Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

S&L:Straluceste! [shounen-ai] [sequel]

#1
I'm gonna die...e a treia oara cand o pierd ><
So..eu continui cu capitolul trei, iar daca cineva - nu cred, dar in orice caz - vrea sa o citeasca de la inceput, il rog sa imi dea un PM.

Deci, sper ca mai este cineva interesat si..lectura placuta :) astept critici.
Amintire Note : Actiunea se va petrece in trecutul lui Yuuri pe toata durata capitolului trei.




III. Beginning..


21 Februarie 2002


Ninsoarea n-a mai incetat din luna Decembrie�stratul este prea mare pentru a se deschide scolile sau pentru a se putea umbla pe sosele, deci toti oamenii din oras stau in casa, odihnindu-se. Aproape toti�
Intr-o casa modesta, desi destul de incapatoare, cu un etaj, de la marginea soselei nu s-a lasat linistea de dimineata�Vecinii stiu - in mare parte - ceea ce se petrece�aud tipete cateva minute�asemanatoare cu o cearta, apoi o palma si totul se linisteste�Pe de o parte se mira : tanarul de alaturi este cunoscut ca un baiat educat, calm si rabdator�Dar nimeni nu l-a vazut iesind din casa sau chemand pe cineva la el�

-Naki�Daca ma mai lovesti odata ma imbrac si plec ! - se aude o voce putin ragusita, spunand aproape tremurand amenintarea.
-Treaba ta. Nu este interesul meu. Eu mi-am primit banii pe luna aceasta. Daca vrei sa pleci, pleaca ! - ii raspunde adolescentul cu parul saten, scurt si ochii caprui, parand indiferent.

Baiatul ce sta pe salteaua subtire de pe jos il priveste cu ochii in lacrimi, muscandu-si buzele, apoi se ridica, sprijinindu-se de bara de metal de langa el. Isi aseaza mai bine pantalonii stramti, negri si bluza galbena, din bumbac si se duce in mijlocul camerei, pasind peste saltele pana cand ajunge pe parket.

-Ce fac acum ? - il intreaba incruntat, incrucisandu-si bratele si lasandu-si parul negru, lucios sa-i mangaie obrajii
-Ce ai facut si pana acum. Arata-mi ce ai retinut. - seaseaza acesta pe un scaun, pornind combina si privindu-l pe baiat.
-Bine, bine� - accepta intr-un final, dandu-si seama ca nu are rost sa se certe din nou�tot el avand de suferit in acest caz�
***


12 Martie 2002
Kyoto, Japonia
Draga Fabi,
Stiu ca te enervezi intotdeauna cand te abordez asa, dar�acesta imi este obiceiul�si�nici dupa marile prostii pe care le-am facut nu mi l-am schimbat�
Probabil ma urasti, defapt sunt sigur de asta, si poate ca nici nu vei citi aceasta scrisoare, dar�daca macar o deschizi�te implor sa citesti ce am de spus�este pentru ultima data cand iti cer ceva.
Mi-a luat mult timp pentru a-mi aduna curajul sa iti scriu, insa m-am gandit ca trebuie sa lamurim totul�odata pentru totdeauna�
Stiu ca niciodata nu o sa fiu capabil sa inteleg durerea pe care ai suferit-o vazandu-ti parintii omorandu-se unul pe altul, apoi dandu-ti seama ca esti singur - eu te parasisem de mult�
Sper ca la camin te simti bine, ca ti-ai gasit prieteni adevarati si ca nu vei mai da peste nemernici ca mine. M-am interesat, desi nu mi-am permis sa vin pentru a te vedea, si am aflat ca serviciile de acolo sunt foarte bune si ma bucur pentru tine.
O sa crezi ca inca te mint cu nerusinare spunandu-ti ca plang in timp ce ma descarc pe foaia asta gasita la intamplare pe birou si nu te condamn�insa, macar acum, in semn de respect pentru tine si pentru aceasta revedere, iti jur ca nu am sa mai spun nici o minciuna.
Nu mai merit sa ma numesc prietenul tau, nu ? Oare de ce mai intreb ? Normal ca nu. Te-am lasat singur�mi-ai spus de atatea ori ca sunt singurul tau prieten, ca vei face totul ca sa ramanem asa, ca nimic nu ne va desparti�insa tu ai facut tot ce ai putut. Eu sunt cel care si-a batut joc de eforturile tale. Te-ai gandit intotdeuna la amandoi sau doar la mine cand ai facut ceva, insa eu de abia imi aminteam de tine�
Nu ti-am acordat atentia si respectul cuvenit, dar acum este deja prea tarziu. Mi-as dori sa te mai intalnesc o data. Naki nu ma pedepseste suficient pentru durerea ta. Vreau sa ma faci sa sufar, Fabi ! Sa-mi dau seama de chinul prin care ai trecut. Sa platesc pentru cat am fost de egoist, pentru nepasarea mea, pentru rautatea mea !
De ce trebuia sa se intample asa� ? De ce n-am putut sa te pretuiesc asa cum meritai� ?
Intrebari fara rost�puse in casa goala�in care rasuna numai plansetul meu si penita stiloului frecata de hartie�Ma intreb oare ce faci acum�Sper ca m-ai dat uitarii�ca-ti traiesti viata si ca incerci sa o iei de la capat�
Am fost la mormantul mamei tale�sper ca nu i-am deranjat odihna�i-am cerut si ei si tatalui tau iertare ca nu am fost cu tine�Nu mi-ai mai ramas decat tu�Imi pare rau�cuvinte banala scrise din lasitate pe foaie�cred ca nu valoreaza nimic�in special pentru tine�
Sa facem un pas in spate, te rog. Sa ne amintim pentru o clipa de zilele frumoase cand ne plimbam prin parc�Adoram zambetul tau si aproape ca te obligam sa-mi zambesti cateodata, insa tu nu-mi cereai niciodata nimic. Erai multumit prin a sta langa mine�Oare ce m-a facut sa te pierd�erai singurul care ma acceptai exact asa cum eram�cu defecte, cu pari bune�
Corect�nu vrei sa-ti amintesti�voi termina acum�sper ca nu ti-am stricat ziua cu scrisoarea mea si ca nu te vei simti rau cand citesti aceste ultime randuri. Simteam nevoia sa iti spun ceea ce aveam pe suflet : vina si parerea de rau�Acum ma gandesc cum sa termin�pot sa imi pun pur si simplu numele, dar�imi voi continua obiceiul�
Cu prietenie,
Yuu


27 Martie 2002


Un ger teribil s-a napustit peste oras, exact dupa ce zilele calduroase s-au facut simtite mai bine�Nu ploua, nu ninge, nu bate vantul�doar ingheata�floricelele gingase, rozalii ale pomilor incep sa se transforme in nestemate ce la prima atingere cad firave pe trotuarul rece�
Cerul este dominat de o singura culoare�un gri intunecat ce te-nspaimanta si te forteaza sa ramai in casa�nu se vad nori, nu este nici senin�este ceva greu de explicat�ca si celelalte lucruri din jur, de pe strada�
Suprafata baltilor vechi, murdare se intareste, prinzand in ea valurile mici provocate de pasi�
Incep sa se simta scurte rafale de vant ce intensifica gerul, insa imprastiind atmosfera statica, sufcanta ce s-a asezat in aer.

#2
Eh..continui ca sa nu mi se spuna ca renunt de prima data..

Daca este de preferat sa il sterg, va rog sa ma anuntati...acelasi lucru va rog sa faceti si in cazul in care cineva crede ca este indicat sa o pun din nou, de la inceput.

Anyway...ca sa nu facem spam, un pm ar fi absolut perfect..nu vreau sa o sterg fara o confirmare..




‘’Jurnal de calatorie : 27.03.2002 - Drum de gheata
7:32
N-am mai scris de mult timp aici, insa carnetul este scris aproape pe jumatate. Acum ma indrept catre Osaka - precum un nebun, pe jos. Nu stiu cat imi va lua sa ajung acolo sau daca voi putea folosi destule mijloace de transport doar cu banii economisiti, insa incerc. Trebuie sa-l vad pe Fabi.
Aud pasi din spate. Cu siguranta este sora mea - m-a urmarit de cand am plecat. Ma striga cu vocea sa ragusita, subtire, chinuindu-se sa vorbeasca in timp ce respira. O privesc pentru o clipa. Ce ochi inocenti. Nu-mi vine sa cred ca sunt identici cu ai mei. Sunt frumosi, dar si periculosi, numai caea nu stie sa-i foloseasca. Inca.
Ii spun toate amanuntele - nu va putea sa ma urmareasca, apoi plec. Sunt multe drumuri. Oare pe care sa-l aleg ? Cel mai pustiu. E mai sigur ca sa nu ma vada nimeni.
8:46
Am ajuns in sfarsit in gara. Biletul a fost mai scump decat ma asteptam, in lus i-am platit si gardianului pentru a ma lasa sa intru. Am primit cateva priviri mai ciudate din partea unui grup de liceeni, insa nu am de ce sa le dau atentie.
Urc si ma asez confortabil la locul meu. Minunat. Am cazut in compartiment cu un drogat. Probabil este in transa, sau este doar beat, insa imi analizeaza prea mult anumite parti ale corpului. Un viol in tren? Nu cred ca ar fi prima data, dar ma intreb cine va viola pe cine. Deocamdata ne analizam privirile. Stiu jocul asta. Cine pierde sta pe podea. Va fi distractiv.
11:23
Dupa un joc mai lung decat ma asteptam, drogatul a adormit si am putut cobori din tren. Ah, orasul Osaka. Cat de dor imi era de el. Acum in sfarsit il pot vedea din nou. Insa intai de toate trebuie sa ajung la Caminul „Tsubasa”. Este un nume frumos. Poate chiar ai aripi acolo. Tu, Fabi, le meriti din plin.
12:07
Sunt in fata usii de la intrare si astept o asistenta sau pe altcineva care sa ma ajute. Serviciile nu sunt chiar atat de bune. M-as mira ca atat de mult praf sa se puna peste noapte.
In sfarsit vine cineva : o doamna destul de "voluminoasa", imbracata in alb. Categoric albul nu o face mai supla - pacat ca nu a aflat si ea. « Imi puteti spune in ce camera este Fabian Müller, va rog? » sunt surprins de propiul meu ton. Degeaba ma dau mare. Tot de copil dau dovada.
Vorbesc putin cu ea, incercand sa o conving ca sunt cu parintii si pana la urma cedeaza. Urc etajele si scarile pe rand, avand grija la treptele abrupte si dese, pana ce ajung la etajul 3. E numarul tau norocos, Fabi.
Ma uit putin fricos, recunosc, de langa perete catre camera alatura si-l zaresc prin geam. Esti exact asa cum mi te aminteam : blond, o culoare mai mult aurie, precum untul de alune, cu ochii caprui ca de ciocolata si buzele rozalii precum siropul de capsuni. Nu-i de mirare ca mi se facea foame cand eram cu tine. Esti destul de fericit, vorbind cu colegii tai de camera pe canapea. Se pare ca te-au acceptat asa cum esti. Desi esti de origine germana, stii bine japoneza si excelezi si in materiile de aici, in special in stiinte. Ma intreb daca imi pot face curaj pentru a intra. Esti prea vesel pentru a ma vedea. Totusi ceva imi da speranta. Porti bluza alba, cu modele brodate de frunze si stele de la mine. Oare ai uitat ca ti-am dat-o ? Posibil.
Reusesc sa ajung in dreprul usii si sa bat o singura data. Ma emotionez auzindu-ti vocea dulce spunand ca deschizi, insa ceva ma face sa nu fug. Vreau sa…Nu apuc sa termin si tu esti in fata mea. « Imi pare rau, Fabi.» este tot ceea ce pot spune, lasand siroaiele de lacrimi sa mi se scurga repezi peste obraji in timp ca cad in genunchi la picioarele tale. Cu mainile tremurande ti le prind pe ale tale, sprijinindu-mi fruntea de ele.
Mi-e frica sa-ti vad privirea, in consecinta nu o ridic pe a mea. Raman paralizat pentru o clipa de miscarile tale incete, facute in timp ce locurile mainilor doastre se schimba, intr-un final despartindu-se. Iti simt trupul cald cum se apropie de al meu, in timp ce ma imbratisezi. Iti pui capul usor pe umarul meu stang, exact cum faceai acum 1 an cand ne revedeam in parc, pe banca noastra.
Oarecum, imi dai speranta. Te simt cum zambesti si imi soptesti fptul ca ti-am lipsit si ca totul este in regula si ca…vrei sa fim din nou prieteni. Ma faci sa te strang si eu la piept, in fata prietenilor tai si ale ingrijitoarei. E cel mai placut sentiment sa te stiu din nou langa mine. Nimic nu se compara cu el.
17:39
Din pacate acum trebuie sa plec, ramanand cu promisiunea ta de a ne revedea in vacanta urmaatoare, cand ti se permita sa pleci pentru o saptamana. Vom merge din nou in parc. Vom manca din nou inghetata. Vom sta din nou pe banca noastra.’’

14 Aprilie 2002

O lumina vaga incepe sa se imprastie, deschizand cerul negru din noapte. Linistea profunda domina casa, fiind inca devreme. Singurele miscari care se mai simt uneori in atmosfera sunt acela provocate de unii menbri ai familiei in paturile lor.
Tanarul brunet sta in dormitorul sau, cu mainile la ceafa, afundate in perna moale. Patul lui fiind langa fereasta, isi permite sa traga draperiile pentru a lasa razele mate sa ii patrunda in camera. Priveste in gol spre tavan, analizand peisajele mintii sale cu atentie. Isi misca buzele visator, tinand ochii intredeschisi si chinuindu-se sa admire culorile imaginare printre gene. Pana la urma ii inchide, lasandu-se alintat de propiile ganduri.
Placerile nu dureaza mult, schimbandu-si dupa cateva minute pozitia si deschizandu-si ochii. Privirea sa nu mai poate ascunde tristetea profunda din interiorul sau si incepe sa tremure pana cand ii dau lacrimile si-si ascunde capul in asternut, strangandu-si plapuma in brate. Isi musca buzele inconstient in incercarea de a ramane tacut, insa ii mai scapa unele scancete ce-i subtiaza vocea.
Siroaiele incep sa-i umezeasca suvitele rebele de pe obraji…urmeaza o ora chinuitoare, in care umple materialul din fata sa cu lacrimi, pana ce in final se opreste, ramanand doar cu respiratia intrerupta si cu bataile repezi ale inimii sale sfasiate.
Isi aduna puterea pentru a se ridica si se duce, sprijinindu-se de obiectele din jur, catre baie. Porneste apa in incercarea de a acoperi zgomotul provocat de plansul sau amar, apoi se dezbraca, bagandu-se incet sub dus. Lasa picaturile fierbinti de apa sa se amestece cu cele existente pe fata sa.

***

‘’Jurnal de calatorie : 15.04.2002 - Oriunde…
17 :03
Incep sa revina zilele in care plecam fregvent de acasa. Parintii si sora mea au plecat de ieri-dimineata in excursia planificata din Germania. Mai bine ca nu am mers cu ei. Am putut sa stau linistit in casa si sa meditez - mai nou acesta este termenul meu pentru a spune ca am plans toata ziua. Voiam sa fiu singur, insa imi era frica. La primele ore mi-au venit in cap nenumarate ganduri despre dragoste - dragostea pe care nu o am. A fost greu sa ma abtin si sa ma ascund atat de mult timp, insa dupa ce au lasat casa goala am putut sa-mi descatusez sentimentele. Si acum mai simt acel sentiment care ma cuprindea cand imbratisam patura imbibata cu lacrimi in timp ce incercam sa-mi cant singur. Mi-era frica de vocea mea, subtire, tremuranda si inocenta - Credeam ca sunt inconjurat de stafii, insa nu ma puteam opri. Ma leganam in amarul meu neputand sa parasesc camera. Simteam ca daca opream ritmul si plecam voi muri, ca mi se va intampla ceva, asa ca nu am iesit toata ziua. Am petrecut urmatoarea noapte in tacere : lacrimile curgeau, insa nu se auzea nimic. Imi apareau mii de imagini in fata pe care nici acum nu le inteleg.
In acest moment sunt pe strada, lasand vantul puternic sa-mi ravaseasca parul. Nu stiu unde ma duc. Vreau doar sa nu mai fiu singur. Oriunde numai sa nu mai fiu singur ! « Sakura » numele strazii imi suna cunoscut, insa nu-mi amintesc cine sta aici. Observ o casa in zare. Stiu ca este cineva acolo, insa nu stiu cine. Ajung in dreptul usii si apas pe sonerie, tragandu-mi speriat mana cand ii aud cantecul. Vad clanta cum este miscata si aud pe cineva din spatele acesteia, insa mi-e frica sa-mi ridic privirea pentru a-i vedea fata.
Imi pronunta numele calm - macar stiu ca ma cunoaste - si ma ia de maneca facandu-ma sa intru in casa. Ma descalt inca ferindu-mi ochii de ai sai, apoi ma indrept catre canapea, urmarindu-i picioarele. Simt ca se aseaza langa mine si nu ma mai pot controla. Las libere cateva lacrimi, apoi ii simt degetele sub barbia mea, ridicandu-mi chipul. Un ghinion mai mare nici ca se putea : de abia am reusit sa scap de antrenamente pentru cateva zile si ceva ma face sa vin tot la Naki. Il vad ca-si misca buzele, dar nu aud ce spune. Ma las putin in fata, doar cu speranta ca nu ma va indeparta, ci ma va lua in brate, ceea ce se si intampla. Stiu ca ne-am certat ultima data si ca era foarte nervos, insa acum pare destul de linistit…cel putin asa sper. Dupa cateva minute imi adun vocea si-i povestesc ce am patit. Nu pare a intelege ceea ce simt dupa cum imi zambeste ironic, insa cuvintele sale ma fac sa vad realitatea « Daca te simti singur ar trebui sa incerci sa ai relatii care sa tina mai mult de o saptamana, cu baieti mai cuminti. Astfel nu o sa mai fi nevoit sa te umilesti in fata mea : stiu ca nu-ti place sa fi primul care cedeaza. »

#3
Inca un fic exceptional^__^
Imi place cum scri, ai unul dintre cele mai interesante stiluri de a descrie si asta e ceva.
Gata! Ma declar inebunita dupa Yuuki:))
In know... I am crazy but... it's so sweet^__^
Nu am ce comenta decat ca e perfect.
Gambate si ja ne. chuu si nu uita sa postezi mai repede^^
[Imagine: ichijoutakumaavatarsbylby6.jpg]
After death, people are given the opportunity to write one last letter to someone they left behind.These are the stories of those letters and the girl who delivers them.
[Imagine: chibi_354.gif]chibi-ul lui Rose-chan<a href="http://www.pokeplushies.com/feed/487300"><img src="http://www.pokeplushies.com/images/adoptables/487300.gif" border="0"><br>Click here to feed me a Star Fruit!</a><br><a href="http://www.flyffables.com">Get your own at Flyffables!</a>

#4
E dimineata, am cateaua insarcinata, deci comment-urile au avut un impact de genul :blink: (ce-mi place ca nu pot sa folosesc emoticoanele noi :)))

So..

sakura345, credeam ca..credeam ca...ai murit @_@..serios..Sa zic, sau sa nu zic? Ok, zic: Este YuuRi :P cat mi-ar placea Yuuki, tot Yuuri ramane. Ok ok..comentezi data viitoare(si acum nu mai am scuze ca am ajuns la capitolele scrise bine ^^"...mai bine..) Thanks!*chuu*
Rose-chan, i-i-interesant?oO..eu..descriu?oO..aveam impresia ca dintr-un anumit moment am inceput cu descrieri mecanice, fara epitete & co, deci aici nu stiu ce sa spun ^^". Next..Este YuuRi :P tin la asta ^^" Nu esti crazy..stiu cum este ^^" Chuu & thanks






20:14
Dupa ce am mai discutat cu Naki in sfarsit am sosit acasa. Acum ma gandesc la ceea ce mi-a spus. Sa ma imbrac mai decent in primul rand. Nu stiu ce au hainele mele obisnuite, dar nu se intampla nimic daca voi incerca si tricourile si pantalonii mai lungi si largi. Din cate observ sunt chiar comode, insa m-as mira sa am atat de mult succes ca si inainte imbracat asa. Parul refuz sa mi-l tai sau sa-l leg, deci il las la fel ca inainte. Renunt si la putinul machiaj prin care imi conturam ochii si am facut tot ce mi-a spus.
Cel putin acum ma simt mai bine, gasindu-mi o ocupatie si uitand catusi de putin de grijile de dinainte.’’

18 Aprilie 2002

Zilele reci au trecut in sfarsit, iar soarele se face din nou simtit peste oras. Fiind prima zi dintr-un week-end care se arata a fi calduros si insorit, aleile parcului sunt cutreerate de o multitudine de oameni de toate varstele, in special de tineri.
O astfel de atmosfera i-a suras si viitorului inger din orasul Kyoto care acum cerceteaza cu privirea fiecare adolescent in parte. Isi mai indreapta atenti si catre hainele sale : fiind imbracat atat de neobisnuit pentru el, exact asa cum ii sugerase Naoki, nu stie la ce sa se astepte. Hainele sale de dinainte, mai stramte si usor mulate pe corpul sau nu-i faceau niciodata probleme.
Ajunge in fata unei terase unde se opreste si-si cumpara o racoritoare, asezandu-se la una din mesele libere. Nu ii este atat de sete, insa tinerii de la masa care se afla „din intamplare” langa a sa i-au atras atentia destul de mult inca de pe trotuar. Ii studiaza, asigurandu-se in acelasi timp ca ei nu observa asta. Sunt patru baieti de vreo 16 sau 17 ani, destul de supli si atletici. « Probabil de la tenis. » concluzioneaza acesta in mintea sa, vazand secii negri pentru rachete care sunt asezati pe spatarele scaunelor.
Incepe sa se joace cu o suvita de par, trecand-o prin dreptul buzelor, umezind-o putin, apoi tresare cand unul dintre liceeni se intoarce spre el, privindu-l adanc in ochi. Baiatul deschide putin gura lasandu-si buzele sa-i tremure usor in momentul in care adolescentul de la masa alaturata ii zambeste vesel. Yuuri il vede acum mult mai bine, inainte acesta stand cu spatele acoperit de perechea sa de rachete si cu fata catre ceilalti. Ochii acestuia, de un caprui inchis il fascineaza de cand privirea sa ii intalneste, iar parul castaniu ii pune in evidenta.
Isi strange paharul cu nectar de fructe inca negustat in maini cand tanarul pleaca de langa prietenii sai, asezandu-se la un scan de la masa lui.

-La mine te uitai ? - il intreaba incepand sa-i analizeze privirea.

Acesta lasa repede capul in jos, uitandu-se la reflexia sa de pe suprafata lichidului : nu se astepta sa fie observat…cu atat mai mult sa roseasca de la o simpla privire…Se relaxeaza putin cand il aude pe adolescent razand putin si-si face curaj sa-l priveasca.

-Imi pare rau. Mi-a atras un prieten atentia. Esti in clasa cu Kouta Yuudai, nu-i asa? Este fratele meu.- il ia prin surprindere - pentru o clipa a crezut ca a fost descoperit - insa de-ndata ce-si revine ii raspunde afirmativ, miscandu-si capul. - Midori Yuudai. Incantat de cunostinta. - ii intinde mana, strangand-o pe a sa dupa cateva secunde bune de asteptare.
-Yuu…Sayuri Takashi… - se prezinta, balbaindu-se din cauza emotiilor ce-l cuprind cand ii simte palma calda atingand-o pe a sa.

Nu apuca sa savureze intreg momentul, cand mainile li se dezlipesc si-i vede pe tineri ridicandu-se si parasind terasa. Ramane cu obrajii rozalii, insa si cu un zambet timid pe buze : poate va avea o sansa, acum stiind ca este in aceeasi clasa cu fratele unui posibil prieten…insa starea de euforie nu dureaza mult, dandu-si seama ca acelasi coleg va fi si o problema pentru el…



”Jurnal - 26.04.2002
17:43
In sfarsit au trecut zilele de scoala. Desi este vineri se pare ca cineva s-a indurat de noi si ne-a lasat sa stam acasa. Credeam ca o sa-mi fie greu saptamana aceasta - eu…proaspat indragostit…scoala…zeci de teste …acasa …singur…Dar a fost bine. Este adevarat ca nu am discutat deloc cu Kouta…si cred ca este mai bine asa…nu vreau sa-mi stric imaginea in scoala.
Recitesc de cateva ori ce scriu si observ ca se vede clar o schimbare de atitudine fata de cum eram acum doua saptamani.
Am hotarat sa pastrez stilul de imbracaminte propus de Naki chiar si astazi, cand - spre bucuria mea de copilas indragostit - este ziua lui Kouta si eu sunt printre invitati. Stau de o ora in fata oglinzii mari din dormitorul meu si ma admir in diferite costumatii…bine ca nu este mama acasa…toata camera mea este acoperita cu gramezi de haine…
Lasand problemele minore in spate, mi-am gasit imbracamintea potrivita : un tricou alb, lung, doar cu un simbol Hippie pe el si pantaloni crem, cu multe buzunare. Cred ca arat destul de decent, desi hainele nu ma reprezinta in totalitate. Singura problema mai ramane parul, machiajul fiind exclus. Normal sau legat? Nici o adolescenta la prima intalnire nu se panicheaza ca mine. De ce te temi, Yuuri ? Esti cel mai atragator baiat din tara ! Deja sunt in intarziere! Gata…ma calmez, il las liber si plec. Din cate am auzit vom si pleca pe undeva si vom dormi la el. O noapte in alta casa ? N-am mai avut de mult asa ceva. Sper sa am noroc.”

Cerul este rozaliu, soarele pregatindu-se sa lase loc noptii, insa strazile sunt inca cutreerate…Tanarul isi face curaj si iese pe strada, atragand atentia catorva veci, insa - spre fericirea sa - nimic mai mult. Admira putin norii portocalii ce se joaca pe sus si florile gingase ale pomilor mai intarziati, apoi isi indreapta privirea la drum.
Persoanele de pe trotuar incep sa se disipeze, intr-un final el ramanand singur pe strada…Vantul se strecoara usor prin parul sau, despartindu-i fiecare fir lung si moale de par…Emotiile incep sa-i treaca, simtindu-si fata mai rece…
Dupa cateva minute ajunge la casa colegului sau. Se linisteste vazand ca inca mai vin oameni, apoi trage aer in piept si deschide usa din sticla fumurie.

-Yuu-chan!! - se aude o voce stridenta de cum paseste pragul si se trezeste cu Kouta in bratele sale. - Nu ma asteptam sa vii! - ii tipa in ureche in timp ce tanarul incearca sa-l indeparteze
-Da…nici eu… - strange din dinti incercand sa zambeasca, apoi reuseste sa-l dezlipeasca pe baiat, impingandu-l cativa centimetri mai in spate
-Midori mi-a zis ca s-a intalnit cu tine in parc. Este adevarat? Are obiceiul sa ma minta ca sa ma faca gelos.
-Sa…ce? - ridica acesta din sprancene strambandu-se putin, apoi il vede pe fratele acestuia iesind din camera alaturata cu cateva racoritoare asezate pe o tava. - Buna… - incearca sa se remarce, ridicndu-si mana tremuranda.

Adolescentul isi intoarce capul zambind, apoi se apropie de el, salutandu-l la randul sau. Isi pune mana pe umarul fratelui sau, discutand putin cu el, spre disperarea lui Yuuri, care desi nu-si mai simte picioarele, se chinuie sa-i auda…insa in zadar…

-Ai dreptate! - il trezeste vocea lui Kouta din nou la realitate, apoi acesta il prinde de mana, tragandu-l dupa el. - Yuu-chan, am pastrat un loc pentru tine langa prietenii tai. - ii arata o canapea visinie, din piele unde stau doar doi colegi de-ai sai, dandu-i drumul in acest timp.

Se uita incercand sa-si aminteasca de ce a venit aici, apoi „motivul” ii atinge umarul, inmanandu-i un pahar cu nectar.

-Am vazut ca-ti place. Distractie placuta, Sayuri!

Apropie paharul de piept urmarindu-l cu privirea pe tanar si rosind destul de vizibil…numele sau n-a mai fost niciodata atat de frumos rostit…Desi inainte nu-i placea sa i se spuna asa…vrea sa-l mai auda o data…
Observa ca prietenii sai il cheama si-si aminteste sa se duca la ei. Ajunge, il saluta pe fiecare in parte si se aseaza pe canapea. Din fericire, roseata din obraji dispare repede in cazul lui, ceilalti neobservandu-i starea.
Se relaxeaza, savurand cu rabdare si atentie lichidu-l dulce ce-i fusese daruit, apoi privirea ii este atrasa catre o fata aproximativ de aceeadi varsta cu el. Ii cerceteaza hainele : o fusta exagerat de scurta, din blugi si un tricou roz, care de abia-i acopera pieptul, spatele fiindu-i gol. Se incrunta, nestiind ce cauta imbracata asa aici, apoi ochii i se maresc, vazand ca-l ia in brate pe Midori. Aceasta se ridica pe varfurile adidasilor si, ramanand cu mainile dupa gatul adolescentului, il saruta.
Baiatul deja incepe sa respire fortat, scrasnind din dinti pana cand sarutul acestora este oprit de sunetul unui pahar spart. Yuuri se uita spre Kouta, stiind ca el mai scapa racoritoarele, insa nu observa nici una pe jos. « Yuuri ! » se aude vocea unei prietene de pe canapeaua opusa care se uita ingrijorata la el.

#5
He he..nu sunt prea rabdatoare in perioada asta..iar daca a ajuns p pagina a 2-a, atunci chiar astept degeaba un post :))

Sper sa nu se considere double-post(ugh! i can't find those rules >_<)

So...sa vedem..pooate acum am noroc..








-Ce este ? - intreaba, abia apoi constientizand durerea de la nivelul palmelor…incep sa ii tremure, cioburile ajungand odata cu sangele pe tricoul sau alb…
-Sayuri…te simti bine… ? - il observa pe Midori langa el, analizandu-i ranile ce par a fi destul de adanci…stransese bucatile taioase de sticla in maini inainte de a-si da seama de fapta sa.
-Um…da…sunt bine… - incearca sa-l linisteasca ascunzandu-si durerea, insa acesta se aseaa langa el, prinzandu-i palmele in ale sale…
-May, adu-mi putina apa calda si bandaje, te rog. - ii graieste fetei care se grabeste catre baie in cautarea trusei medicale.

Dupa cateva minute in care adolescentul se straduieste sa-i opreasca sangerarea, tanara le aduce lucrurile cerute. Desi este obisnuit cu ranile si cu bataia, lui Yuuri ii este din ce in ce mai greu sa-si ascunda durerea…cu atat mai mult ca ii simte si palmele lui Midori mangaindu-le pe ale sale…asta nu il doare…dar il face sa-si piarda concentrarea…

Incepe sa roseasca vazand cu cata atentie ii sterge sangele si-i dezinfecteaza ranile… nu mai simte nici usturimea puternica de atunci cand alcoolul medicinal intra prin taieturile sale…este prea absorbit de caldura mainilor adolescentului din fata sa…

-Cum ai reusit ? - intreaba acesta amuzat incepand sa ii infasoare palmele in tifon…

Baiatul se imbujoreaza din nou la auzul vocii acestuia si il lasa putin sa astepte raspunsul in timp ce cauta o explicatie…

-Ma…gandeam la cineva si m-am enervat… - spune acesta primul lucru care-i vine in minte, rugandu-se sa fie credibil, in urma caruia primeste un suras de amuzament.
-N-as vrea sa fiu eu acea persoana in acest caz. - isi ridica privirea, aceasta intalnindu-se cu a lui, apoi ii lasa mainile libere. - Poti sa iei o pereche de pantaloni si un tricou de la Kouta. Se pare ca hainele tale nu mai pot fi folosite astazi. - ii arata spre pata destul de mare de sange ce se prelinsese intre timp pana pe pantalonii sai

Tanarul aproba din cap reusinat de fapta sa care-i oprise pe toti din distractia lor, apoi isi priveste in alta parte, vazandu-l pe Kouta apropiindu-se de el.

-Yuu-chan ! - ii aude vocea careia nu-i poate distinge tonul…unul amuzat, unul speriat sau nervos…? - Esti bine ? Te doare ? Vrei sa te duc la spital ? - incepe sa se ingrijoreze, prinzandu-l putin de mijloc in incercarea de a-i vedea chipul.

Yuuri ii raspunde calm, apoi se lasa condus de acesta in dormitor. Se uita plictisit la felul in care baiatul se agita cautand haine prin dulapul sau, apoi se trezeste cu imbracamintea langa el, pe marginea patului. Un tricou regru, destul de larg si o pereche de blugi lungi…Apuca pantalonii, cercetandu-i apoi se pregateste sa se dezbrace, insa ramane cu privirea catre colegul sau care inca n-a parasit camera.
Acesta se inroseste, lasandu-si capul incet in jos, apoi se intoarce militareste cu spatele la el. Tanarul zambeste, apoi se schimba, urmarindu-l in acelasi timp pentru a nu se intoarce. Kouta incepe sa cerceteze tabloul de pe peretele din fata sa, jucandu-se in acelasi timp cu mainile sale. Isi simte fata ca arde numai la gandul celui care este in spatele sau…ar vrea sa se intoarca ‘’din gresela’’, dar ii este mult prea frica…Dupa cateva minute chinuitoare de asteptare simte mana calda, desi acoperita de bandaje a adolescentului pe umarul sau « Gata. » ii aude vocea calda, simtindu-i respiratia pe gatul sau, apoi se intoarce, vazandu-l ca iese din camera…a fost mult prea aproape de data aceasta…nu poate sa iasa acum din dormitor…este prea infierbantat…
Dendata ce iese pe usa primul lucru care-i atrage atentia este aceeasi fata care l-a facut sa-si provoace ranile ce inca il dor puternic : incepe sa simta efectul spirtului. Il enerveaza faptul ca tanara se tine dupa Midori in tot ce face. Nici nu poate sa-i multumeasca pentru ca l-a ajutat, cu atat mai putin sa incerce sa porneasca o discutie…
Ii mai arunca acesteia o privire plina de nervi, apoi revine la locul sau, pe canapea.

-Hey, Yuuri ! - ii atrage atentia o prietena de-a sa privindu-l cu interes. - De mult nu te-am vazut atat de rosu la fata. Stii si tu ce inseamna asta ? - incepe sa-l tachineze, facandu-l sa-si incruciseze bratele si sa se incrunte.

Calmul ii dispare incet auzindu-si colegii chicotind destul de tare cat sa poata fi auziti, apoi se ridica brusc si iese apara.
Cerul este deja intunecat, stelele aparand sfioase precum diamantele pe o rochie de seara. Frunzele sunt purtate de vantul rece, oprindu-se pentru a fi cusute pe panza pamantului…
Briza nevazuta il ia prin surprindere, facandu-l sa tremure : tricoul colegului sau nu se numara printre cele mai groase pe care le-a purtat. Cu toate acestea…iesirea din acea atmosfera l-a mai relaxat, insa acum isi simte golul din stomac. Norocul sau ca tocmai se aduc aperitivele. Nemaiputand sa reziste, intra, insa nevrand inca o discutie cu prietenii sai, cauta o alta masa. Vazandu-l pe Kouta stand singur se convinge pe sine ca nu are de ce sa-l ignore si se indreapta spre el.

-Este ocupat ? – intreaba, zambind in timp ce atinge spatarul canapelei pe care sta acesta
-Um…nu… - raspunde baiatul, indreptandu-si privirea catre podea…de abia i-a trecut starea de dinainte si acum il apuca din nou…insa nu-l lasa inima sa refuze…
-Multumesc. - spune, asezandu-se langa el, atent pentru a nu-l atinge.

Minutele trec fara ca unul dintre ei sa spuna ceva…din cand in cand, Yuuri mai gusta cate un aperitiv, dar doar din lipsa de ocupatie…

-Um…iti sta bine negrul… - se chinuie Kouta sa deschida o discutie, vazand ca cel de langa el nu intentioneaza sa faca asta.
-Multumesc. - acest cuvant incepe sa-l deranjeze : nu stie daca il enerveaza cu intrebarile sau daca acesta este plictisit sa ii raspunda. - Dar pe tine cred ca arata si mai bine. - continua, facandu-i cu ochiul si zambind cand il vede inrosindu-se .

Tanarul isi sprijina capul in palma dreapta si-l priveste cu interes, pe buzele sale ramanand acelasi zambet intimidant. Baiatul incepe sa respire mai greu, aproape nemiscandu-si pieptul. Isi lasa buzele sa-i tremure usor cand Yuuri isi dezlipeste obrazul si isi apropie fata de a sa, apoi sunt opriti de o pana brusca de curent…afara fiind noapte nimic nu se mai vede…toti sunt amutiti, nestiind ce s-a intamplat, apoi se aude un geamat incet dupa care luminile incep din nou sa se aprinda.

-Yuu-chan… - reuseste Kouta sa-si gaseasca vocea, desi este foarte subtiata, vazandu-l pe adolescent ca se ridica de pe canapea. Nu s-a contrentat pana cum asupra destinului, dar acea pana de curent nu a fost o coincidenta..

Acesta ii mai zambeste o data, de data aceasta mai tandru, observandu-i ochii cum se maresc in timp ce se intersecteaza cu ai sai, apoi ii ridica putin barbia pentr a-i vedea chipul mai bine.

-Am incercat sa-l fac cat mai placut. Sper ca asa a fost. Sa stii ca daca imi spuneai ce simti cu gurita ta - care acum am aflat cat este de dulce - il primeai mai devreme. - ii spune, facandu-l sa se imbujoreze si mai tare, apoi ii spune un "La revedere" scurt si iese pe usa.

***

Ajuns acasa isi face un dus fierbinte pentru a se relaxa, insa fiind atent sa nu-si ude pansamentele. Dintotdeauna i-a placut sa simta apa prelingandu-se pe pielea sa catifelata...in special cand a avut o zi plina – ca aceasta. Dupa ce termina isi schimba hainele, se intinde in pat si incepe sa numere umbrele copacilor ce apar pe peretii din dormitorul sau. Cu toate acestea nu poate sa nu se gandeasca la Midori...nici el nu stie ce l-a facut sa-l sarute pe Kouta sau ce se va intampla dupa...nu-si doreste sa mai vada pe cineva trist din cauza sa...s-a intamplat deja de prea multe ori...
Vantul incepe sa patrunda in camera prin geamul deschis si-l face sa tremure, pielea fiindu-i inca umeda de la dus – nu s-a sinchisit nici macar sa se stearga...Se incapataneaza si nu inchide geamul, apoi isi acopera corpul cu o patura subtire aflata din intamplare prin preajma...Se ia singur in brate, bagandu-si capul intre umeri si incearca sa adoarma...

27 Aprilie 2002

Dimineata aduce cu ea raze de soare ce scalda dormitorul rece...Temperatura este chiar mai scazuta decat afara, insa baiatul nu pare interesat – norocul lui ca nu se imbolnaveste usor...Se ridica din pat, fiind patruns de o durere ingrozitoare de spate de cum atinge podeaua...Ochii i se maresc si geme putin de durere incercand sa se sprijine de noptiera...A banuit ca il va durea spatele, dar nu atat de rau incat sa nu se poata tina pe picioare...Incepe sa tremure si in sfarsit inchide geamul dupa care porneste incalzirea prin podea...Ne-mai-suportand temperatura scauzuta se grabeste cu ultimele puteri spre baie, umple repede cada si intra nerabdator in ea...Nu-i mai pasa de faptul ca pielea i s-a inrosit deja sau ca apa a ajuns si pe podea...Totul este bine atat timp cat se incalzeste si durerea i se amelioreaza...Ar lua un pumn de pastie si calmante in acet moment, dar cunoaste riscurile si prefera sa ia decat una singura...asta dupa ce iese din baie...
Isi da seama ca este inutil sa mai incerce sa mearga la cursurile de pian de la scoala din moment ce el nici nu se mai poate controla, tremurand tot si isi suna unul dintre colegi...A mai scapat de o grija...mai raman altele...
Brusc il apuca o stare puternica de oboseala – ciudat, el de abia fiind trezit, insa nu mai se incapataneaza, isi ia un pahar cu apa si se intoarce in pat...Are noroc...deja s-a incalzit...este mult mai bine...Isi priveste ironic mainile cum tremura : este in starea asta doar datorita lenei sale... « Sa ma invat minte. » rade de propia-i prostie si isi trage asternutul peste el...
***

#6
Whoaa *o* cititori *o*

sakura345, se iarta :) pai..pot posta si mai des(o data pe zi, cel tarziu la doua zile), dar eu astept comment-uri, ca nu imi place sa fac double-post..takke :P(it means "thank" :D...febra mea pentru limbi ciudate ^^") *chuu*








"Jurnal de calatorie – 11.05.2002 – Printre munti…
12:43
Desi mi-este cam greu sa scriu, fiind in autocar, nu ma pot abtine de la a descrie acest peisaj uluitor din fata noastra. In urma cu cateva ore am ajuns cu avionul in Elvetia, iar acum ergem catre locul rezervat din apropierea Alpilor. Am venit aici impreuna cu cativa colegi si cu profesoara de muzica – singura care ne-a acceptat cererea. Nici nu imi doream sa fie altcineva in locul ei : mereu m-a inteles si s-a oferit chiar sa ma ajute in vara cand, cu putin noroc, voi incepe repetitiile cu formatia.
Acum ma gandesc…poate ca nici nu eram aici daca nu ma vindecam atat de repede…Durerea aceea nu mi-a dat pace aproape 2 saptamani…Pana si acum mai am cosmaruri cand ma gandesc la ea…Am luat medicamente zilnic…niciodata nu credeam ca sunt atat de eficiente…Dar nu mai vreau sa-mi amintesc de aceasta perioada…
Mai avem destul de mult de mers, stiind ca ghidul ne-a anuntat ca vom ajunge pe seara, iar acum este de abia ora 13…Norocul meu este acela ca am reusit sa ocup un scaun individual, intr-un loc mai retras, unde nu pot fi deranjat…
Pacat…speram sa ma pot plimba putin pe langa munti, insa se pare ca nu putem iesi din cabane dupa ora 19…Stiu ca se spune ca regulile sunt facute pentru a fi incalcate, insa nu este cazul meu…Nu vreau sa am probleme…In special nu acum…Midori este numai cu cateva scaune mai in fata si eu am o priveliste destul de buna…
Insa ce tot vorbesc ? Daca imi amintesc bine, la inceput am zis ca vreau sa descriu peisajul…insa m-am luat cu prostii…Desi tot ce vad pe geam sunt doar o campi si cateva dealuri, acestea ascund multe lucruri…Ca de exemplu florile…Iarba este prea inalta pentru a fi usor de observat…insa cine se uita cu atentie le poate admira…la fel si dealurile : la prima vedere spui ca sunt verzi si nimic mai mult, insa daca te uiti mai bine vei vedea minunatele culori pastelate ce se joaca prin padurile dese ale acestora. De peste acestia se zaresc cateva creste albe de munti, si ele aflate in ceata, insa eu sunt prea obosit pentru a admira lumea de afara…
Inainte credeam ca este greu sa nu dormi pana si o singura noapte, dar acum stau si cateva zile la rand fara sa vizitez patul…Este chiar frustrant atunci cand mori de oboseala si nu poti adormi…mi se intampla destul de des, insa incep sa ma obisnuiesc…"
***
-Sayuri ? Esti bine ? – incearca adolescentul sa-l abordeze, vazandu-l ca se misca ca semn ca s-ar trezi. Dupa atatea ore de somn probabil corpul i-a amortit, in special in acel scaun. Deschide ochii, privind in stanga sa – acolo fiindu-i cel mai usor – si observa cu stupoare ca…nu mai este in autocar si nici pe vreun scaun…De la nivelul ochilor sai pare ca pluteste, insa fiind totusi constient ca acest lucru este imposibil isi indreapta privirea in sus. Ochii i se maresc, iar gura i se deschide putin cand vede ca defapt este tinut in brate. – Te-ai trezit ? – il intreaba Midori analizandu-i privirea si pierzandu-se fara sa-si dea seama in ea, astfel incat aproape ca-l scapa din mainile sale
-Aah ! Da… - tipa acesta simtind cum incepe sa cada , apoi se prinde repede de gatul acestuia soptindu-i raspunsul…Nu stie sigur ce se intampla, dar este hotarat sa nu piarda si aceasta ocazie de a-l simti mai aproape. Tutusi, acest curaj nu dureaza mult… - Imi pare rau… - spune din nou incet in timp ce acesta il lasa usor cu picioarele pe poteca
-Pentru ce ? – ii zambeste tanarul indemnandu-l sa-l urmeze. – Doamna Mitamura mi-a zis sa te dau jos din masina. Sincer…pareai foarte obosit si nu voiam sa te trezesc. – il linisteste in timp ce ajung pe drumul catre cabane.

Dupa atatea ore de dormit ii este destul de greu sa tina pasul cu el, mai ales pe intuneric, dar nu cedeaza, nevrand sa ramana singur aici.

-Am inteles…Insa prietena ta nu cred ca ar fi la fel de intelegatoare. – isi scapa gandurile printre buze, facandu-l pe tanar sa-l priveasca intrebator
-Te referi la May ? Nu-ti face griji. Nu este aici si oricum nu mai suntem impreuna. Insa fiecare cu problemele lui. Am ajuns. – ii arata dupa ce termina explicatiile casuta mica, din lemn din dreapta lor

Yuuri nu mai spune nimic inafara de un ’’Noapte buna’’, apoi intra in cabana ramanand cu un zambet pe buze. Inca mai simte cativa fiori in piept la amintirea clipelor de dinainte, dar si nevoia de un pat adevarat, cum este cel de langa geamul mic de pe peretele din stanga sa…
***

12 Mai 2002

"Unu-doi-trei-patru. Unu, doi. Salt in fata si aterizare pe piciorul drept. Mainile in lateral, apleaca-te. Capul in fata. Ridica privirea si trunchiul, arcuieste-ti spatele. Doi pasi la dreapta, unul in fata. Zambeste!"

-O sa intarzii la antrenamente! – se ridica baiatul brusc din pat, transpirat si speriat. Priveste ceasul de pe masuta de la capatul patului : « Ora 4… » isi spune, dandu-si seama nu numai de faptul ca nu ar trebui sa se trezeasca de la ora asta, dar si de faptul ca in urmatoarele saptamani nu este in tara, deci nu face antrenamente. – Inapoi in pat… - se ascunde din nou sub patura calda, adancindu-si capul in perna moale de langa el
***
Muntii incep sa fie strabatuti de lumina usor portocalie a soarelui. Nuanta obtinuta te face sa te simti incalzit pe interior, insa de cum ajungi in fata ei, afara, te patrunde racoarea specific montana. Odata cu aceasta esti cutreerat si de aerul curat, putin intepator din cauza temperaturii scazute.
Culorile reci, crude si multiple de pe suprafata dealurilor te fac sa-ti doresti sa le explorezi, in cele din urma descoperind stancile inalte si solide din spatele lor.
Adolescentii incep deja sa-si paraseasca asternuturile, luand cu ei la iesirea din cabane si rucsacul pregatit pentru plimbarea timpurie pe care au planificat-o. Vremea i-a luat prin surprindere prima data, neobisnuiti cu ora rasaritului, insa s-au linistit la ivirea zorilor.
Yuuri se afla inca inauntru, ravasindu-si valiza putin enervat. Ar fi fost primul care ar fi iesit daca nu era atat de frig, iar gecile sale au fost asezate exact primele in bagaj. Acest lucru nevoindu-l acum sa-si scoata toate hainele pentru a ajunge la ele.
Dupa cateva minute de chin isi gaseste in sfarsit un hanorac destul de subtire pentru a se misca in voie, dar si bun pentru a-l apara de vant. Si-l pune peste tricoul vernil, mulat de pe el. Isi mai arunca o ultima privire asupra parului sau, hotarandu-se in final sa-l ascunda sub gluga, apoi iese grabindu-se sa-si ajunga prietenii.
Inchide ochii multumit in clipa in care ajunge la ei : este prima data in ultimele luni cand poate alerga, pana acum fiind atat de extenuat din cauza antrenamentelor incat de abia mai putea sa ajunga acasa. Aceste superinte i-au afectat si somnul, reusind sa se odihneasca maxim trei nopti pe saptamana. Zambeste gandindu-se ca nici nu si-a dat seama cat de obosit este. De abia cand a simtit moliciunea materialului de pe pat a sesizat durerea intensa ce-l cuprinsese la nivelul membrelor. Cu toate astea, a putut dormi cat de cat linistit : in general, cand se afla acasa, il cuprind spusele parintilor si prietenilor sai. Acelea ce-i reproseaza faptul ca-si pierde copilaria cu antrenamentele si ca va fi prea tarziu cand isi va da seama…A auzit asta de prea multe ori pentru a le mai da importanta, insa uneori il fac sa-si puna intrebarea daca intr-adevar merita…

-Te simti mai bine ? – se aude vocea calma ce-l trezeste din transa si-si intoarce capul intalnind privirea lui Midori.

« Pare destul de ingrijorat… » isi spune baiatul in mintea sa, oferindu-i apoi un raspuns afirmativ din cap. Momentan nu-l lasa emotiile sa faca si altceva, deci se rezuma la asta, cu speranta ca nu i se va observa tacerea pentru a nu fi inteleasa gresit.
In cele din urma ajung la cararea de care le-a spus ghidul inca de seara trecuta, cand ceilalti i-au cerut sfaturi in legatura cu mica plimbare. Tanarul cerceteaza semnele de pe copaci, incercand sa-si aminteasca ce simbolizeaza fiecare. Le invatase acum doi ani, cand a fost in vacanta cu familia in Canada, insa cu timpul le-a uitat. Norocul lor este acela ca Midori a avut inspiratia de a-si nota pe o foaie semnificatiile acestora.
***
Poteca incepe sa devina tot mai ingusta, iarba ce tot mananca din latimea ei simbolizand faptul ca nu este foarte circulata. Inca de pe acum se observa lacul limpede, albastrit de cerul ce se oglindeste in el. Toti excursionistii privesc cu admirare felul in care este incadrat de padurea rara de brazi intre stancile muntoase. Dupa un timp se opresc vazand ca poteca pe care au mers pana acum se sfarseste, lasand loc unei pante abrupte pe care trebuie sa o coboare pentru a ajunge jos. Cativa dintre adolescentii mai inalti se incumeta sa coboare pentru a-i ajuta pe ceilalti. Bineinteles ca si Midori se afla printre ei, el trebuind sa-si ajute fratele. Yuuri se uita putin ciudat la amandoi : nu-si aminteste sa-l fi vazut pe Kouta de cand au sosit, insa trebuia sa-si dea seama ca va veni si el, din moment ce aici este si fratele sau.

-Sayuri ! – isi intoarce capul nedumerit, vazand apoi ca este singurul ramas sus. –Vino ! – il indeamna Midori intinzandu-i mana ca sa-l ajute, insa acesta nu reactioneaza, ci se apropie mai mult de locul prin care trebuie sa coboare
-Ma descurc… - ii raspunde incepand sa paseasca pe scarile formate cu ajutorul radacinilor copacilor. Sunt destul de multe pietre ascutite pe sub praf, insa deocamdata are destule locuri accesibile unde sa-si puna picioarele. Sta cu palmele ptinse de o radacina mai groasa, fara a-i pasa de pamantul galben de pe ea, apoi ii da drumul, vazand ca aproape a ajuns. Se pregateste sa puna piciorul pe ultima treapta, insa atunci observa ca este plina cu pietre. Ramane cu piciorul in aer pentru cateva miimi de secunda, apoi isi simte corpul mai greu cum se lasa spre pamant. Se gandeste doar pentru incurajare ca mai mult decat sa-si rupa gatul nu poate sa i se intample, apoi inchide ochii, simtindu-si corpul cum tremura.
***
Soarele palid isi risipeste caldura aproape inexistenta peste pamant, fortandu-l sa-si miste pleopele. Se chinuie sa le faca sa ramana la locul lor, inchise, de teama de a nu se afla in drum spre spital sau mai rau, in alta lume…

-Yuu-chan… ? – se gandeste ca poate fi un inger dupa vocea subtire, suava si totodata ingrijorata. Clipeste, simtindu-se mai in siguranta stiind ca este cineva zanga el, apoi il zareste pe Kouta
-Am murit… ? – se chinuie sa formuleze cateva cuvite atingandu-i fata baiatului cu mana sa pentru a vedea daca e real. Respira usurat vazand ca-i poate simti pielea fina si in acelasi timp umezita de lacrimi…
-Nu ai murit. Doar ai lesinat. – aude o alta voce si-si lasa chipul in partea dreapta, observand apoi ca este a lui Midori. – Probabil te-ai speriat destul de tare… - trage o concluzie, vazand ca baiatul ce sta cu capul pe piciarele sale inca tremura, desi neobservabil daca nu-l atingi
-Da… - raspunde pe un ton pisicos, carateristic lui, intinzandu-si inconstiend mainile pentru a fi luat in brate, insa nu primeste decat un ajutor pentru a se ridica. Prefera sa nu mai spuna nimic, apoi incearca sa se ridice, inca ajunge inapoi pe iarba. Se alege pe langa durerea de spate din cauza caderii si cu una intensa la nivelul gleznei.
-Ai grija. Am zis ca nu ai murit, nu ca n-ai patit nimic. – ii explica Midori apucandu-l de mana pentru a-l face sa ramana asezat pe geaca sa.

Tanarul se opreste din a mai zice ceva, adancindu-si obrazul in palma stanga, apoi asteapta pana este lasat in pace.
***
Au ajuns inapoi in tabara de abia la lasarea serii. Cu greu, dar Yuuri a putut sa se deplaseze singur, desi din cand in cand trebuia sa se mai sprijine de vreun copac. Acum, ajuns inapoi in camera si terminand explicatiiledatorate profesoarei poate in sfarsit sa se relaxeze. Se intinde lasand salteaua moale sa-l absoarba, apoi priveste cu ochii intre-deschisi tavanul pamantiu. Isi spune in mintea sa ca probabil a fost o culoare frumoasa…un oranj intens, cu o oarecare nuanta rosiatica prin el. Desi nu ar fi fost nici asa portocaliul curat, viu pe care poate sa-l numeasca fara ezitare culoarea sa preferata, tot l-ar fi preferat. Culoare maronie, inchisa ce este acum pe fiecare perete ii aminteste de trecerea timpului si de felul nemilos in care trec anii si frumusetile fiecarei varste…
Gandul ii zboara si catre bunicii sai, probabil unele din persoanele pe care le-a iubit cel mai mult in viata sa. Au avut o viata scurta, daca sta sa se gandeasca chiar prea scurta…El avea numai sase ani cand l-au lasat fara sprijin. Poate ca parintii sunt cei mai apropiati de ei, insa niciodata nu va putea vorbi atat de deschis cu el cum vorbea cu bunica si bunicul sau.
Intr-un fel ii este teama de ei : numai cand le-a spus ce simte pentru persoanele de acelasi sex s-a ales cu o bataie crunta din partea tatalui sau si cu neincrederea si rusinea familiei sale pentru el. Stie foarte bine ce inseamna sa nu fi acceptat nici de oamenii care in mod normal ar trebui sa te iubeasca neconditionat…doar esti al lor…Singurul lui sprijin devenise sora sa care atunci avea doar opt ani si nu intelegea prea bine de ce toti il priveau asa…Ea ii vedea pe ceilalti numai ca pe niste oameni rai ce vor sa-i raneasca fratele…
Incepe sa planga simtindu-se vinovat pentru acele clipe in care a lasat-o sa gandeasca dupa posibilitatile ei, pana a ajuns sa-si urasca propia mama. A durat doar cateva saptamani pana cand a avut curajul sa-i explice totul si atunci si ea l-a respins…Ii revin in minte si acum momentele in care statea singur in camera sa, tinand in brate singura jucarie pe care a primit-o in viata lui : un ursulet moale, de plus, ce pastra cu el si amintirea vie a bunicilor sai…
Acum insa sta undeva…pe pervazul unui geam vesnic inchis…si-l asteapta pe acel Sayuri, un copil vesel, mereu cu zambetul pe buze, inocent si prietenos…care a disparut odata cu prima inmormantarea la care a participat in viata sa…De atunci acea inocenta a copilariei a disparut, ramanand doar partea de fatada…Cu trecerea anului a devenit tot mai independent, mai diferit, si, fara sa-si dea seama, mai nesigur pe rostul existentei sale…
***

#7
sakura345, ooh :hug: unii copii au trecuturi si mai rele :D *chuu* & thank you :)







29 Mai 2002

Soarele cald incepe sa strabata cerul, scotand la iveala iarba cruda si florile multicolore, proaspat plantate in parc. Desi nu este nici ora pranzului, oamenii deja incep sa se plimbe pe aleile acestuia. « Doar este sambata » isi spune Sayuri, privind cu dispret grupul de tineri din fata sa care-si arunca gunoaiele pe trotuarul de abia maturat.
Uitase cum este sa te plimbi prin parc, in ultimele saptamani ori invatand, ori fiind in excursia din Elvetia, tocmai incheiata. Acum insa este un eveniment important : de curand, Fabian l-a sunat in sfarsit pentru a-si anunta vizita.
Isi mai aranjeaza o data tricoul negru, din bumbac, lung exact pana sub cureaua jeansilor sai si cu o usoara tendinta de a se mula pe pieptul sau, apoi isi incheie vesta scurta. Isi priveste pantalonii lungi, cu o pornire in a fi conici, de un negru intens si incepe sa-si puna intrebari cu privire la vestimentatia sa din ultimul timp. Poarta in majoritatea timpului negru, exprimand noul stil de muzica pe care il prefera, dar adopta intr-o oarecare masura si stilul gotic.
Insa timpul de filozofari asupra imbracamintei sale se sfarseste, vazandu-si, sau mai bine spus auzindu-si prietenul.Nu apuca nici macar sa se ridice cand se trezeste cu adolescentul in bratele sale, cu mainile dupa gatul sau.

-Yuu-chan… - spune acesta incepand sa-i simta caldura relaxanta patrunzandu-i corpul. Petrece cateva secunde, alintandu-se singur, apoi isi ridica privirea catre tanar. – Ce e asta, Yuuri ? – se rasteste, incruntandu-se si uimindu-l pe cel din fata sa. – Ia-ma in brate… - isi adanceste chipul in pieptul acestuia, cersindu-i atentia si dragostea.

Cu intarziere, dar biatul se supune si-i protejeaza spatele cu bratele sale, mangaindu-l in acelasi timp. Nu a mai avut astfel de experiente cu prietenul sau cel mai bun, insa intotdeauna a existat o anume atractie intre ei doi…Numai ca nu au aratat-o…

-Te iubesc… - il aude pe Fabian soptind in tricoul sau, apoi il vede zambindu-i vesel. – Dar asta ramane doar intre noi. – ii spune pe un ton jucaus, sarutandu-l scurt pe obraz si intens pe gat. Tanarul ramane privind in gol pentru o clipa, apoi isi simte obrajii arzand si bratele tremurandu-i : totul se petrece mult prea repede, dar refuza sa-i dea importanta acestui lucru, deci ii accepta atingerile.
-Fabi…iar ai consumat prea mult alcool ? – isi aduce aminte de alte perioade in care era asa, iar roseata si starea de euforie ii trece.

Nu poate sa spuna ca prietenul sau este cel mai cuminte copil din cati au existat…in special cand vine vorba de petreceri. Niciodata nu iese din sala daca nu bea cel putin un pahar cu alcool…de orice fel…

-Da… - raspunde pisicos, alintandu-se in incercarea de a se baga sub vesta adolescentului. Isi indreapta buzele spre el cu ideea de a le atinge pentru prima data in viata lui, dar de data aceasta curajul de dinainte incepe sa-i dispara.

Este constient de faptul ca s-a oprit la o distanta prea mica pentru a spune ca nu sarutul era vointa sa, si asta il tintuieste in loc. Ii simte respiratia celuilalt peste buzele sale tremurande, ceea ce-l face sa se imbujoreze, clipind fortat. Asteptarea cuvintelor prietenului sau este chinuitoare, straduindu-se sa-si pastreze muschii bratelor incordati pentru a se sprijini. Fara sa-si dea seama se apleaca din oboseala cu cativa milimetri in fata, atingandu-i gura in partea inferioara. Incearca sa se retraga pe banca, vazand ca oamenii ii privesc ciudat, in special din cauza pozitiei sale, cu picioarele destul de departate pentru a-i prinde trunchiul celuilalt, insa se simte tras inapoi.
Clipeste des in timp ce suvitele aurii ii sunt ravasite de mainile lui Yuuri, avand buzele patrunse de ale acestuia, apoi roseste simtindu-i limba atingand-o usor pe a sa.

-Nu se simte. – ii zambeste dupa ce-i da drumul, mangaindu-i usor nasul.
***
-Stai linistit ! Nu te mai misca ! – stresul este tot mai mare, crescand odata cu agitatia. Se zbate continuu de cateva zeci de minute, insa nu poate sa se elibereze…Forta care il tintuieste in scaun este prea puternica pentru a-l lasa sa-si indeplineasca telul, asa ca singura obtiune ramane aceea de a-si accepta soarta…

Timpul trece greu…simtind bucati din corpul sau disparand incet, dar sigur, urmandu-si cu grija drumul in neant…Incepe sa-si piarda cunostinta, nemaistiind cine este cu adevarat, oglinda din fata sa reflectand cu totul o alta persoana, apoi se trezeste din transa…

-Am terminat. – il anunta femeia dandu-i jos prosopul de la gat si scuturandu-l pe podea. – Poti sa te ridici. – continua, vazand ca fiul sau nu reactioneaza, stand inca in fata oglinzii, privind in gol.

Dintr-o data acesta se ridica fortat, iesind pe usa alergand pana in dreptul scarilor unde ia o pauza de cateva secunde. Le parcurge apoi si pe acestea, groaza inca observandu-se in ochii sai, iar in cele din urma ajunge in camera sa. Se sprijina de usa respirand neregulat, apoi o blocheaza cu scaunul de la birou si se prabuseste in pat. Nu poate sa-si opreasca lacrimile amare si fierbinti ce se elibereaza din inchisoarea ochilor sai…pentru un moment nu mai simte nimic…nimic inafara de pierderea imensa pe care a suferit-o, apoi este trezit de cateva batai din afara dormitorului sau…

-Yuuri… ? Deschide usa…sunt eu… - aude vocea prietenului sau care-l face inevitabil sa se supuna, tonul acela calm fiind imposibil de refuzat…

Ii face loc sa intre, desi inca temandu-se de reactia acestuia, apoi se intoarce cu spatele pentru a-si acorda sansa de a scapa de lacrimile prelinse pe obraji.

-Ah, Yuuri… - ofteaza acesta, zarindu-l dupa usa si se apropie de el. – Arati bine. – ii zambeste facandu-l sa-si intoarca fata spre el, apoi ii aranjeaza bretonul acum inegal. Surade vazand privirea speriata a adolescentului, apoi incepe sa-i ordoneze si celelalte suvite vizibil scurtate…poate prea vizibil pentru placul posesorului lor.
-Nu cred. – raspunde putin apasat, lasand in urma o grimasa de dezacord. – De ce trebuia sa ma tunda atat de scurt, Fabi?! – ii indeparteaza mainile, impreunandu-si degetele cu ale lui si marindu-si pupilele.

Firele sale de par cad neregulat peste fata sa putin palida din cauza socului, facandu-l sa sufle instinctiv peste ele pentru a le ridica, insa acestea se dovedesc mult mai incapatanate ca inainte. Ofteza resemnat, dandu-i drumul tanarului si se aseaza pe marginea patului luand o oglinda in maini. Se priveste neimpresionat : o tunsoare atat de scurta, dupa parerea lui, nu i se potriveste, facandu-l sa para obisnuit, neinsemnat…farmecul sau nemaiexistand…

-Astazi trebuia sa mergi la Kouta. – ii aminteste, Fabian, ducandu-se spre dulap pentru a-i cauta hainele necesare…Doar asa este el…ii place sa fie grijuliu, atent cu prietenii apropiati, in special cu Yuuri, incercand sa se faca util de fiecare data cand are ocazia…
-Da, dar… - isi pleaca privirea, stiind bine ca i-a promis colegului sau ca-l va ajuta cu achizitionarea decoratiunilor pentru clasa…Insa acum nu vrea sa plece…nu stiindu-l pe Fabi aici…a asteptat chinuitor de mult revederea…
-Este in regula. – ii zambeste copilatos, inca stand in genunchi in fata sertarelor din lemn. Tricoul a fost gasit, unul bleumarin, cu maneci lungi si oarecum mulat, la fel ca si pantalonii, de un negru intens, combinat cu mici strasuri argintii ce formeaza diverse modele. – Doar stau aici toata saptamana. Nu va fi nici o problema cu fatul ca trebuie sa pleci, dar trebuie sa ma lasi sa dorm in patul tau. – isi destinde buzele, formand un ras abia schitat, apoi ii aranjeaza hainele pe pat, langa el. – Impreuna cu tine. – surade, iesind rapid din camera pentru a-i lua ocazia acestuia de a-i da un raspuns.

Baiatul ramane putin mirat, insa cu mesjul bine inteles in mintea sa, apoi se imbraca lenes, asteptand inconstient un telefon care sa-i anuleze intalnirea…insa acesta nu se face auzit si este nevoit sa paraseasca locuinta, nu inainte de a-si lua un hanorac pe el pentru a-si acoperi parul cu gluga acestuia…Midori este si el acasa, deci nu are voie sa se arate asa…
***
Ajuns in fata apartamentului colegului sau se mai aranjeaza o data, ascunzandu-si mai bine parul, apoi suna la usa. Asteapt cateva minute, pana cand, in cele din urma, este intamnpinat de Midori. Trage din instinct de elastigul din jurul gulerului, lasandu-si privirea in jos, apoi intra timid in casa.
Priveste peretii portocalii mai bine, la prima sa vizita acestia fiind acoperiti de ornamentele si urarile cu ’’La multi ani’’ si il urmeaza pe adolescent.

-Fratele meu nu este acasa. Mi-a cerut sa te rog sa-l astepti. Este in vizita la un prieten. – ii explica baiatului in timp ce toarna doua pahare de nectar pentru ei. Peretele ce desparte bucataria de restul camerei este parca taiat la jumatate, avand inaltimea unei mese si fiind acoperit cu marmura si tinand locul unei tejghele pe care acesta aseaza bauturile.

Yuuri isi priveste pentru cateva clipe paharul, apoi atentia ii este atrasa catre adolescentul din fata sa. Il admira in momentul in care savureaza lichidul, suvitele sale de par alunecand usor in momentul in care acesta isi da putin capul pe spate, apoi acesta lasa paharul inapoi pe masa si privirile li se intalnesc. Fiecare pare a cauta cuvintele uitate de mintea sa in ochii celuilalt, insa fara a descoperi ceva inafara de frumusete si de o sclipire aparte, nemaiintalnita pana acum de nici unul dintre ei. Momentul magic este intrerupt din nou de un sunet de pahar spart…facandu-i pentru un moment sa creada ca este doar o amintire din aceea seara, insa Yuuri isi da seama primul de aceasta data ca nu este un vis.

-Imi pare rau ! Este al doilea pahar pe care ti-l sparg. – se sperie aplecandu-se pentru a aduna cioburile, ignorandu-si hainele udate de nectar. Era atat de absorbit de frumusetea celuilalt incat si-a miscat involuntar mana in incercarea de a-si linisti inima, insa a lovit paharul din fata sa in timpul acestui gest. Se grabeste, strangand bucatile taioase din sticla in palma sa, dar este oprit de Midori, acesta punand jos fragmentele din mana lui.
-Nu este nici o problema. Cred ca paharele mele iti poarta ghinion. – ii zambeste, controlandu-i palma pentru a nu fi zgariata ca data trecuta.

« Sau noroc… » spune baiatul in mintea sa, obrajii sai devenind rozalii cand isi simte mainile mangaiate de celalalt. Se gandete ca poate data trecuta nu a facut ceea ce ar fi trebuit in situatia aceea si ca i s-a mai dat o sansa…pentru el, in dragoste…totul este posibil…chiar si o astfel de situatie petrecuta de doua ori…

-Voi curata eu aici. Acum trebuie sa te schimbi…din nou. – rade scurt acesta, tinandu-l de mana pana cand ajung in camera lui Kouta. Baiatul se aseaza pe pat, vazand ca celalalt ii aduce deja cateva haine de schimb, apoi se fereste de mana luicand vrea sa-i inlature gluga. – Stai linistit. Nu-ti fac nimic. Voiam doar sa te ajut… - se duce in dreptul sau, pentru a-i vedea fata mai bine, ingrijorat de faptul ca ar fi patit ceva in tot acest timp
-Nu…Nu vreau sa ma vezi tocmai tu asa… - isi ascunde fata in palme, obsevand ca Midori devine insistent, asezandu-se in ganunchi in fata sa. Ii atinge usor mainile cu ale sale, vazand ca printre degete incep sa se scurga cateva lacrimi si i le sterge cu grija.
-Am eu ceva atat de special incat sa te ascunzi de mine ? – il intreaba, mangaindu-i usor incheieturile tremurande. Il trage usor spre el in momentul in care primeste un raspuns afirmativ si incearca sa-i potoleasca plansul puternic in care se afunda. – Si care este acel ’’ceva’’ ? – continua privindu-l calm si zambind cu o oarecare urma de dragoste.
-Eu… - incerca acesta sa articuleze cateva cuvinte, insa nu reuseste, incepand din nou sa planga.

Nu-si da seama nici el de ce are aceste accese puternice…tocmai acum…poate sunt emotiile…starile tot mai diverse…nu-si poate da seama…In camera este deocamdata o atmosfera calma, neauzindu-se decat plansetul sau si cuvintele afundate ce-l indeamna sa se linisteasca…pana la urma cu folos, oprindu-se intr-un sfarsit si retragandu-se din bratele celuilalt…

-Imi poti spune altadata, daca vrei. – ii ravaseste liceeanul pletele, facandu-l sa observe tocmai acum ca geaca sa a ajuns intr-un fel sau altul peste asternut si nu peste el…Tremura putin asteptandu-se ca celalalt sa rada de infatisarea sa, dar asta nu se intampla, spre mirarea sa. – Ar fi mai bine sa te imbraci. Ai putea raci daca tai in hainele acestea ude. – il atentioneaza, lasandu-l singur in camera…sau cel putin incercand…
-Midori ? – il opreste, tanarul, in momentul in care este doar cu jumatate din corpul sau in camera. – Ce esti dispus sa accepti de la mine? – il intreaba, nedandu-si nici el seama de ceea ce spune. – Ma refer la sentimente… - ii explica, vazand nedumerirea din ochii lui si primeste in schimb doar un zambet…
-De la indiferenta pana la iubire, cred. – ii raspunde mai mult in gluma, ceea ce-l face pe baiat nesigur, apoi simte buzele acestuia atingandu-i usor obrazul stang…

Ramane apoi singur in camera…primind fara sa constientizeze o pauza bine meritata in care sa-si adune toate gandurile si sa se mai linisteasca…
***

#8
Ce multi cititori am...

sakura345, mm hm..mi-a placut sa-l fac asa "kawaii-baka" in copilarie :D ca sa fie un fel de fair-play fata de myaki-chan :D *chuu* & thank you








"Iubeste ceea ce canti, canta pentru ceea ce iubesti."

Nu-si aminteste unde a auzit asta, insa dintr-o data aceasta fraza ii bantuie mintea…Niste cuvinte simple la prima vedere, insa profunde daca intelegi exact ce inseamna…
Orice vorba ce exprima iubire este traita intens si pastrata in suflet…la fel ca si acest vers…Un cantec din care a ramas doar o poezie, nimeni neavand timp sa-i daruiasca notele si sunetele atat de dorite…Un manuscris gasit din intamplare printre foile cu proiecte, ce se deosebea doar prin culoarea mai galbuie a hartiei vechi pe care era scris…Si acum mai zace pe masa, pastrat pentru o posibila readucere la viata…

-Yuu-chan ? – de abia acum isi da seama ca a ramas pentru cateva minute privind nelintit spre bucata libera de perete de langa usa…se uita spre cel care l-a trezit din aceasta stare si clipeste pentru a-si dezmorti pleopele. – Imi pare rau pentru ca te-am facut sa astepti… - se scuza, stiind de la fratele sau ca acesta este in casa lor de aproape jumatate de ora…
-E-n regula. – se ridica, scuturandu-si hainele inca umede si amintindu-si de faptul ca trebuia sa se schimbe. – Ma schimb si mergem. – il anunta, intorcandu-se cu spatele in tentativa de a-si scoate tricoul.

Tanarul ramane putin nemiscat in apropierea usii, apoi incearca sa iasa…insa fara sa reuseasca…Privirea ii este acaparata de corpul colegului sau…Il admira, desi nu-i poate vedea decat spatele si ramane fascinat de musculatura mai dezvoltata ca a celorlalti ce numai acum se poate observa…
Este oarecum constient de pericolul in care se expune luand hotrarea sa nu paraseasca dormitorul, insa este dispus sa indure orice pentru a-l putea viziona in acest fel pe Yuuri…In subconstientul sau aceasta se arata a fi una dintre ideile sale arzatoare…iar acum si-o poate implini…nu vrea sa renunte…

-Iti place spectacolul ? – isi intreaba amuzat amicul, intorcandu-se cu jumatate de corp catre el. Nu-i da timp pentru a-i raspunde, hotarat sa se distreze putin si se indreapta spre prietenul sau. – Ma platesti ca sa-ti ofer si continuarea ? – ii ridica barbia pentru a-l putea intimida cu privirea si-l apropie usor de pieptul sau.

Kouta roseste vizibil, admirand ochii patrunzatori ai celui din fata sa si se lasa in voia lui, avand acea curiozitate de a vedea urmatorul gest al acestuia. Buzele sale se departeaza involuntar pentru a-i ajuta respiratia ingreunata de emotii. Pupilele i se maresc in momentul in care ultimele raze de soare dispar, pe cer ramanand dor culoarea albastra strabatuta vag de urme portocalii de la apus.
Baiatul ii da primul semn ca vrea sa plece, insa este tinut de palma dreapta. Intelege faptul ca odata ramanand in camera trebuie sa faca asta pana la sfarsit si nu se mai opune, asezandu-se pe marginea patului. Colegul sau apasa instinctiv pe intrerupator, iluminand dormitorul, apoi revine in cealalta parte a acestuia pentru a se schimba complet. De data aceasta, Kouta renunta la a mai privi, simtindu-se suficient de jenat pentru ultima data si prefera sa cerceteze parket-ul de pe jos.

-Este destul de tarziu. Avem multe de cumparat ? – intreaba Yuuri fixand ceasul din perete cu privirea : putin peste ora sapte, insa vrea sa ajunga cat mai repede inapoi acasa.
-Nu foarte multe. Decoratiuni, cateva pahare si farfurii. – ii explica miscandu-si picioarele, inca privind podeaua.

Este doar o petrecere in clasa lor cu ocazia sfarsitului de an, deci sunt destui copii care sa ajute organizarea. Datorita acestui lucru, sarcinile sunt destul de putine pentru fiecare si nu au nici un motiv sa se grabeasca.

-In regula. Sa terminam odata cu asta. Eu sunt gata. – isi aranjeaza tricoul putin cam stramt pentru a se simti comod si se indreapta spre usa. Prietenul sau il urmeaza pana cand ajung in fata iesirii, unde isi saluta din nou fratele, spunandu-i ora aproximativa de intoarcere…una cam tarzie pentru placulamicului sau.

Drumul pana la mall le este cunoscut, motiv pentru care merg pe jos pana la el. Strazile sunt suficient de populate pentru a le asigura minimum de siguranta necesara, ceea ce le da ocazia sa mearga mai relaxati.

-Um…Yuuri ? – il priveste Kouta pe ascuns, cu coada ochiului, jucandu-se cu elasticele de la vesta sa sport pentru a se calma. Acesta isi ontoarce capul spre el, aratandu-i ca-l asculta. – Eu…Am…Te-ai tuns ? – observa acesta detaliul ce-l salveaza de la a spune lucrul pentru care intre timp si-a pierdut curajul necesar.

Acesta ofteaza exasperat amintindu-si de imaginea ridicola obtinuta dupa pierderea podoabei sale capilare. Isi ravaseste pletele ramase si inegale in incercare de a arata normal si de a nu-si arata nemultumirea.

-Da…ideea ’’geniala’’ a mamei mele. Macar daca greseam cu ceva ca sa merit o astfel de pedeapsa. – incepe sa se planga, gasind din nou cu cine sa faca asta.

Este constient de faptul ca orice i s-ar spune despre infatisrea sa, el tot pe ideea lui ramane. Exista cazuri in care se si mandreste cu incapatanarea sa – se gandeste schitand un zambet.

-Eu cred ca arati bine si asa… - roseste usor, plecandu-si privirea – macar acum are un motiv pentru care sa-si spuna parerea existenta dintotdeauna.

Acesta zambeste, jucandu-se putin cu firele matasoase ale celuilalt, apoi isi aranjeaza din nou tricoul ce s-a ridicat intre timp. Mai studiaza o data strada pentru a se asigura ca nu au depasit complexul si revine la drum usorat ca nu s-a intamplat asta.

-Tu tot timpul crezi ca arat bine. – se amuza pe seama privirii speriate a acestuia, oferindu-i un zambet ironic, insa doar pentru cateva secunde. – Am ajuns. – deviaza subiectul observand gardul inalti si magazinul considerabil de extins.

***

Inca de la intrare luminile orbitoare, intensificate de galbenul aprins de pe pereti le opresc pasii. Asteapta cateva minute pentru a se obisnui cu iluminarea artificiala, apoi pornesc in cautarea obiectelor cerute.
Decoratiunile sunt gasite de la prima incercare, tot Mall-ul fiind impanzit de asemenea lucruri. Culoarele, desi largi si de obicei suficient de incapatoare incep sa gazduiasca tot mai multi oameni oameni, baietii fiind imbranciti la fiecare pas. Cu greu, dar ajung in dreptul unui magazin a carui infatisare promite a avea vesele de modele diverse, ceea ce-i face increzatori ca vor gasi ceea ce-si doresc. Intra cu dificultate datorita celorlalte persoane care nu au rabdare – sau vedere buna pentruu a-i observa, dupa parerea lui Yuuri – sa-i astepte si sa patrunda dupa ei civilizati in incapere.
Ofteaza iritat vazand ca ultima cutie de pahare din plastic este luata si se consoleaza cu un set din sticla si cu cateva farfurii de unica folosinta.

-Pentru ce ? – intreaba Kouta dupa ce reusesc sa paraseasca magazinul. Norocul lor : cei care mai erau acolo inca vizualizau, coada la casa fiind redusa.
-Am mai spart inca un pahar cand am venit… - isi ravaseste pletele cu singura mana libera, cealalt tinand doua pungi, din fericire nu foarte grele.
-Um…era doar un pahar… - il priveste timid, pe sub breton, primind un raspuns mut, celalalt aratandu-i cu mana ca sunt doua. – Bine…doua, dar…nu trebuia sa cumperi un set intreg. – continua baiatul discutia monotona facandu-si colegul sa-si ia o guma din pachet in lipsa de ocupatie. Nu mai spune nimic, indicandu-i in acest fel ca nu are chef de astfel de conversatii si raman tacuti pana la iesirea din complex.
-Am…ai vrea sa mergem undeva ?…Este inca devreme… - se fastaceste tanarul, incetinindu-i in acest fel mersul celuilalt…
-Mda…La un club de streaptease. – primeste raspunsul imediat, ramanand fata grai, dar zambetul amuzat al amicului sau il calmeaza. – Glumeam. Daca vrei, ne intoarcem prin parc. – il linisteste, primind apoi un raspuns afirmativ din cap.

***

Briza racoroasa a serii isi face simtita prezenta, alintandu-le parul si pielea…Luna si stelele se oglindesc clar in lacul calm, impanzit de copacii inalti din parc…Aleile sunt goale, zgomotul fiind numai al vantului ce loveste frunzele arborilor…
Atmosfera linistita, dominata de aerul proaspat ce-ti ofera pacea interioara de care nu te poti bucura in restul timpului ii insoteste la fiecare pas…Din cand in cand, cei doi se mai apropie involuntar, ajungand sa se atinga in zona bratelor, insa nici unul nu comenteaza…
Yuuri isi incetineste pasii, oprindu-se in dreptul unei banci si tinandu-l pe Kouta de mana pentru a-l urma. Amandoi se aseaza pe lemnul rece pozitionat astfel incat sa poata admira apa cristalina si mainile li se despart. Stau cateva minute in aceeasi liniste calmanta, lasand adierile usoare sa treaca pe langa ei, apoi Yuuri incepe sa-si miste lent picioarele. Fredoneaza incet un cantec suav, privind melancolic spre cealalta parte a lacului…poate este obosit, poate doar simte nevoia sa viseze cu ochii deschisi…nici el nu mai stie…

-Inca astept sa aud acele cuvinte… - il informeaza aproape absent, privind cerul si clipind lent…Baiatul isi intoarce intrebator capul spre el, incercand sa-si dea seama despre ce vorbeste, dar inainte de a-l intreba este oprit. – "Te iubesc"… - ii face ochii sa se mareasca si buzele sa-i tremure, dar inca mai isi continua fraza. – Asta astept sa aud de la tine. Doar stim amandoi ca este adevarat, nu-i asa ? – termina in sfarsit, ridicandu-se de pe banca pentru a-si continua drumul, urmat de celalalt…

Kouta il priveste timid, nereusind sa ascunda faptul ca s-a imbujorat, apoi tanarul din dreapta sa isi indreapta privirea catre el. Oricat de multe ar vrea sa spuna…sa se scuze…sa-i spune ca nu este adevarat…in fata lui Yuuri se simte neajutorat si lipsit de orice putere de a minti…

-Cred ca da… - reuseste sa-si departeze putin buzele pentru a-i raspunde, dar nu mai primeste nici o replica de la celalalt.

Merg in tacere, lasand minutele sa se scurga incet si chinuitor, iar in cele din urma parasesc parcul. Ajung din nou pe strada principala, acum aceasta fiind goala, nezarindu-se nici macar o masina siis grabasc putin pasii, cunoscand pericolele existente…La cateva case departare de a lui Kouta, in sfarsit se aude vocea colegului sau.

-Kouta, sa stii ca pentru mine este foarte simpatic si poate chiar am fi avut o relatie mai apropiata, dar imi este greu sa fac acest lucru… - il priveste clipind lent si uneori indreptandu-si atentia catre drum. Este constient de faptul ca arata ridicol spunand asemenea lucruri, insa cineva trebuia sa reinceapa discutia.

Baiatul il priveste oarecum mirat, nerecunoscand acea expresie de pe fata lui Yuuri ; una aparent lipsita de emotii, dar totodata atat de profunda…Stia pana acum ca personalitatea colegului sau este una foarte complexa, insa uneori il depaseste prin multitudinea sa de ganduri si emotii.

-Um…ai deja o relatie… ? – intreaba acesta aproape soptind, stiind ca daca isi ridica vocea cu cateva octave se va observa faptul ca aceasta ii tremura. Tacerea ce urmeaza il nelinisteste, incepand sa-si stranga mai puternic pumnii, aproape uitand de folia subtire de plastic ce alcatuieste punga din mana sa.
-Mi-as dori asta, dar raspunsul este nu… - ii spune, lasand ca in tonul sau sa se simta o oarecare indiferenta, apoi ajung in fata casei lui Kouta.

Se poate observa lumina lasata aprinsa in sufragerie de catre fratele sau, in caz ca se intorc mai tarziu. Yuuri incepe sa se gandeasca la anumite motive ce i-ar fi putut face sa intarzie si imediat prezinta o grimasa, banuind ca Midori stie de sentimentele fratelui sau.
Deschid usa, intrand incet, apoi sunt intampinati de fratele lui Kouta. Acesta se ofera sa-i ajute, luand cateva pungi pentru a le duce in camera de zi. O scurta privire, directa, in ochi si Yuuri roseste, insa intr-un mod total diferit. Rosul pastelat ce-i apare discret pe obraji ii face tenul sa para rozaliu, ascunzand usor emotia intensa pe care acesta nu o simte decat foarte rar. Probabil un necunoscut nu si-ar da seama niciodata de faptul ca tanarul s-a imbujorat, dar Kouta il cunoaste de mult timp…ceea ce-l face sa-si puna anumite intrebari referitoare la aspectul colegului sau…

-Yuuri ? – il trezeste din transa cu tonul sau vioi, ridicandu-se pe varfuri pentru a-i observa mai bine fata. Nici el nu stie cand a devenit prietenul sau atat de inalt, insa asta nu-l face in ochii sai decat si mai atragator. – Asta inseamna ca iti place de cineva ? – revine la discutia oprita pentru cateva minute, incercand sa para intelegator in legatura cu situatia.

Adolescentul se pregateste sa-i raspunda, dar in secunda urmatoare Midori apare din nou in camera, ceea ce-l face sa-si apropie la loc buzele. Il priveste pe tanar in timp ce ia si celelalte sacose si obrajii i se inrosesc vizibil, facandu-l pe Kouta sa-l roage sa iasa putin afara.
Se aseaza amandoi langa peretele casei, Yuuri respirand aerul racors ce s-a asezat in atmosfera…

-Yuuri… ? – incepe din nou colegul sau discutia, putin mai nesigr ca inainte, apoi se aseaza in fata prietenului sau. – Iti place de Midori ? – isi mareste pupilele, privindu-l fix in ochi. Observa faptul ca buzele tanarului tremura, desi fac acest lucru incet si revine la locul sau. Stau cateva minute in tacere, admirand cerul instelat. – Vrei sa te ajut cu ceva? – se chinuie acesta sa intrebe : nu este totalmente impacat cu faptul ca este refuzat in favoare fratelui sau, insa pe Yuuri l-ar ajuta cu orice…oricat de greu i-ar fi…
-Nu…cred ca este prea mult de indurat si asa… - ii atinge cu mana fata baitului, privindu-l oarecum trist si il saruta pe obrazul drept. Vantul incepe din nou sa bata, ajutandu-i putin sa-si revina. –La revedere… - ii spune intr-un final, lasandu-l singur in fata casei…

***

#9
sakura345, zurry?:D eh..trebuie sa sufere :P trebuie! ^^" multumesc pentru commentariu ^^ *chuu*





16 Iunie 2002

« Lasa stralucirea sa-ti chinuie sufletul »

’’Incerc sa ma misc cat mai natural, dansand si facand teatru in acelasi timp, insa sunt blocat…Hainele sunt lejere, permitandu-mi miscari ample si gratioase, dar…nu pot sa le fac…
Picioarele ma chinuie ingrozitor, aproape fortandu-ma sa gem de durere, insa nu pot sa ma opresc…nu am voie…Podeaua lustruita, din lemn devine dusmanul meu principal, torturandu-ma la fiecare pas. Salturile devin imposibil de executat, ceea ce duce la o repetare perpetua a exercitiului…

« Iubeste cantand, canta iubind »

Durerea devine si mai mare in momentul in care trebuie sa-mi deschid gura si nu doar sa varbesc, ci si sa cant. Oprindu-ma intr-un singur loc, cu fata la oglinda de pe perete, simt cum picioarele mele parca se tortureaza singure, apasand involuntar pe parket…

« Fa dragoste prin dans »

Clipele de cantat se sfarsesc chiar cand incepusem sa le consider interminabile si revin din nou la dans…de ce nu se termina… ? Imi chinui trupul de cel putin doua ore…Doua ore de calvar continuu…Privirea incepe sa mi se incetoseze si vad doar conturul obiectelor din jur…caut disperat bare din metal, singurul lucru stabil de care ma pot sprijini…ii disting culoarea usor argintie printe multitudinea de nunte din fundat…intind mana spre ea, facand cativa pasi grei…Mai am putin si o ating, dar…mi-e mult prea rau…privirea mi se apropie de podea…’’

***

M-am trezit…uimitor, dar am facut-o…pielea inca ma ustura, dar nu mai sunt pe lemnul rece…Asternutul racoros imi alinta trupul obosit si simt nevoia sa adorm la loc, dar zgomotul usii imi naruie orice aspiratie de a ma odihni.

-Te-ai trezit… - ii aud vocea, folosind un ton ce nu exprima nimic, exact ca si privirea lui.

Inteleg ca este doar o concluzie si aleg sa tac…Imi atinge obrazul stang cu grija indreptandu-se spre frunte…Abia acum constientizez faptul ca am un bandaj in jurul ei…Il privesc intrebator, sperand ca va observa, apoi imi redirectionez atentia, simtindu-ma intimidat de ochii sai.

–Te doare ? – pastreaza acelasi ton, adaugand doar o picatura de ingrijorare, atat in voce, cat si pe chip. Ma multumesc prin a-i oferi un raspuns afirmativ din cap…stiu ca nu mint, deoarece chiar simt o oarecare durere… - Te-ai lovit cu capul de bara… - imi explica mangaindu-mi cu varfurile degetelor bandajul albicios. Probabil in alte circumstante as fi rosit imediat, dar deja devin imun la micile atentii din partea celorlalti.
-Trebuie sa continui antrenamentele… ? – imi expun ochii mari, asemeni pisicii vecinilor mei, in incercarea de a nu mai fi supus la atatea ore de chin si, surprinzator…reusesc…
-Nici sa nu te gandesti ! Saptamana asta ai liber. – ma anunta si imediat ochii incep sa-i sclipeasca de recunoastinta.

Corpul mi se relaxeaza brusc si in sfarsit pot observa decorul din camera…este a lui Naki…sunt pentru prima data in camera sa…din nefericire nu am adus nici macar un creion pentru a-i ‘’redecora’’ peretii.Ii multumesc cu un zambet larg, pe care-l observa imediat si-mi raspunde si el cu unul, dar mai scurt…asa cu obisnuieste…

***

Restul zilei mi-a oferit unele dintre cele mai odihnitoare ore de somn din viata mea. M-am trezit cand s-a lasat intunericul si m-am hotarat sa ma duc acasa. Mi-am strans echipamentul si casetofonul din sala, apoi am iesit din casa. Am admirat stelele argintii de pe cer in tot timpul mersului, ascultand cantecul lin, putin infundat, al vantului ce trecea printre crengi…
Acum am ajuns in sfarsit acasa si ma astept ca in orice clipa sa fiu asaltat de rugamintile lui Fabi…Pana la urma…il inteleg : acea promisiune de a dormi impreuna cu el a tot fost amanata continuu de cand a venit.
Cred ca astazi ii voi indeplini dorinta, chiar daca sunt perfect odihnit si dornic sa-mi petrec noaptea la o discoteca. Se pare ca parintii mei nu vor veni acasa ; cel putin asta imi sugereaza biletul de pe frigider…Sora mea se intalneste cu noul ei prieten ; doar s-a laudat cu asta toata saptamana…In concluzie, nu voi fi atat de stresat.

-Yuuri… ? – este vocea sa, o pot cunoaste oriunde, dar…De ce este atat de ezitanta ? Niciodata nu a fost asa…

Ma intorc si-l vad plangand, cu obrajii inrositi si mainile usor vinetii in unele locuri. Se apropie de mine, cu trupul tremurand vizibil, apoi incepe sa se aplece in fata. Imi dau seama ca nu este in regula si ma grabesc sa-l prind. Il ridic atat cat imi permit bratele si-i observ vanataile. Deja imi vin in minte ganduri tot mai macabre cu privire la ce i sa intamplat. Incearca sa-si deschida ochii si-l pun intr-o pozitie cat mai buna, sprijinit de pieptul meu.

-Yuuri… - isi afunda chipul incet in bluza mea, rostindu-mi numele suspicios de jucaus. Rodic din sprancene nemaintelegand nimic, apoi ma priveste siret, avand un zambet satisfacut pe buze. – Te-am prins! – ii revine voiosia in glas, departandu-se de mine, pentru a-mi da seama ca este bine…Sunt prea uimit pentru a-l putea intreba ce s-a intamplat, insa el remarca asta repede… - Sper ca nu te superi…am gasit trusa ta de machiaj si am incercat sa o folosesc… - imi explica, adoptand o expresie angelica, « La fel ca intotdeauna… »
-Ce…Ce-ai facut ?! – raman cu gura deschisa, realizand faptul ca m-am impacientat in tot acest timp degeaba. Ma apropii de el, atingandu-i vanataile si observ ca erau realizate doar cu ajutorul unui fard… - De ce… ? – incerc sa ma abtin de la a-mi ridica mai mult vocea, stiind ca odata cu acest lucru m-ar acapara si o stare de nervozitate.
-Iarta-ma, dar… - lasa privirea in jos, jucandu-se cu degetele de la maini in lipsa de ocupatie. Il studiez oarecum bizar, chinuindu-ma sa-i vad fata. Recunosc…curiozitatea ma omoara… - E vina ta ! – ma fixeaza revoltat, indreptandu-si spatele si strangandu-si pumnii.

Ii prezint o grimasa greu de descifrat, incercand sa-i inteleg vorbele, apoi imi dau seama care este problema…Dau amuzat din cap, modul lui de a obtine ceea ce isi doreste inca ma uimeste. Imi intind mana spre el, fara a astepta prea mult pana cand o simt si pe a sa, apoi il conduc la etaj, in dormitorul meu.

***

A fost o noapte linistita…in ciuda asteptarilor mele, insa…cred ca nu a fost o problema faptul ca am avut parte de inca putina odihna…Intotdeauna mi-a priit…in special acum…cred ca imi va folosi pentru ce va urma…In ciuda a ceea ce mi-a zis Naki, ma voi duce in continuare la antrenamente…In urmatoarele luni voi avea mare nevoie…

***

3 Iulie 2002

Cugetare


*Stau abandonat pe un scaun…Incaperea pare rupta de realitate, intunericul inundand-o. Privesc absent tavanul vechi, numarand locurile in care vopseaua s-a desprins.
In lipsa de alta ocupatie…ma leg de orice…Imi indrept spatele, hotarat sa ma ridic, dar imi abandonez planul la final…Intunericul din abundenta incepe sa ma incurce…
Picioarele inalte ale scaunului din lemn imi fac imposibila orice atingere cu parket-ul…Incerc inca o data sa parasesc acest loc, iar de data aceasta reusesc.
De-ndata ce adidasii mei invechiti pasesc pe podea, aceasta scartaie enervant. Sunt constient ca grimasa aparuta pe fata mea nu este asemanatoare cu nici una aparuta pana acum, dar imediat constat ca picioarele-mi sunt amortite.
Incerc sa ma deplasez si…eventual…sa ajung la un obiect pe care l-a remarcat de cand m-am ridicat. Dupa un timp, reusesc sa ating lemnul negru din care este conceputa masa de inaltime medie. Sunt destul de timid, avand in vedere ca mainile mele n-au mai intrat in contact cu instrumentul din fata mea de cel putin doi ani…Il cercetez cu privirea, facand un cerc imaginar in jurul mesei, apoi capatand curaj, ma asez.
Il trag usor spre mine, pana la urma facandu-l sa paraseasca obiectul din lemn si incep sa-l studiez…Incerc sa mai cant cateva note, doar sa-mi amintesc acea senzatie…Nota inalta imi strabate urechile si mintea intr-un ritm alert…Dupa o perioada ce pare o vesnicie, sunetul se pierde in negura noptii.
M-a intimidat…este singurul lucru atat de simplu care reuseste sa faca asta…De obicei sunt o fire puternica…mult prea puternica pentru ceilalti si imi place sa subapreciez restul lumii, fara a astepta ca cineva sa-mi dovedeasca contrariul. Pentru mine conteaza doar prima impresie…Nu am timp sau chef sa analizez mai mult personalitatea unei persoane…*


-Takashi ! Grabeste-te ! Este ultima repetitie inainte de concert ! – cuvintele imi rasuna extrem de clar in minte, aproape facandu-ma sa scap chitara pe jos…Ma grabesc sa ma ridic, punand-o la loc in acelasi timp si revin alergand in sala de dans…

***

#10
Si sfarsitul capitolului...sper ca cineva mai citeste.....4 more chapters..








4 August 2002


« Concertul a fost un adevarat succes, chiar daca nu am facut decat sa dansez. Ii invidiam pe cei care erau in fata mea, tinand microfoanele in maini si cantand..chiar daca o faceau fals..Insa acesta a fost norocul lor, nu al meu, dar sunt singur ca, intr-o zi si eu voi canta pea acea scena. Da ! Nu trebuie sa-mi pierd speranta. N-am nici un motiv sa fac asta..Dar.. »

-Yuuri ! – se aude o voce putin mai groasa de langa el. Baiatul priveste in jur nedumerit, intrebandu-se de ce i se striga numele pe un asemenea ton. – Visezi intr-un moment foarte important ! – continua adolescentul din fata sa, atragandu-i atentia sa revina la realitate.

Isi intinde mainile in lateral, dezmortindu-si muschii si se incrunta in momentul in care pielea sa atinge suprafata lemnoasa, suparator de rece.

-Mai vrei sa continui sau deja te-ai razgandit ? – il priveste celalalt, sfidator, apasandu-i usor pe coapse cu palmele.
-Mai vreau ! – vine raspunsul imediat, insotit de un zambet larg, desi..in adancul sau nu se gandeste decat la faptul ca masa pe care este intins s-ar putea rupe, incercand sa sustina greutatea amandurora.

Usa de la intrare se deschide brusc, scartaitul audindu-se pana in bucatarie, facandu-i pe cei doi sa-si opreasca ‘’jocul’’.

-Doare.. – ii reproseaza Yuuri, privindu-l incruntat..Nu se astepta ca o alrnecare neprevazuta de pe masa bucatariei sa fie atat de dureroasa, insa acum, prima lui grija este aceea de a nu-l gasi parintii cu un strain in casa.

Iese grabit in sufragerie, apoi respira usurat cand constata ca este doar sora sa mai mica. Se indreapta catre ea mai linistit, dar intelege din privirea acesteia ca l-a auzit. Se aseaza in genunchi pentru a avea aproximativ aceeasi inaltime.

-Um..Yuuri facea un proiect in bucatarie, da ? – o intreaba cu speranta in voce, dar se trezeste cu mana acesteia intinsa spre el. – Eh..Ayame, te rog..Nu am nici macar o moneda, intelege-ma..te rog..

Aceasta isi retrage mana nemultumita, privindu-l suparata. Este mai mult decat obisnuita cu fratele ei ca sa se mai lase pacalita astfel..din nou..

-Yuuri facea nebunii in bucatarie. – spune hotarata, aducandu-si fratele la limita disperarii.

Acesta isi misca speriat capul, sugerand un raspund negativ si ca nu trebuie sa zica asa ceva, apoi ii repeta enuntul corect.

-Ayame. Iti dau alocatia mea in urmatoarele trei saptamani, dar te rog : Nu le spune parintilor ! Stii bine ca tata nu-mi permite sa vin nici macar cu o fata in casa fara sa stie. Haide..te rog..

Cu greu, dar fata renunta intr-un final, ducandu-se in dormitorul ei. Yuuri se intoarce linistit in bucatarie, constient de faptul ca ’’jocul’’ lor este compromis.

-Imi pare rau. Anulam. – spune pe un ton obisnuit, sprijinindu-se de un perete.
-Nici sa nu te gandesti ! – il apuca adolescentul de tricou, ridicand tonul. – Sa nu crezi ca dupa ce m-am chinuit in tot acest timp sa ajung la tine voi renunta ! Stii bine ca nu pot gasi usor persoane ca tine ! – se revolta, privirea sa nervoasa incepand sa-l sperie pe baiat.
-Incearca pe internet. Vei gasi si altii asa cum m-ai gasit si pe mine. – ii raspunde batjocoritor, dar dupa alte cateva fraze din parte celuilalt renunta, accesptand sa mearga cu acesta la un hotel, unde vor sta peste noapte.

***

« Noaptea s-a dovedit a fi una placuta, dar nu peste asteptarile mele. Am decis sa nu mai vorbesc cu Shin, aceasta fiind doar o aventura, amandoi satisfacandu-ne placerile. Stiu ca m-am grabit cu acest lucru, ceea ce acum regret, dar acum nu mai pot repara nimic..voi accepta situatia. Parintii nu trebuie sa afle - Si asta cu orice pret – deci voi pretinde ca asta nu s-a intamplat niciodata. »

***

16 Septembrie 2003

« Disperare’’, ‘’Euforie’’, ‘’Tristete’’
Fiecare om are un destin… (nu-i asa ?)
Orice muritor poate fi meschin…(de ce ?)
Unii cauta un scop al vietii…(are vreun rost ?)
Pierzand astfel darul tineretii…(pentru ce ?) »


« Devine fara sens..ce tot incerc sa fac ? Nu voi ajunge nicaieri asa..A trecut mai mult de un an de cand incerc si nu ma ajuta la nimic..Nu fac decat sa ma chinuiesc cu lectiile speciale si repetitiile la acel studio improvizat. Ar trebui sa-mi traiesc viata, nu sa incerc sa ma strecor in aceasta lume haotica..Credeam ca este doar muzica..Nu mi-am dat seama ca am intrat in ceva atat de meschin, atat de neindurator..Numarul zilelor in care imi doresc sa ‘’evadez’’ devine tot mai mare..Ma tem ca in curand nu va mai exista nimic care sa ma faca sa continui.. »
Frunzele aramii se desprind incet de pe crengile uscate ale copacilor din fata geamului sau. Lumina se reflecta pe suprafata mata a ochelarilor sai pana cand se mai pune cate un nor in drumul ei. Baiatul sta nemiscat, tinandu-si capul in palma stanga si pixul in cea dreapta. Priveste absent fereastra din fata biroului sau, incercand sa-si pastreze ochii deschisi..A devenit singurul loc unde se poate uita fara sa zareasca vreo carte de muzica..

-Yuu-chan..Esti bine, Yuu-chan ? – aude o voce sfioasa in spatele lui, ce-l face sa-si miste incet capul pentru a-i vedea fata acelei persoane.
-Ti se pare ca sunt bine ? – o intreaba pe un ton neutru si fara a schita vreo expresie. Simte nevoia de a-si da ochii peste cap in momentul in care chipul surorii sale capata accente de tristete, dar reuseste sa se abtina. – De ce ai venit ? – continua, facand-o pe fata sa tresara.
-Merg in oras cu mama si ma intrebam daca vrei sa mergi si tu.. - ii raspunde timida, fiind intimidata de data aceasta de fratele sau, apoi pleaca, vazand ca acesta isi intoarce din nou capul catre fereastra simbolizand un refuz.

***

In sfarsit s-a asternut linistea, ceilalti fiind plecati. Se mai aude vag doar fosnetul frunzelor de afara. Incearca sa-si puna gandurile in ordine, dar modul haotic in care sunt aruncate in capul sau ii face imposibila misiunea...fara un ajutor. Soneria telefonului incepe sa se faca auzita, dar acesta o mai lasa putin sa cante, inainte de a raspunde : melodiile cantate la pian l-au linistit de fiecare data. In cele din urma, isi pune telefonul la ureche, doar asteptand ca celalalt sa vorbeasca.
Il inchide la fel de nepasator, motivul apelului fiind unul obisnuit..o intalnire, insa se gandeste putin la tonul folosit. Nu era cel cu care se obisnuise..si nici persoana, daca se gandeste mai bine. Isi pune telefonul in buzunar, hotarat in sfarsit sa plece. Ignora vantul pe care inca il mai aude afara lasandu-si geaca in cuier, apoi pleaca, lasand casa total pustie.

***

-Sper ca nu te-am deranjat. Se uita adolescentul cu teama la fata ce capata o usoara unda de tristete a celui de langa el. Desi acesta se multumeste sa-i dea doar un raspuns negativ, miscandu-si capul, Midori pare sa nu fie deranjat. – Kouta devenise deja ingrijorat. Nu mai raspundeai la telefon, nu ieseai din casa. Sa fiu sincer, si eu m-am intrebat ce se intampla cu tine. – il priveste cu atentie, mergand lent pe langa el, in drum spre..inca nu stie..
-Stai linistit. Sunt bine. Este foarte posibil ca in viitorul apropiat sa revin la viata normala. Nu cred ca mai are vreun rost sa ma chinui cu muzica.. – ii explica, uitandu-se in pamant, sperand ca nimeni nu poate vedea ca este gata sa planga.
-Ce-ai spus ?! – il opreste adolescentul prinzandu-l de umeri si privindu-l in ochi cu disperare. – Nu poti sa faci asa ceva ! Pentru ce ai pierdut toti acesti ani chinuindu-te ?! Crede-ma..nu trebuie sa renunti acum. Daca vrei..am un prieten care lucreaza in complexul din Tokyo. Acolo ai avea o sansa.

Ochii incep sa i se umezeasca, fiind tot mai derutat.Vantul ii ravaseste indiferent parul, unele suvite ramanand lipite de obrajii plini de lacrimi. Fara sa stie daca este bine ceea ce face sau nu, se avanta in bratele celui din fata sa, incepand sa planga cu putere.

-Nu stiu..nu stiu. Este bine..sa continui ? – se uita pierdut in ochii celuilalt, cautand putina intelegere, pe care, in cele din urma, o gaseste.
-Da..Este bine. Am incredere in tine. O sa reusesti. – il priveste zambind, dandu-si seama ca tanarul avea nevoie doar de cineva care sa-l incurajeze.

***

‘’Jurnal de calatorie : 18.10.2003 – Catre Tokyo

Astazi intentionez sa plec de aici. Daca acolo voi avea o sansa, oricat ar fi de mica, trebuie sa nu mi-o irosesc. Cu siguranta voi pleca. « Daca pleci acum, sa nu te mai intorci niciodata ! » aud exact din cinci in cinci minute, de aproape jumatate de ora. Tata nu va intelege niciodata, dar nu-mi pasa. Voi pleca oricum. Nu stiu unde voi sta, ce voi face, sau unde voi merge daca nu reusesc, insa ma voi descurca cu siguranta.
Usa este trantita cu putere in urma mea, semn ca nu mai am ce cauta aici. Asta este. A fost alegerea mea si trebuie sa-mi asum responsabilitatea pentru faptele mele. Insa in nici un caz nu-l voi ruga sa ma lase in casa – stiu ca asta urmareste. In aproximativ douazeci de minute voi ajunge in statia de autobuz. Sper ca va fi la timp.
Ce mai pot spune..Adio Kyoto ! ”

~Sfarsitul capitolului 3~




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)