sunet. După atât de multe zile însorite, cerul se umple de nori, iar vântul se înteteşte. Este doar o zi de aprilie – nu ar trebui sa fie nimic ieşit din comun, dar temperatura este prea scazută. Temperatura scade, deşi orele de lumină par a se lungi – pentru un gânditor, acest lucru ar marca încă o dată faptul că orice întâmplari fericite le calauzesc pe cele triste pe acelaşi drum cu ele.

— Voiam sa stii. Nu..nu m-a deranjat gestul tau de ieri.

A doua fraza are, apparent, mai mult sens decat cealalta, dar Nori pastreaza in continuare tacerea vorbelor. Singurele cuvinte sunt cele transmise cu ajutorul fizicului si privirii. Hainele, vizibil subtiri, nu-I mai apara de raceala vremii, amandoi simtind un usor fior de gheata pe deasupra stratului de piele.
Myaki il priveste insistent, cercetandu-i ochii si intelegand dorinta acestora. Depasesc locul obisnuit de despartire, incepand sa mearga pe un alt drum, dar inca niciunul nu-si misca buzele. Dupa multe minute de mers neincetat – momente in care, pe soseaua din stanga lor au trecut peste trei autobuze, pe care si-au impus sa nu le foloseasca – au ajuns in dreptul unei vile atragatoare. Nori inainteaza, scotand un rand de chei din buzunarul gecii si deschizand usa pentru colegul sau. Acesta intra nu foarte repede in casa, impins mai mult de vant si de temperatura scazuta.
Cei doi se deplaseaza lent prin doua camere spatioase, decorate cu mult stil. Prima s-a prezentat a fi o sufragerie pregatita special pentru grupurile numeroase de persoane, avand o canapea alcatuita din doua parti lungi si incapatoare, asezata langa o masa joasa, din sticla. A doua camera este un living modern, un loc pastrat vizibil pentru relaxare sau pentru seri petrecute cu familia.
Dupa acestea, cei doi adolescenti ajung in dreptul unei usi lacuite, din lemn, care este deschisa de catre Nori. Myaki observa faptul ca acum se afla intr-un dormitor foarte ingriit, apartinandu-i, probabil, prietenului sau tacut.

— As vrea sa vorbesc cu tine. Este..important.
— Stiu.

Tanarul brunet nu reuseste sa isi uneasca buzele dupa raspunsul acordat, cand acestea sunt acaparate de cele ale lui Nori, care, intre timp, s-a asezat langa el, pe marginea patului de o singura persoana.
Desi este luat prin surprindere intr-o oarecare masura, sentimentul de caldura oferit de buzele celuilalt ii interzice sa se mai gandeasca la consecinte.

***

Chiar si lumina i se pare mai calda, ami romantica, in aceste momente. Isi tine ochi intre-deschisi, privind tavanul cu tente rosiatice din cauza lampei din cealalta parte a dormitorului. Intr-un moment de liniste sufleteasca, isi misca usor capul, uitandu-se la ceasul din perete. Acesta marca ora optsprezece cand au intrat, ceea ce dovedeste ca momentele calde nu au durat decat cateva minute.
In scurt timp, incepe sa simta noi atingeri fierbinti si totusi reci pe obrajii, pe gatul sau, iar magia continua. Totul i se pare a face parte dintr-un vis, deoarece clipele ii amintesc de noptile alaturi de Yuuri, dar chipul colegului sau il trezeste la realitate – insa nu la cea trista, singura si parasita, ci la cea luminata de o noua iubire.



19 Aprilie

O noua dimineata il intampina, dar la deschiderea ochiloro – aceeasi priveliste : camera sa monotona, geamul larg, dar inchis si cearceaful alb, sifonat. Isi aminteste ca seara trecuta a ajuns acasa dupa ora zece – lucru care ii motiveaza starea ciudata de oboseala.
Incet, amintirile ii revin si devine constient. Crede ca..nu mai este singur. Are langa el o persoana care, cel putin pentru o vreme, il va iubi, iar acest sentiment ii induce o stranie fericire. Se ridica increzator din pat si observa ca se simte normal pe plan fizic, indiferent de ceea ce i se petrece psihic.
Face rapid un dus, fiind stresat de ora tarzie aratata de telefonul sau, apoi e pregateste pentru noua zi de liceu si pleaca in graba.

Toate sperantele la cateva luni de fericire ii sunt distruise cand, desi ajunge la timp in statia de autobuz, Nori nu se afla acolo. Asteapta zece minute, dar acesta nu apare. Isi inchide ochii, sperand ca atunci candi ii va deschide il va vedea langa el sau acesta il va surprinde, luandu-l in brate, dar fara succes. In final, renunta si pleaca, mai trist, spre liceu.

***

« Nu..nu se poate intampla asa ceva. Este prietenul meu ! Nu ar profita de mine..oricum, aseara nu am ajuns pana la stadiul acela. Sau..poate am facut o greseala. Proate eu am fost prea abuziv. Poate el a crezut ca m-am folosit de el.

Dar daca am facut cu adevarat asta ? Nu, nimeni nu poate sa uite o iubire care a tinut mai mult de un an atat de repede. Poate..am crezut ca el este Yuuri. Da. Asta s-a intamplat, iar el si-a dat seama.

De ce am facut asta ? Eu..nu sunt asa. Ce se intampla cu mine ? »

[nibbles]

iar am gasit cateva greseli de tastare, iar nu mai stiu care erau -_-' (baaaka).

Dupa cate am vazut, sunt unele momente in care nu "precizezi" (desigur, nu sa spui cine, dar sa dai mai mult de inteles despre cine e vorba) cine "gandeste", adica sunt unele in care trebuie sa fiu mai atenta pentru a intelege mai bine.

Nori, ummm...totusi nu inteleg, el unde era? O_o Adica deobicei era in statia de autobuz, iar acum Myaki era singur, sau cel puti asa am inteles eu.
Si Yuuri, cred ca se va intampla ceva intre cei doi, trei, patru, ma rog...4 daca vor fi toti. Ma gandesc ca nu mai precizezi de el doar ca sa fie pezent.

[Budinca]

Postare mai rapida cu ocazia zilei de nastere a lui Yuuri(happy sweet 19!) :)

iLove, da..stiu ca fac asa..am observat ca nici eu nu mai stiu cand recitesc..sper ca va fi mai bine. Hm..nori..who knows? nu era in statie(fiindca, de obicei, o lua in directia opusa scolii pentru a ajunge in acea statie, etc...eu asa imi amintesc :))).Hm...vom vedea..thank you & chuu








20 Aprilie

Soarele se oglindeşte în ochelarii maronii ai unui tânar brunet, iar vântul bate-n ironie. Parul lung, inegal, se mişcă plin de încredere în aerul uşor rece şi stralucirea acestuia atrage toate privirile.

As she lays still in my arms,
Her heart pounding like a drum,
My mind races.

Her warm flesh grasping mine,
Pleading with me,
Wishing to stay.

Cuvintele rostite în mod ritmat se aud în căştile sale negre şi-i strabat mintea şi sufletul.

— Trebuie să mai exersez.. – oftează, închiyând aparatul de muzică şi intrând în complexul modern din fata sa.

Ajuns în cladire, salută câteva persoane cunoscute, apoi se îndreaptă spre scari. Se simte putin ciudat, fiind obişnuit ca, în ultimele saptamâni, să fie aşteptat la intrare de catre un aparent înger feminin, care să-i lumineze ziua lungă de muncă.
« Idiotule.. » murmură, amintindu-şi continuu de faptul că acea fată nu-i mai apartine. Toată relatia s-a distrus, ca întotdeauna de altfel, dintr-o banală ceartă. « Eşti plictisitor.. » se critică din nou, apoi intră în studio.

***

« Eşti jalnic. De ce te mai gândeşti la el ? L-ai parasit, nu te-a mai interesat şi ai terminat. Poate s-a şi sinucis. Asta te-ar bucura, nu ? Te-ai simti important în aroganta ta patetică.. Mi-e silă. Mi-e silă de tine şi de modul tau de a gândi.

Oh, eşti atât de draguţ. Acum îl vrei înapoi, nu ? Ai reuşit în sfârşit să gaseşti simplul adevar : îl iubeşti, iar el şi-ar da viata dacă i-ai cere asta. Prea târziu, Yuu.. Nu-ţi mai apartine şi nu poti să faci nimic pentru a-l lua înapoi. Este ceea ce meriti – nu l-ai apreciat.

« Îmi pare rau ! Crede-mă, nu pot trai fară tine ! »

Chiar vrei să-i spui replicile acestea patetice ? Trezeşte-te la realitate, Yuuri. Viata nu este facută pentru a avea tot ce îţi doreşti..din potrivă. »

În liniştea noptii, se aude un strigat înfundat, apoi câteva lacrimi se preling pe obrajii solistului aflat în pat, în întuneric. « A fost doar un coşmar.. » îşi spune, încercând să se convingă, apoi se îndreaptă spre geam. « ..dar oricine ar fi fost în el, avea dreptate : Uită-l. »

***

Totul în jurul sau s-a încalzit, iar singurul lucru care-l face să ramână în viaţă este gândul că orele sunt mai scurte în această zi. S-a simtit rau toată ziua, a fost incomodat de remuşcarile provenite de la faptele sale din ultimele zile, dar acum o parte din coşmar ia sfârşit. Nori nu a venit nici acum la liceu şi nici nu l-a anuntat ce se întâmplă, dar indiferenta acestuia îi dă – în mod ciudat – curaj să-l viziteze.
Orele iau sfârşit, iar adolescentul brunet se indreaptă cu paşi grabiti spre casa colegului sau. În lipsă de ocupatie, pe drum începe să-şi formuleze întrebarile şi scuzele pe care urmează să le spună în fata acestuia.
După multe minute grele, ajunge în sfârşit în fata vilei colegului sau. Apasă puternic pe butonul negru, de plastic al soneriei, apoi aşteaptă un timp, până când uşa se deschide.
„O să mă omoare..” îşi repetă în gând, ţinându-şi ochii închişi şi muşcându-şi buzele continuu.

— Îmi pare rau!

Tânarul cu parul argintiu, stralucitor din dreptul uşii îl priveşte putin mirat, vizibil deranjat de soarele puternic de afară. Oboseala i se citeşte pe chip, iar ochii plictisiti tind să i se închidă, dar reuşeşte să se mentină treaz.

— Pentru ce? – îl întreabă nedumerit, apoi îi prinde mâinile într-ale sale, tragându-l în casă.

***

„Eşti ciudat. Eşti egoist. Eşti indiferent. Te urasc. Nu te suport. Nu vreau să te mai vad niciodată..” – sunt cuvinte pe care vrea să i le spună, dar, gândindu-se la faptul că poate acele enunturi nu sunt destinate lui Nori, ci acelui tânar care, şi acum când este total separat de el, îi guvernează gandirea, tace.

— Mă derutezi..De ce nu ai venit? De ce nu vorbeşti cu mine? – cuvintele sunt prea frumoase, având în vedere chinul pe care i l-au provocat remuşcarile, dar, până la urmă, aşa a fost învăţat şi nu-şi mai poate schimba felul de a vorbi.

Nu primeşte drept raspuns decât câteva mângâieri blânde pe par, dar oricum se mai calmează.

Se urăşte, nu-şi suportă personalitatea din cauza faptului că nu poate să ramână suparat prea mult pe nicio persoană, oricât de multă durere îi provoacă aceasta. În ultimele saptamâni se condamnă continuu pentru faptul că totul s-a terminat numai din vina sa. Monotonia fiecarei zile îl face să-şi dorească să dispară şi mai mult : plânge în fiecare noapte, iar ziua trebuie să-şi joace rolul de student împacat cu viata sa.

— Am stat.. – îl sarută lent pe frunte, apropiindu-l tot mai mult de pieptul sau. Replica nu îl ajută deloc să se simtă mai bine, dar stă tacut în continuare, nedorindu-şi o ceartă. - ..şi m-am gândit. Te … - îşi continuă enuntul şi se opreşte în mijlocul celul de-al doilea, vrând să-şi lase prietenul să-l continue, cu vorbe sau în gând.

***

Note: Versurile in engleza nu sunt creatia mea. Le-am imprumutat cu acordul unei prietene(thanks!).
Si..incep diacriticele..(cred ca lipsa lor nu se incadreaza la greseli,nu?)
Si...ca as nu fie prea scurt, desenul pentru ziua de astazi.. -- Maybe too cute..Happy B-day!!

[nibbles]

hmmm...dragut desen ^_^

Iar nu am ce critica -_-. Deci sa inteleg ca cel ce se plangea ca e "singur" e Yuuri? Mda...aici a fost mai evident :p (cel putin dupa ce i-a aprut numele acolo >.<", de data aceasta chiar nu mai era deloc evident cine vorbea, putea fi Myaki ).
Acum presupunerile mele devin din ce in ce mai probabile :-?, doar ca nu mai e si pritena lui Yuuri pe acolo. Inca o nelamurire, s-au certat, nu?O_o nici asta nu am prea inteles, doar ca Yuuri a fost cam "fraier" de data asta.

eh, stiu ca ti-am dat o gramada de sfaturi in acest post, nu trebuie sa-mi multumesti. ^_^" (am glumit, defapt, nu a fost niciun sfat aici :)))

[Budinca]

iLove, ^_^ da, era yuuri. si da, s-au certat..dar nu mi s-a parut ca merita sa povestesc..am lasat la imaginatia voastra.. yup..he was the baka one now ^_~. Oh...sunt destule sfaturile XD nu iti face griji. thank you & chuu










27 Aprilie

„Am stat în acea casă toată ziua. Din pacate, a fost prea putin şi totodată prea mult. Mă simteam în permanenţă vinovat de ceea ce faceam, deşi la început nu credeam că va fi aşa, însă am ales să mă pedepsesc singur, stând în continuare lângă el.

Traiam o senzatie de sentimente contradictorii : ca o ciocolată neagră. Da, exact ca aceea ciocolată pe care Yuuri mi-o dadea în fiecare zi în care ne vedeam, pe care o savuram cu placere doar pentru că imaginea lui îmi distrugea simtul gustativ. Nu muşcam din acea tabletă, ci din el, din dragostea lui, din viata careia credeam că îi apartin.

Dar în acele momente eu nu faceam acelaşi lucru. Simteam un uşor gust dulce, aromat, dar acesta era rapid distrus de amarul ridicolului în care mă afundam. Nu mi-am imaginat niciodată că aş putea să fiu atât de mult condus de interes, dar viata ne demonstrează întotdeauna contrariul.”



10 Mai

„Aş vrea să mă îndragostesc cu adevarat de el, să simt din nou acea fericire prostească, dar pentru asta trebuie să renunţ la Yuuri; şi nu sunt pregatit să accept că l-am pierdut. Nu încă..

Nu voiam să mă maturizez atât de repede, sau cel putin, nu aşa. Am luat-o pe un drum greşit dintr-o simplă despartire. Uneori, mă întreb de ce mă afectează atât de mult. Este ceva banal, obişnuit, prin care oricine trece. Ca şi moartea, ca şi viata.

Va trece, aşa cum totul îţi paraseşte mintea până la urmă. Încerc să cred acest lucru, dar personalitatea mea nu este la fel de puternică şi în realitate şi nici nu va fi după ce s-a întâmplat în urmă cu câteva zile..

*

După cum voiam de mult timp, într-o zi mai liberă din timpul saptamânii am mers împreună cu Nori la casa Danei. Nu o mai vazusem de mult timp şi chiar uitasem modul ei vesel de a mă face să uit de probleme. A fost chiar fericită când a vazut că nu am venit singur şi s-a împrietenit repede cu el.

Am stat multe ore în casă, toti fiind prea obositi psihic pentru a merge în parc sau în orice altă parte. Din pacate – pentru mine şi pentru restul vietii mele –, Nori a primit un telefon urgent şi a plecat în grabă spre casă, eu ramânand doar cu Dana acolo. Nici acum nu am aflat ce urgenţă l-a facut să mă parasească acolo, dar nu mai contează.

Dana m-a întrebat multe lucruri despre el, punând inclusiv problema că eu aş putea să ţin la el. Nu am aprobat, dar nici nu am putut să spun nu, deci am tacut, zâmbind doar. Peste alte câteva ore, m-am hotarât că trebuia să merg acasă. Soarele era apus de un timp, dar erau încă raze de lumină pe drum. Am plecat vesel, spunându-i ei că ne vom vedea la sfârşitul saptamânii din nou. Bineînteles, a fost o promisiune pe care puteam să nu mi-o respect dacă nu eram putin norocos.

Aveam trei intersectii pană acasă, dar când am ajuns în dreptul penultimei trecerea era blocată din cauze unui accident destul de grav. Mi s-a indicat un alt drum, mai ocolit şi mai putin circulat, dar nu era prima dată când mergeam pe acolo. Am pornit putin plictisit, uitându-mă din când în când catre şosea, încercând să fac timpul să treacă mai uşor.

După câteva zeci de minute, într-un moment în care maşinile se aflau la distanţă de mine, am devenit conştient de o linişte înfricoşătoare. M-am uitat în spatele meu şi m-am speriat, vazând că am ramas singur. M-am blocat, dar am inspirat adânc şi am continuat să merg. După un timp m-am liniştit la vederea mai multor oameni. Am alergat spre ei şi în sfârşit mă simteam în siguranţă : nu mai aveam mult până când ajungeam acasă.

Însă, din nou, norocul mi-a pierit când aveam cea mai mare nevoie de el. Putinele persoane s-au despartit, folosind mijloacele de transport în comun. Din pacate, nici unul nu mergea în directia casei mele. Am crezut că am ramas din nou unicul om care mergea pe acel drum pustiit, dar din spatele meu se auzeau paşi. M-a cuprins frica fară să ştiu de ce şi am încercat să-mi grabesc subtil paşii.

Ultimul lucru pe care l-am vazut în acea noapte a fost şoseaua luminată, în timp ce o durere puternică îmi strabatea capul..

*

Cred că am leşinat în acel moment, deoarece atunci când mi-am deschis ochii eram într-un loc total necunoscut, într-unul întunecat şi rece. Probabil că mă aflam într-un garaj imens, fiindcă îmi amintesc mirosul puternic de benzină şi curentul puternic.

Singura sursă de lumină era un bec vechi şi acoperit de praf de lângă mine – am avut timp să analizez încaperea, mâinile fiindu-mi legate la spate, iar corpul amortit. Ceva nu era în regulă, dar mintea mea nu actiona în acele momente. Probabil eram drogat, probabil eram aproape mort. Simteam o frică puternică în mine, dar nu puteam să o exprim.

După un timp începeam să îmi revin, iar durerea era tot mai puternică. Aveam în gura un gust oribil, metalic, sarat de sânge pe care îl simt şi acum. Exact atunci am auzit voci şi paşi. Se apropiau de mine şi eu încă mai speram că totul era un coşmar. Spre nefericirea mea, viata este cu adevarat un coşmar, cu realitatea sa neînduratoare.

„Timpul pentru desfatare.”

Aceste cuvinte îmi strabat în permanenţă mintea, dar atunci eram mult prea speriat pentru a le mai auzi. Cred că erau trei barbati în jurul meu, dar numai unul se afla mai aproape. Ştiu că tremuram, deoarece privirea-mi încetoşată mi se mişca involuntar.

După aceea..memoria mi s-a şters, într-un impula de aparare al organismului. Probabil că, dacă mi-aş fi amintit totul după asta, mintea mea ar fi cedat. Am doar imagini vagi, obscene, reci şi calde de atunci. Auzeam râsete, cuvinte vulgare şi adresari mult prea pornografice pentru a mi le aminti.

După primul act, m-au obligat să mă ridic, gol şi plin de taieturi cauzate de cioburile şi pietrele de pe jos. Nu am reuşit, iar unul dintre ei m-a tras de par şi m-a împins cu putere în perete, facând sângele să-mi inunde gura.

Mă simteam atât, atât de murdar atunci când conştientizam ceea ce mi se întâmpla, chiar dacă pauzele erau mortal de scurte. Am leşinat de câteva ori din cauza durerii, dar m-au trezit tot prin lovituri, iar tratamentul lor era tot mai dur."

*

S-a trezit destul de târziu, doar pentru că lichidul roşiatic îl înneca. Câteva raze de lumină i-au aratat drumul spre libertate şi – cu puterile ramase – s-a hotarât să profite de acest lucru. Înainte de a se ridica, a mai stat putin sprijinit de perete, privindu-şi cu lacrimile inundându-i fata, picioarele patate de sânge.

— Multumesc… - a murmurat, abia stapânindu-şi starea de teamă excesivă, dar începând să se înnece cu propriile-i lacrimi.

I-a multumit..pentru că nu l-a lasat ca această experienţă să fie pentru el „prima oară”. I-a multumit pentru că l-a ajutat în subconştient să devină mai puternic în situatiile de criză, să nu vadă doar partea rea, ci să încerce să o gasească şi pe cea bună.
Nu ştia de ce, dar corpul nu-l durea atât de tare, în comparatie cu felul în care arata. Poate că drogurile care i-au fost administrate au fost mai puternice, ori a pierdut prea mult sânge si urma să moară. Hainele îi erau rupte şi murdare, dar a fost nevoit să le îmbrace.
Era dimineaţă şi nimeni nu mergea pe acea stradă necunoscută. Poate că dacă ar fi fost cineva acolo, l-ar fi considerat drogat sau prostitutie, deci nu a batut la nicio uşă.
A mers minute în şir haotic, fară să aibă un loc fix în care să ajungă, dar în cele din urmă a ajuns la şoseaua pe lângă care mergea înainte să cunoască cealaltă faţă a oamenilor. Şi acest loc s-a aratat a fi la fel de solitar ca şi el. Efectele drogurilor luate cu forta se resimteau încă, dar îl lasau să meargă, să reziste în fata durerii şi să-şi continue drumul, oricât de speriat şi ametit ar fi fost.

***

Acasă a ajuns în apropierea orei opt dimineata, calculând după liniştea de pe alee. Soarele îi lumina locuinta într-un mod placut. Cheile le-a uitat – şi-a dat seama doar când statea în fata uşii închise.

— Sunt un prost… - a simtit cum corpul începea să îi cedeze, iar acolo nu se mai putea întoarce. A împins uşor obiectul de lemn lacuit şi – printr-o minune – aceasta s-a deschis.

A intrat şi a împins-o la loc, iar atunci şi-a dat voie să fie rapus de frică şi durere. Casa era goală, deşi uşa descuiată îi demonstra că mama sa a venit din oraşul în care era plecată de câteva saptamâni.
Nimic nu mai conta atunci. Deşi tremura puternic şi involuntar, stând în genunchi după uşă, simtea o puternică stare de „siguranţă”, cel putin deocamdată.

***

A stat pe podea zeci de minute, plângând aproape continuu, apoi s-a chinuit să urce scarile şi să ajungă în baie. Doar gândul la o cadă plină cu apă fierbinte îi facea trupul să tremure, dar şi-a reprimat dorinta, dându-şi seama că, dacă începea din nou să plângă şi să se lase stapânit de depresie, ar fi putut să încerce să se sinucidă în apă.
După un timp, s-a prabuşit sub jetul de apă caldă, aproapre fierbinte a duşului, scoţându-şi cu greutate hainele. Numai aspectul acestora i-a trezit sentimente de greaţă, vinovăţie şi nedreptate, dar lichidul cald şi incolor l-a facut să-şi lase o parte din durere să se scurgă odată cu sângele de pe trupul sau.
Coapsele şi gambele au început să-i tremure din nou, probabil încercând să elimine toată tensiunea acumulată în ultimele douasprezece ore şi, oricât a încercat să le „liniştească”, nu a reuşit.
După ce trupul i s-a mai calmat, s-a ridicat cu greutate de pe podeaua rece, îmbracând un halat uscat, ales cu intentie negru, pentru ca eventualele sângerari să nu fie observabile.

— Nimeni nu trebuie să mă vadă aşa… - şi-a repetat continuu, ajungând să se folosească şi de farduri pentru a arata „normal”, pentru a-şi ascunde ranile şi vânataile.

S-a chinuit ore întregi în fata oglinzii de deasupra chiuvetei, deoarece mâinile nu-i permiteau să le încordeze pentru mai mult de câteva secunde, iar genunchii îi cedau din cinci în cinci minute. A tremurat tot timpul, dar nici atunci nu era cu totul conştient de ceea ce i s-a întâmplat noaptea trecută.

***

Nu a rezistat mult noaptea, atunci când efectul stupefiantelor a trecut în totalitate.
..şi-şi dorea să ţipe, şi-şi dorea să moară, dar s-a resemnat, lasând lacrimile mult prea calde şi sarate să-i aline suferinta provocată atât de rani, cât şi de tacerea pe care se obligă să o pastreze. Nu s-a mai simtit niciodată aşa : nu avea încredere în nimeni, nu putea să discute cu nimeni, deşi şi-ar fi dorit să o facă.
Nu ştia de ce, dar nu avea încredere în Nori, iar sentimentul acela îl deranja. Pe mama sa nu voia să o îngrijoreze, să o facă să renunte pentru o vreme la slujbă pentru a avea grijă de el, pentru că tot el urma să se simtă mai rau, iar Dana ar fi crezut că ea era vinovată.

***

[Budinca]

Penultima postare din vacanta...........sper ^^







11 Mai

Soarele puternic le topeşte dorinta de a zâmbi cu fiecare secundă, iar aerul rece trimis în încapere de catre aparatul de pe perete nu are nicio sanşă în fata caldurii. Este una dintre acele zile, în care nimeni nu cântă, nimeni nu dansează; ei trebuie doar să semneze unele acte, să verifice listele cu materiale pentru urmatoarele concerte şi să citească scrisorile fanilor din înalta societate. Micile pause în care unul dintre ei aduce paharele de unică folosinţă, pline cu un lichid amarui de culoare maronie sunt doar alte momente de monotonie si tacere.

— Nu mi-a raspuns ieri... – se sparge tacerea cu ajutorul tânarului cu parul având uşoare influente verzui, iar solistul îşi ridică lent privirea din foile interminabile. – Crezi că poti să te întâlneşti cu el când îşi termină orele? Ultima dată când l-ai vazut nu l-ai mai tratat ca pe “omul-fantomă”.
— Eram într-o dispozitie mai bună.. – îi raspunde scurt, continuând să semneze actele la întâmplare. - ..şi..de când eşti atât de protectiv cu necunoscutii, Hissori? – îl priveşte cu un zâmbet şiret, aşteptând un raspuns.
— Oricât ţi-ai dori să fie aşa, nu este un necunoscut. Ati fost împreună mai mult de un an. Vreau doar să mă asigur că este bine..cel putin până când nu va mai fi atât de derutat.

***

A stat două zile în casă. În prima, leşina la cel mai mica fort, inclusive la cel de a merge, iar în a doua îi era mult prea frică să iasă din casă. Acum însă, nu mai are nicio scuză pentru a lipsi de la orele chinuitoare de la liceu.
Este din nou singur în casă, mama sa fiind din nou plecată. A mintit-o, spunându-i că are doar o raceală uşoară şi, spre surprinderea lui, ea l-a crezut. Deschide uşa, tremurând, apoi păşeşte pe trotuarul încalzit de soare şi o încuie. Strada este populată de data aceasta, dar nu-l linişteşte.
După doar câţiva paşi, îl cuprinde o stare puternică de teamă, având impresia că este în continuu urmarit şi începe să alerge, deşi durerea nu i-a pierit. Se opreşte în statia de autobus, reuşind cu greu să nu cadă în genunchi, apoi urcă în mijlocul de transport în comun de abia sosit.
Nori nu l-a sunat nici macar o dată..Poate că acestea sunt relatiile pe care toti colegii sai le aveau, acelea în care doar momentele „aranjate” sunt magice, în care indiferenta şi amuzamentul au un rol important.
Autobuzul se opreşte în a treia statie, iar el coboară, încercând să-şi intre în rol, să nu pară afectat de rani, de amintiri, de teamă.

— Nu sunt decât câteva ore..voi rezista..

***

Seara a venit lent, dar cu o uşoară calmare a caldurii tot mai puternice.
A rezistat destul de bine pe tot parcursul orelor, dar a evitat să se mişte sau să vorbească. Nori nu i-a spus decât câteva cuvinte, întrebându-l de ce a lipsit, dar şi acea propozitie se parea că a fost pusă din „obligatie”.
Din nefericire, baiatul nu a reuşit să se abtină şi şi-a ridicat putin glasul, reproşându-i faptul că el nu a facut nimic ca să merite un compoirtament atât de distant. Cu greu, dar s-a abtinut apoi de la alte afirmatii. Lacrimile îi inundau ochii, fară să îi parasească, dar s-a calmat în timp.

Aerul cald, înnabuşitor şi plin de praf îl învaluie pe solist, facându-l să respire mai greu, dar acesta ramâne nemişcat, lângă uşa largă a institutiei de învăţământ. Şi-a ales pozitia astfel încât, atunci când soneria va anunta sfârşitul orelor, să nu fie lovit de stundenti.
Nu-i place să i se reproşeze că nu a facut vreodată ceva, deşi ar fi putut şi cu atât mai putin, nu suportă sa fie implorat în zadar în zadar. În concluzie, Hissori l-a convins să meargă până la liceul „Tomoe” pe jos, pe acea caldură groaznică.
După cateva zeci de minute, orele se sfârşesc, iar elevii ies cu repeziciune pe uşa liceului. Până acum, nu a observat nicio figură cunoscută, dar cercetează adolescentii cu atentie.
Persoana pe care a aşteptat-o apare, iar el îşi uneşte mâna cu a acesteia, într-o strânsoare caldă, atentă. Baiatul îşi întoarce privirea spre cel care l-a oprit şi prima dată are impresia că visează, dar, fiindcă imaginea nu i se clarifică sau schimbă, îşi dă seama ca este real.
Ramâne nemişcat, lângă solist, până când studentii parasesc curtea liceului. Yuuri încă nu-i dă drumul, ţinându-l în continuare de mână.

— Nu ! - îi atinge buzele cu degetele, privindu-l cu seriozitate. – Nu îţi face iluzii. Hissori a vrut să se asigure că eşti bine. – îi eliberează, într-un final privirea, pe care i-a capturat-o de când a ieşit şi începe să meargă alaturi de el, spre şosea.

Baiatul îl priveşte încontinuu, încercând să-şi retragă palma într-un mod subtil, dar fară să reuşească. Din când în când, vederea i se încetoşează, iar genunchii cu greu îi mai rezistă.

„Nu trebuie..nu încă..” se chinuie să nu cedeze, cel putin până când nu va mai fi în preajma solistului.

— Eşti foarte palid. – îl priveşte cu un oarecare sentiment de milă şi cu o îngrijorare ascunsă cu grijă de pe chipul sau, abia abtinându-se de la a-i atinge obrajii albi.
— Nu sunt.. – schitează cu greutate un zâmbet, sperând ca tânarul să nu insiste, deoarece nu-l poate minti de mai multe ori la rând cu seninatate.
— Bineînteles..Ai grijă. – o ia pe alt drum, lasându-l în statia de autobuz singur, dar cu multe gânduri bântuindu-i mintea.

„De ce..?” îndrazneşte pentru prima oară să nu-şi mai ascundă tristetea din ochi şi să-i privească felul în care se departează. „Eu..credeam..” – s-a aşteptat ca Yuuri să fie îngrijorat, să ştie că i s-a întâmplat ceva îngrozitor şi să-i mai dea o şansă. „Da...” îşi dă seama, constată adevarul – aceste lucruri se întâmplă doar în poveştile nemuritoare sau în fimele romantice. El doar..visează prea mult.

[nibbles]

scuze ca nu am mai postat, dar nu am stiut ce sa zic...ma rog...nici acum nu stiu. Am asteptat o zi si vad ca nimeni nu se oboseste >.<

Ca de obicei, am vazut greseli de tastare, dar tot ca de obicei, am uitat unde -_-'
In ultimele doua parti am inteles totul, deci iar nu am ce comenta.

Cat despre intamplari, cred ca Yuuri inca mai tine la Myaki, nu se ducea el doar pentru Hissori.

[Budinca]

Mai am putine pagini in calculator, deci voi posta tot mai raar..pana cand voi avea timp sa scriu din nou.
iLove, well..nici eu nu stiu ce sa iti spun XD..ma bucur ca acum ai inteles..despre intamplari..well, maybe you're right.












15 Mai

„De ce plouă?”

Defapt..nu plouă, dar cerul înnorat şi nostalgic cu greu îşi stapâneşte lacrimile. Doar câteva minute îi mai despart pe studenti de „libertate”.
Îi este putin teamă de ceea ce se va întâmpla dacă va începe o furtună în timp ce se va îndrepta spre casă, dar, deocamdată, îşi pastrează calmul. Vântul bate tot mai puternic şi picaturile reci se fac vazute, iar soneria nu vrea să anunte sfârşitul orelor. Ultima dată când a fost luat prin surprindere de catre o ploaie a fost destul de chinuit, iar raceala nu i-a trecut tocmai repede, deci nu îşi doreşte să mai treacă o dată prin aceeaşi experienţă.
Ora lungă de chimie se termină exact în momentul în care ploaia se intensifică, iar ei se îndreaptă spre ieşirea din liceu.

— Ar putea să se grabească macar.. – vorbeşte tânarul din curte singur, plictisit, ţinându-şi umbrela în mâna stângă, cu cea dreaptă aranjându-şi parul, din obişnuinţă. „..sau, dacă nu face nici asta, ar putea macar să mă observe.” Se gândeşte, prinzându-l pe baiat de jachetă, obişnuindu-se cu faptul că acesta nu mai observă persoanele din jurul sau. – Poftim. – îi întinde o umbrelă neagră, fară să folosească vreun fel de introducere, de modalitate de salut.

„Are din nou privirea aceea..Nu-mi place...” – se uită intens în ochii solistului din fata sa, încercând să gasească motivul pentru care ei doi se întâlnesc din nou.

— Prostule, nu mai sta în ploaie. – îl trage din nou spre el, după ce maşinile din fata liceului pleacă, odată cu elevii acestuia, ţinându-l aproape de pieptul sau.

Nu-şi poate controla sângele ce-i domină obrajii, iar tacerea solistului nu-l ajută în nici un fel. Ploaia este violentă şi vântul o înteteste, facând umbrela nefolositoare.

— De ce ai venit..? – vocea-i este tremurândă şi ezitantă, iar ochii-i urmaresc cu frică chipul tânarului ce-l ţine mult prea aproape.
— Aşteptam un prieten. – afirmatia îl emotionează, fiind aproape sigur că se face referire la el. Încet, uită de faptul că pozitia sa – practic lipit de pieptul vocalului – nu este cea mai potrivită şi se relaxează.
— ..şi..a ajuns ? – nu ştie de ce a întrebat acest lucru, dar încearcă să se scuze, îndepartându-se de el.
— Nu, dar te-am vazut şi m-am gândit să te salut. Oricum, trebuie să plec.

Parul ambilor baieti este ud, iar hainele au obtinut o culoare mai închisă datorită lacrimilor cerului. „De ce mai sper?” – baiatul priveşte lacul format deasupra cimentului rece, cu greu abtinându-se să nu plângă, fiindu-i ruşine de naivitatea lui.

— Stai! – aleargă după adolescentul aflat deja la ietirea din curtea liceului. – Um..mergi cu mine acasă? – „a fost din nou unul dintre momentele acelea.”, remarcă, conştientizând excesul de curaj de care a dat dovadă.
— De ce să merg cu tine acasă? – îl întreabă foarte senin, privindu-l fară o anume expresie pe chip. Myaki se sperie putin, încercând să se îndeparteze şi să plece, dar el îşi repetă încă o dată gestul. – Nu am zis că nu merg. Eram doar curios. – zâmbeşte, sarutându-l scurt pe obraz.

***

Nici ploaia, nici vântul nu s-au oprit pe parcursul drumului, iar cei doi adolescenti au ajuns uzi până la piele în fata casei modeste.

— Um..multumesc. – se înroşeşte vizibil, stând jenat în fata lui Yuuri şi ezitând să deschidă uşa locuintei. „Hai..încă putin curaj, Myaki.” îşi muşcă cu nervozitate buzele, chinuindu-se să-şi procureze câteva picaturi de îndrazneală. „Nu are rost..” oftează în sinea sa, ramânând tacut.
— Vreau să intru. – îl priveşte vesel cântaretul, intimidându-l şi facându-l să tresară, apoi îl împinge în sufragerie, închizând uşa în urma lor.

Baiatul îl priveşte câteva secunde uimit, urmarindu-l în timp ce se aşează pe canapea cu acel zâmbet larg, simplu, specific pe chip, apoi începe din nou să fie cuprins de emotii. Privirea lui Yuuri devine una mai calmă, mai plină de un sentiment ciudat de grijă şi rabdare, în momentul în care îi vede mâinile tânarului tremurând cu putere, iar în cele din urmă nu se mai poate abtine şi i le prinde într-ale lui, încalzindu-i-le instantaneu.
Tot procesul de respiratie i se opreşte la nivelul gâtului în acel moment şi-şi doreşte să poată doar să se lase îmbratişat, toate amintirile ce cuprind violul revenindu-i mai puternic in minte, facându-l să recurgă la nişte conexiuni ciudate. „Bine..am greşit. Nu vreau asta. Nu, nu vreau. Nu mă mai atinge!” ar fi o crimă ca cineva să îi spună să nu plângă acum, deoarece îi este absolut imposibil. I-a fost mereu teamă de astfel de momente, în care ar uita faptul că nu mai are nici un drept să îi ceară lui Yuuri afectiune ori întelegere, fiindcă chiar nu ştie cum să iasă dintr-o astfel de situatie.

— Î-îmi pare rau. – reuşeşte să îşi elibereze palmele, apoi se îndreaptă rapid spre bucatarie.

Îl priveşte în tacere cum se îndreaptă spre cealaltă cameră. Ştie că a facut o greşeală: nu trebuia să se grabească, nu avea acest drept. Da, nu îl avea, dar totuşi s-a folosit de el şi l-a speriat. Acum trebuie să spună ceva şi să facă asta repede, înainte ca totul să fie în zadar. O mişcare, un gest care ar fi auzit pana în bucatarie, pentru a-i demonstra că este încă acolo şi că nu vrea să plece sau să îi facă ceva rau. Orice.

— Voi fi în camera ta. Am cu adevarat nevoie de un pat. – nu a fost cea mai bine formulată replică, dar a avut succes, baiatul îngânând un „Da”.


De abia acum observă cât de abrupte sunt scarile ce duc la etaj, dar, spre norocul lui, scapă repede de ele si ajunge în camera tânarului. „De ce eşti atât de dezordonat? Nu te cunoşteam aşa..” îşi spune în minte în momentul în care observă multitudinea de carti şi hârtii adunate pe biroul acestuia. Se aşează pe pat, întinzându-şi corpul pe suprafata acestuia şi închizând pentru câteva momente ochii.
Vântul şi ploaia puternică îl împiedică să adoarmă şi acest lucru îl face să stea din nou cu ochii deschişi. Îşi îndreaptă privirea din nou spre birou, curios să afle de unde au aparut toate acele coli şi manuale, dar, în adâncul sufletului sau, caută acel caiet negru, gros şi vechi. Nu îl gaseşte cu privirea, deci se ridică şi începe să dea la o parte celelalte obiecte aflate pe masa din lemn. Doar un caiet gri, cu o copertă mult prea groasă îi captează atentia, iar el nu se mai abtine de la a-l deschide.
„Niciodată nu te-ai putut abtine de la a-ţi scrie gandurile, nu?”. Evident, acesta este încă un jurnal, pe care îl rasfoieşte fară a citi nimic înafară de zilele în care a fost completat. Observă doar că, începând cu o anumită zi, baiatul a început sa îl completeze zilnic, iar acest lucru îi trezeşte interesul.

„Să vedem..”

***

Aerul rece din bucatarie îi inundă plamânii, calmându-i respiratia şi inima agitate. Fară să ştie, tot trupul a început să îi tremure puternic. Toate acele scene i-au strabatut pentru câteva secunde intense mintea şi deja l-au facut să îşi piardă controlul. Trebuie să facă ceva pentru a reveni la normal, dar nu are nici o idee pe moment, iar prezenta lui Yuuri în casă îl stresează şi mai mult. „Ceai!” observă cutia verde pe un raft de deasupra aragazului şi respiră uşurat, in sfârşit.
Sunetul apei ce se scurge rapid în vasul de metal ce urmează să fie pus deasupra focului îi induce sufletului sau o uşoară stare de siguranţă, comparată cu agitatia de acum câteva minute. Nu este nevoie să caute ceştile potrivite, acestea fiind puse cu grijă, ca de fiecare dată, pe acelaşi raft din dulap.
S-a obişnuit cu acest aer permanent de control, având mereu lucrurile folositoare la îndemână. Până la urmă, nici nu au cum să fie în alte locuri, el fiind singurul care le foloseşte în casă. Mama sa i-a promis că vor petrece mai mult timp împreună, pentru că matuşa lui a fost de acord să îl gazduiască din când în când, câteva zile, în vacanţă, dar acest lucru nu îl face mai fericit, ştiind ce viaţă va avea lângă varul sau.
„Am adormit din nou..” constată în momentul în care vede apa agitându-se necontrolat în vasul încins.

***

Şi-a pierdut respiratia de cel putin zece ori în timp ce citea rândurile scrise într-o zi de mai. S-a întrebat de mii de ori dacă nu este doar o poveste pentru un proiect de la şcoală, dar totul era mult prea intens.
„Am vrut să îi spun..” aceste cuvinte l-au facut să se simtă mai vinovat ca niciodată, iar doar gândul că Myaki încă trece prin asta, fară să o arate, îl face să tremure. Ştie cât de mult doare, cât de speriat trebuie să fie, fiindcă şi Fabian a trecut odată prin asta, iar acestuia i-a fost greu să treacă peste acea situatie şi când el avea grijă să-l facă să uite, să se simtă mai bine. Acest baiat, în schimb, a îndurat aceste lucruri singur.
Vrea să mai citească şi lucrurile întâmplate în zilele urmatoare, dar îi aude paşii pe scari şi se aşează la loc în pat. Îl priveşte cu o parere enormă de rau când acesta intră în dormitor cu ceaiul, dar se chinuie să nu cedeze, fiindcă ştie că vestea citirii jurnalului nu ar fi bine-primită.
Ceaiul nici nu are gust, zaharul nu se simte şi nici acea uşoară tentă acrişoară nu pare să existe. Totuşi, nu îi reproşează nimic, fiind încă şocat după tot ceea ce a citit. Îl priveşte din când în când pe adolescentul care s-a aşezat lângă el, pe marginea patului. Stau în linişte câteva minute, minute în care Yuuri bea mecanic lichidul verzui, încercând să-şi camufleze tremurul mâinilor. Cuprins în gânduri, tresare în clipa în care Myaki se ridică, îndreptându-se spre bibliotecă.

— Ce ai luat? – îl întreabă solistul, după ce îl urmareşte înghitind o pastilă.
— Cred că am racit.. – pune cutia cu medicamente la loc, ascunzându-şi buzele cu mâna stângă.
— Dacă ai uitat să te schimbi.. – îi marchează cu degetele hainele umede. Într-adevar, amândoi au buitat să-şi schimbe articolele vestimentare. – Dute. – îl îndeamnă cu o uşoară mişcare a capului, iar tânarul execută „ordinul” imediat, ieşind din cameră.

Se pare că ploaia torentială i-a intensificat curiozitatea, ne-mai-putând să aştepte nici un minut de când a ramas singur, fară să controleze cutia albă cu produse farmaceutice. Îl enervează faptul că, din cauza oboselii, privirea îi este încetoşată, ceea ce îi îngreunează sarcina de a citi denumirea.

„Calmante..”

Oftează adânc, punând cutia la loc pe raft, dar ramâne în picioare. Îi zâmbeşte trist baiatului care intră în cameră cu un tricou bleu în mână. „Înger”, acesta este singurul cuvânt care îi vine în minte la vederea tânarului brunet. Pijamalele albe, putin cam largi pentru corpul firav al acestuia îi daruiesc această imagine angelică în ochii solistului, împreună cu ochii acum cenuşii, inocenti.

— Îmi pare rau..doar atât am gasit. – îi înmânează un tricou lung, într-o nuanţă de albastru, privindu-l trist şi putin îngrijorat.
— Multumesc. – ia imediat articolul vestimentar, afişând un zâmbet larg şi lasându-l să se aşeze pe marginea patului.

Începe imediat să se schimbe, exact în fata adolescentului, cu mişcari rapide, nevrând să îl intimideze sau să îl deranjeze în vreun fel. După ce termină, îl priveşte pe furiş, oftând în sinea sa la vederea acelui chip obosit, la întâlnirea acelor ochi trişti.

— Te simti mai bine? – încearcă să pornească o discutie, dar Myaki îi demonstrează că el îşi doreşte exact contrariul, îngânând doar un raspuns afirmativ.

***

„Au avut un efect foarte rapid..” constată Yuuri în momentul în care baiatul adoarme, capul cazându-i pe umarul sau. Nu au trecut decât zece minute de când acesta s-a întors, iar acest lucru îi arată cât de obosit era. Solistul oftează încet, apoi îl ia în brate, aşezându-l pe partea uscată a patului, cealaltă fiind putin umedă din cauza hainelor sale.
A devenit uşor influentabil fară să îşi dea seama – a devenit mai atent de-ndată ce a vazut acea scriere din jurnal. Poate că şi acest lucru s-a întâmplat, dar dacă se gândeşte mai bine, a început să îl intereseze din nou din momentul în care l-a vazut în acea situatie de după şcoală. Atunci acesta era palid şi vocea îi tremura fară să îşi dea seama. Probabil că atunci se întamplase.

— Of, guriţă.. – îi dă un sarut pe obraz, ştiind că asta l-ar putea ajuta să se simtă din nou stapân pe situatie, dar nu reuşeşte decât să fie atacat de remuşcari. – Îmi pare rau. – a fost destul : baiatul s-a trezit la timp pentru a auzi acele cuvinte, dar poate prea tarziu ca să le poată întelege.

Îl priveşte buimac, gândindu-se la faptul că a lasat uşa descuiată, în loc să fie luat prin surprindere de solistul care stă deasupra sa. Conştientizează şi acest lucru peste un timp şi încearcă să coboare cât mai repede din pat şi să se prefacă, din nou, că nu s-a întâmplat nimic, dar Yuuri îl opreşte, ţinându-l acolo.

***

Un al doilea sarut baiatului să a fost deja prea mult, facând ca baiatului să îi apară două lacrimi mici în ochi. A avut un astfel de vis în urmă cu două zile, dar cu o persoană anonimă, iar faptul că acolo nu a acceptat sarutul îl face să actioneze exact invers de data aceasta.
Este uimit, deoarece totul pare atât de natural acum. Nu se simte jenat sau abuzat şi îşi închide ochii fară remuşcari. Tremură destul de tare, fară să se poată controla, dar se linişteşte rapid, stând în bratele cântaretului.

Încă îl doare, încă se teme de tot ceea ce ţine de acel act, dar ştie că, macar acum, este în siguranţă. Deocamdată nu simte decat frică, condamnându-se pentru asta, dar solistul încearcă continuu să îl liniştească.

„Va fi bine..”

Cuvintele sunt nerostite, neîmprăştiate în camera ruptă de realitate, Myaki citindu-le doar în privirea calmă a tânarului de deasupra sa. Inspiră adânc, închizându-şi lent ochii şi lasându-şi trupul liber în fata lui Yuuri. Îşi repetă acea propozitie neîncetat, muşcându-şi uşor buzele în momentele în care solistul îi mângâie pielea fierbinte.
Şi-ar dori să-l privească, sa se piardă în albastrul intens al acelor ochi, dar îi este mult prea frică, mult prea ruşine. Frică, teamă, deoarece vânataile şi semnele taieturilor nu au disparut încă, iar acestea alcatuiesc, în viziunea sa, o imagine oribilă în comparatie cu aspectul atât de placut al trupului persoanei pe care încă o iubeşte atât de mult.
Scoate un scurt geamat când are impresia că se va sufoca şi-şi îndepartează involuntar pleoapele. Peste nuanta de roz pastel din obraji apare un pigment mai puternic. Nu ştie cum este posibil ca cineva să uite chipul cuiva în doar câteva minute, dar lui i se întâmpla chiar acum acest lucru, deoarece Yuuri pare cu totul o altă persoană. Chiar şi zâmbetul este mai blând acum, iar privirea..nu poate sa o descrie.
„Poate că nu s-a schimbat nimic. Simt acelaşi lucru pentru el..” oftează adânc, închizându-şi din nou ochii şi schiţând un surâs foarte scurt. „Sunt la fel de idiot ca întotdeauna. Încă te iubesc..”

~Sfârşitul Capitolului V~