Robro & Suzana

[bastard_in_love]

8

Nu se mai intoarce… mai bine as inceta sa mai intorc capul de fiecare data cand trece cineva prin spatele meu, crezand ca si-a tinut promisiunea. La urma urmei, nu toti pretuiesc promisiunile la fel de tare ca mine.
Suzana isi facuse ghiozdanelul si a pornit catre locul unde se tinea antrenamentul de karate. Era fericita, credea ca acolo isi putea transforma grijile in sudoare si temerile in miscari agile si precise de maini si de picioare.
-Buna Suzana. Am o veste proasta… sensei e plecat jumatate de an in Japonia. Intr-un fel de bine… pentru ca o sa fie printre experti si o sa afle lucruri noi, dar nu am idée cine-l inlocuieste si mi-e cam frica. Cine stie ce strain ciudat isi va mai face aparitia.
Madalina ii vorbea deja de cateva secunde bune, iar ea privea frunzele unui copac unduindu-se si cazand pe asfalt. Ca urmare, nu a sesizat prezenta din spatele lor si nici faptul ca avea urechile ciulite, nedorind sa piarda vreo frantura din conversatia lor.
-Salut… cam trist. Presupun ca o sa avem parte de ceva bataie de cap. Nimeni nu-l intrece pe sensei, sau cel putin nimeni pe care sa-l stiu eu. Si am mai avut de-a face cu diversi profi. Dar trecem noi si peste asta…
-Pari cam abatuta. S-a intamplat ceva?
-Sincer da, dar daca ti-as povesti m-ai crede nebuna…
-Nu-ti face griji pentru asta, te cred deja.
Cele doua au tacut o vreme, deoarece niciuna nu gasea un subiect de discutie cat de cat convenabil. Profitand de ocazie, barbatul din spatele lor li s-a adresat.
-Buna fetelor. Sunteti din grupa domnului Adrian?
-Da, de ce?
-Eu sunt noul vostru professor!
Deabia atunci, Suzana, a intors capul, curioasa fiind de identitatea noului sensei. Cand i-a intalnit privitea calda si-a dat seama ca amandoua isi facusera griji degeaba. Era un om cald, oricine isi putea da seama. Parea sa aiba experienta, iar kimonoul era parca special croit pentru el. Nu parea sa fie mult mai mare decat ea. Probabil avea in jur de 19 ani, insa mai mult nu-I dadea nici in ruptul capului.
Suzana a tresarit, dandu-si seama ca incepuse sa se holbeze la noul professor si ca era un pic stanjenitor. A sarit si a salutat in japoneza, inclinand partea superioara a corpului putin in fata.
-Eu sunt Suzana.
-Iar eu Madalina.a adaugat prietena ei, facand si ea o plecaciune, incercand sa se poarte cat de cat firesc. Suzana a observat ca prietena ei era emotionata, dar nu a dat prea multa importanta acestui aspect. Si-a urmat profesorul in sala si s-a aliniat alaturi de ceilalti colegi.
Venise vacanta…muti dintre ei au plecat pe undeva, la munte, la mare, in strainatate.
-Eu sunt Stefan Golescu. Mi-ar placea sa-mi spuneti doar Stefan. La urma urmei nu am depasit majoratul decat de cateva luni. Deabia astept sa lucrez cu voi sis per ca va veti stradui. La urma urmei, cand se intoarce sensei nu vreau sa creada ca v-am lasat sa dormiti. Aveti intrebari?
Vreo cinci copii de aproximativ 11-12 ani au ridicat mana. Profesorul, nestiind ce va urma, l-a poftit pe unul dintre ei sa vorbeasca.
-Sunteti insurat?
-Alte intrebari?
-Aveti copii?
-Altceva?!
-Ce numar purtati la pantofi?
-In afara de asta mai are cineva vreo intrebare care sa nu iasa din subiect?!
-Senseeei! Raspundeti la intrebarile astea!
Profesorul era in mod evident deposit de situatie.
-Nee, haideti sa-i facem o primire calduroasa lui sensei. Gramadaaa!!
Aproape toti copii din sala s-au repezit asupra lui, iar el a fost trantit la pamant si lovit de mainile si picioarele care nu conteneau sa se miste.
-Destul! O suta de genoflexiuni inainte sa va dau cate o castana! ACUM!
Suzana a strigat din toti rarunchii, iar copii au inlemnit cateva secunde, apoi au continuat sa se agite si sa tipe. Furioasa, fata i-a luat pe rand si s-a tinut de promisiune, candu-le cate o castana fiecaruia. Caopii s-au speriat si s-au potolit, asezandu-se fiecare pe jos.
Fata i-a intins mana profesorului, care s-a ridicat si a zambit nevinovat.
-Nu m-am asteptat la asta. Imi pare rau.
-Nu-i nimic... nu sunt obisnuiti sa asculte de altcineva decat de sensei, dar sunt sigura ca ne vom intelege bine.
-Da, si eu cred la fel.
Stefan s-a ridicat, intinzandu-si kimonoul si incercand sa isi tina ora. Suzana se straduia din rasputeri sa respecte fiecare cerinta a profesorului, in timp ce restul nici nu faceau ce li se cerea.
-Inca o suta de genoflexiuni. Suzana, tut e rog sa iei o pauza, e deja prea mult.
-Nu, e in regula!a protestat aceasta, insa profesorul nici nu a vrut sa auda, iar ea nu mai avea putere sa se certe cu el. Adevarul era ca incerca sa-si limpezeasca mintea, si neputand altfel, a recurs la a se antrena pana cand fiecare muschi se va ajunge sa cedeze.
Fata s-a asezat langa Stefan, privindu-si colegii transpirand si plangandu-se de oboseala si febra musculara.
-Ar trebui sa o iei mai usor. Sper ca ti-ai dat seama ca eu nu am pretentia sa faceti cate cinci sute de ori acelasi exercitiu, dar spun asta pentru ca stiu ca pitacii astia nu o sa faca nici macar o suta. Tu deja esti mai mult decat obosita. Cred ca ti-a ajuns pentru azi.
-Probabil…
Ora luase sfarsit, iar elevii si-au luat la revedere de la professor si s-au dus sprecasele lor. Suzana si Madalina au ramas insa in surtea scolii de sport, purtand o conversatie tipica.
-Si ai vazut ochii lui… si e atat de puternic, si dragut si… SUZANA!
-Si in spatele tau.
Madalina si-a intors capul, fiind de-a dreptul uimita ca nu si-a dat seama ca profesorul, intr-avedar, se afla in spatele ei.
-Eu… trebuie sa plec!a baguit aceasta rusinata, luandu-si la revedere si alergand catre iesire. Stefan nu a dat importanta evenimentului, privind fata care se uita in gol.
-Hei.
Suzana a dat din cap, ridicandu-si privirea. Era nepoliticos sa nu se uite la cineva care i se adresa.
-Ce-ai patit?
-Neah, nu ma grabesc sa ajung acasa… nu-mi place sa stau sigura.
Profesorul a chicotit, si i s-a adresat din nou Suzanei.
-Unde stai?
-Doua statii de aici. De ce?
-Te duc eu!
A ridicat o cheie de masina in aer si a zambit dezvalind niste dinti prea albi ca sa fie adevarati.
-Pari o fata curajoasa.
-Huh? Ce?!a sarit Suzana ca arsa auzind parerea profesorului.
-Ce? Am spus ceva ce nu trebuia?
-Nu, imi pare rau domnule professor.
-Imi pare rau Stefan mi-ar fi placut mai mult, dar nu ai de ce sa-ti ceri scuze.
S-au urcat intr-o masina neagra, probabil un Audi, si au parcurs in liniste drumul. Profesorul a lasat masina intr-o parcare aflata la cativa metri buni de casa Suzanei si a oprit motorul.
-Umm… nu-i nevoie sa veniti cu mine, adica stau aproape, adica… nu asta am vrut sa spun.s-a balbait aceasta, uimita fiind de reactia sa. A incercat sa-si reformuleze replica. –Am vrut sa spun, cum de parcati aici?
-Pai… e cea mai apropiata parcare de casa mea.
-Huh?!
-Se pare ca suntem vecini.