01-02-2011, 01:04 AM
I'm hereee .Cu ajutorul mamicutei mele care m-a ajutat si mi-a corectat capitolul , iata-ma acum zguduind casa de fericire .Capitolul 4 sper sa va placa , este vorba despre trecutul lui Lumiere , sau mai bine spus o parte ca nu am putut scrie tot trecutul intr -un capitol , in care ea afla un trecut un pic diferit de ceea ce stia ea pana acum , dar fara alte discutii Lectura placuta !
P.S Acest capitol este dedicat tuturor prietenilor mei zupari , pe care ii iubesc enorm de mult
(in prieteni intra si mamiiii , surioarele tre la numar si ultima dar nu cea din urma nepotica mea iubita)
Reflexia iubirii in gheata
Capitolul 4 Petale de amintiri -
-Nici eu nu imi amintesc prea multe, dar am stiut de la inceput...
Dupa aceste cuvinte ma ia de mana si ma ridica de pe gheata. Nu stiu incotro ne indreptam , nu a mai scos nici un sunet de ceva vreme si incepe sa mi se faca frica . Oare la ce se gandeste?
Suntem inca in parc, sau cel putin asa cred . Zapada moala si pufoasa se amesteca cu picaturile fragile de ploaie. Nu stiu ce se imtampla, dar deodata cerul nu mai plange, pare atat de serios . Din cer cad sclipiri argintii care refac covorul naturii readandui albul pur.
Suntem in padure acum, o padure adormita , pribejita . In fata mea un cires batran isi scutura crengile impodobite cu florile sale roz. Acel roz care te duce cu gandul la trecut, la copilarie. E atat de fragil, de special si totodata atat de bizar . Cum poate acest copac sa fie inflorit in Februarie ? Afara e ger cumplit, vantul face ca albinutele de gheata sa zboare ca intr-un abis. Cum se poate asa ceva! Nu exista, toti copacii infloresc in luma aprilie sau cel mult in mai. Cum poate acest copac sa indure frigul? Pentru ce ? Ce este acest miros mirific care il imprastie?
Ryo ma ridica in brate si ma aseaza sub acea ploaie de petale ale ciresului. Un zbuciun al petalelor trecutului. Inchid ochii si in minte am o senzatie de nedescris . Simt cum in mine renaste trecutul de mult uitat, sau cel putin fragmente ale trecutului meu indurerat . Sunt eu si o camera in flacari! Plang si sunt singura, ma uit la mine cea din trecut si nu imi vine sa cred! Atat de mica, de plapanda si singuratica , efemera. Sunt asa de...
Dintr- o data in incaperea plina de amintiri ce ard intra un copil care se lupta cu aripile focului . Intr-un final ajunge la mine si imi sopteste "Nu vreau sa mai plangi, totul va fi bine o sa vezi. Te voi proteja mereu, sa nu uiti asta !"
Cine este el ,de ce nu vrea sa ma vada plangand , si de ce imi sprijin capul de umarul sau? Baiatul imi intinde mana si imi zambeste. De pe chipul sau senin se scurg mii de lacrimi. Din noi imi sopteste "Imi pare rau Lumi, te-am lasat singura desii ti-am promis ca voi fi langa tine, te-am dezamagit! Te rog iarta -ma, sora mea nu ma lasat sa plec mai repede din casa, o face mereu pe sora mai mare chiar si cand nu e nevoie. Te rog, hai sa iesim, altfel o sa ramanem blocati aici pentru totdeauna! Te rog Lumi, fa-o pentru mine, promit ca nu o sa te mai las singura, promit ca vom fi doar noi doi. Acum te rog, da-mi mana si sa iesim!
Mana mea atinge usor mana lui ce ma strange puternic. Incercam sa iesim din incapere, insa o parte din tavan incepe sa se prabuseasca. Copilul ma impinge in fata iar intre noi acum sta focul ca i bariera care incerca sa ne desparta. Lesin si cad, aud doar vocea lui disperata care striga dupa ajutor. Pompierii ajung imediat, copilului ii da doar o masca de oxigen, iar pe mine ma urca intr-o ambulanta. In drum spre spital imi revin, il vad pe el langa mine si ii spun ca nu vreau sa ma intorc la spital, ca nu vreau sa mai fiu singura in acei patru pereti, in albul lor care ma fac sa inebunesc .
Ambulanta se opreste in fata spitalului, sora baiatului apare ingrijorata si ii da o palma peste obrajii sai palizi. O ia in brate si ii spune ca nu vreau sa mai raman aici. Intre timp eu sunt dusa din nou in acea camera care era atat de infricosatoare . Baietelui isi face aparitia imediat si imi spune ca trebuie sa fugim. Eram slabita, dar continuam sa alerg. Ajungem intr-un parc, mergem prin peisajul pustiu si ajungem la un cires ale caror crengi sunt inflorite. Nu inteleg, e cea mai cumplita iarna pe care o stiu, de ce e ciresul inflorit? De ce acest miros mirific ma imbata si ma face sa uit cine sunt? De ce imi dispar toate amintirile cu acel baiat?...
Ma trezesc incet din acea amintire, nu stiu daca urata sau frumoasa, nu stiu daca vis sau realitate, nu inteleg de ce ardea camera aceea si de ce eu nu faceam nimic ca sa scap din acel razboi al flacarilor, de ce eram indiferenta. Ce este cu acest copac , de ce apare in farama aceasta de "aducere aminte " ?Ce rol joaca el in scena vietii mele, ce este in neregula cu mine, cine este acel copilas? Ii vad chipul lui Ryo si ochii sai mari. Acel albastru intens care reflecta cerul ma fac sa imi amintesc tot, tot adevarul despre cruda mea viata. Prima zi de iarna, atunci au murit bunicii mei amandoi, eram atat de trista, imi era frica de ceea ce se va intampla.
Vazandu-i pe amandoi acolo in patul rece, parca tristi pentru ca m-au parasit si ei, mi-am pierdut constiinta pentru un moment. Trupul meu pasea in intunericul fioros care ma facea sa ma tem, dar m-am lovit de un perete. Un tablou cu mama si tata cade pe mana mea, spargandu-se. Acum vedeam doar sangele care se scurgea de pe mana mea ranita, facuta de sticla tabloului. Cu ochii intr-o mare de lacrimi afundati vad jos sub palma mea o hartie. O ridic, era plina de sange dar inca se intelegea scrisul. Era o scrisoare de la bunicii care acum dormeau pe vecie in patul mort . In scrisoare scria:
"Draga noastra nepotica,
Ne pare rau ca te-am lasat singura, ne pare rau ca ne-am despartit atat de curand . Speram ca o sa intelegi ce iti vom spune si ca acum cand citesti scrisoarea aceasta esti destul de matura. Ne pare rau ca toata viata te-am facut sa traiesti intr-o minciuna! Tatal tau nu este mort, intradevar a facut acel accident cu masina, dar nu a murit. Yuji era in stare grava la spital. Intr-o zi cand mama ta s-a dus in vizita la el, la gasit tinandu-se de mana cu o femeie blonda care avea langa ea un copilas, un baietel de vreo cinci anisori. Yuji a zarit-o pe mama ta, a vrut sa ii explice totul, dar a fost prea tarziu. Mama ta intrase in travaliu, nasterea a fost ingrozitor de dureroasa, se simtea atat de vinovata, credea ca tatal tau o insela, insa nu era asa, aceea femeie era sora lui Lumiere. Amintindu-si acestea zambi, cand, deodata doctorul a pus-o sa aleaga intre viata ta si a ei.
A ales ca tu sa ai sansa de a trai, de a iubi si de a fi iubita. Ca sa nu il faca pe tatal tau sa simta ca din vina lui a murit, ti-a pus numele acesta si ti -a soptit la ureche ce inseamna , numai tu stii cu adevarat cine esti si ce se va intampla cu tine . Daca esti dezamagita si crezi ca viata e dura, ca destinul te chinuie, schimba-l, croieste-ti propiul tau drum, destinul ce ti-l doresti. Nu uita, daca ai nevoie de ajutor cauta-l pe tatal tau, el nu te-a parasit! Este doar vina mea si a bunicului, noi am hotarat sa ii spunem ca ati murit amandoua, am crezut ca te protejam , dar intr-un final am inteles ultimele cuvinte ale mamei tale. Tatal tau s-a invinovatit pentru tot. De aceea te rugam, noi bunicii tai, daca ai nevoie de ajutor nu ezita, cauta-l, spunei adevarul si va intelege. Te va iubi si iti va fi alaturi mereu, la bine si la greu. Numele sau este Lamada (Ãamada ) Yuji, chiar daca numele tau este Fujiki Lumiere dupa mama ta, sunteti tata si fiica! Nu uita ca oriunde vom fi, mereu te vom iubi!
Cu multa iubire, bunicii tai Marry & Marc "
Vocea lui Ryo ma face sa ma trezesc la realitate, ma vede cum plang, vede ca din nou imi amintesc trecutul groaznic. Dar vreau sa imi amintesc tot, vreau sa aflu totul despre Ryo . Despre mine si el, si tot ce avem in comun. Din nou inchid ochii si ma uit in cartea cu amintiri. Deschid aceasta carte si o rasfoiesc din nou ca prima data.
(Reintoarcerea in trecut ) Sunetul alarmei ambulantei care tipa ma inspaimanta, nu imi mai simt mana! Orice ar fi nu vreau sa ma mai intorc la spital. Iar acel doctor, din nou aceeasi camera, acelasi drum, aceeasi anemie care pe zi ce trece ma face sa ma sting ...
Dupa trei saptamani, doctorul ma lasa sa plec acasa, cu conditia ca voi manca echilibrat , ca voi fi cuminte si ca nu voi face mult efort. Ma reintorc acasa. Totul pare rece, trist, si fara viata. Atat de frig! Curand ma pregatesc de scoala, merg pe aleea coplesita de pasii copilariei mele, brodata de lacrimile-mi de catifea, reci dar totusi atat de calde!
Merg ingandurata, parca sufletul a parasit corpul, totul pare atat de banal, fara sens. Ajung intr-un final la scoala. Are culoarea crem deschis, cu ferestre mari prin care se vad fetele vesele a copiilor mai mici. In curtea in care tocmai intru sunt multe bancute de culoarea maro inchis inconjurate de mii de floricele colorate in culorile curcubeului. Le privesc cu dispret, si ma intreb ce este atat de important pentru ele, pentru ce stralucesc zi de zi, de ce se straduiesc atat de mult sa fie pline de viata, de culoare? Ce rost au toate astea, daca oricum cand va venii vremea vor muri?
Ma aflu in biblioteca mare, unde totii elevii sunt atat de fericiti incat ma fac sa ii dispretuiesc. In aceea zi un copil nou pe nume Ryo isi face prezenta. E foarte comunicativ, rasul sau cristalin ma face sa plang si imi da o senzatie de melancolie. El este atat de fericit, mereu cu zambetul pe buze, nu inteleg ce motive poate avea ca sa zambeasca? Iar zambetul sau atat de frumos .... Se apropie de mine, asezandu -se pe scaunul din fata mea. Il ignor dar simt cum trupul meu ma tradeaza. Cad in bratele sale, totul se intuneca. Imi simt pleoapele din ce in ce mai grele, ochii imi sunt obositi, simt nevoia sa ma odihnesc.
In curand ma trezesc intr-o camera plina de chestii de-ale baietilor. Niste ochii blanzi ma inconjoara, ii privesc confuza, nu stiu ce caut eu acolo si nici cum am ajuns. Privirile acelea erau a parintilor lui. Era familia lui Ryo. O familie atat de fericita, atat de unita, inconjurata de atata iubire ... A doua zi vine in zbor si plecam la scoala impreuna, sau mai bine spun toti trei, eu, Ryo si nu in ultimul rand Satsuki. O fata de vreo doisprezece, treisprezece ani, cu parul lung brunet si moale care ii ajungea pana in apropierea coapselor care acum era prins in doua codite . Inalta, subtirica si foarte vioaie. O fata foarte draguta, care invata evident absolut impecabil. Pasea cu gratia unei printese, cu pantofii ei cu toc.
Uniforma ei era diferita de a mea. Ea e superioara, de aceea uniforma ei are fustita de o culoare rosu aprins , camasa neagra, sacoul de aceeasi culoare ca si fustita si cravata . Pe cand a mea are camasa rosie iar fustita cravata si sacoul sunt albe. Timp de mai multe zile aceasta actiune s-a repetat. La scoala, acasa la Ryo, acasa si din nou acasa la Ryo .. Ma simteam bine in prezenta lor, iar zambetul lui Ryo devenise ceva de care eram dependenta. Eram dependenta de acest copil care este ma mare decat mine cu un an. Intr-o zi Helena statea de vorba cu Ryo. Eram geloasa, m-am simtit tradata! Orele trec, toti pleaca acasa , iar pe baiatul cu ochii albastrii l-am gonit, ma tradat si el, iar asta imi era de-ajuns. Tata, mama, bunicul, bunica iar acum si el! Nu mai suport, ma ascund intr-un dulap pana bibliotecara se hotaraste sa paraseasca " tinutul cartilor". Adorm, dar ma trezesc de zgomotul facut de pasarile negre de afara care impanzesc cerul mahnit.
Aprind un bat de chibrit si il scap pe covorul rosu ca sangele. Covorul se aprinde intr -o fractiune de secunda, inainte sa imi dau seama, camera este acoperita de flacarile arzatoare ale focului. Parca si acesta este trist. Pana si cartile care erau prietenele mele pe care ma putean baza ardeau in jocul focului. Eu stau in mijlocul flacarilor si plang, flacarile nu ma ard, nimic nu ma doare. Nimic in afara de inima! Tip, sunt atat de furioasa, sunt atat de trista, ma simt atat de confuza, de rece, vreau ca viata mea sa se termine. Ce rost mai are? Singuratatea doare, simt cum corpul imi este sfasiat de aceasta singuratate ! Simt ca ma asfixiez ... incet incet imi pierd si vocea. Fumul imi face ochii sa planga si mai tare ca inainte, acum chiar ma dor, iar din ochii mei se scurg acum lacrimi de sange. Imi pierd constiinta, cand deodata cineva deschide usa. Ryo se lupta cu flacarile , care par ca ii fac rau. Reuseste sa se strecoare cu trupul sau micut printre florile de foc. Ma strange puternic de mana si imi saruta fruntea, dupa care imi sopteste "Nu vreau sa mai plangi, totul va fi bine, o sa vezi.
Te voi proteja mereu, sa nu uiti asta! Imi pare rau Lumi, te-am lasat singura desi ti-am promis ca voi fi langa tine, te-am dezamagit! Te rog iarta -ma, Satsuki nu ma lasat sa plec mai repede din casa, o face mereu pe sora mai mare chiar si cand nu e nevoie. Te rog haide sa iesim afara, astfel o sa ramanem blocati aici pentru totdeauna! Te rog Lumi fa-o pentru mine, promit ca nu o sa te mai las singura, promit ca vom fi doar noi doi, promit ca totul va fi bine, ca nu mai trebuie sa plangi. Vom fi cu totii fericiti si vom uita trecutul acesta ingrozitor. Vom zambii si vom privii fara griji ziua de maine, ai incredere in mine. Acum te rog da-mi mana si sa iesim!
Va urma!
Sper ca va placut , sau cel putin ca nu am facut din nou vreo traznaie prea grava. :help: :pls: :bye:
Ja ne, pe data viitoare!
P.S Acest capitol este dedicat tuturor prietenilor mei zupari , pe care ii iubesc enorm de mult
(in prieteni intra si mamiiii , surioarele tre la numar si ultima dar nu cea din urma nepotica mea iubita)
Reflexia iubirii in gheata
Capitolul 4 Petale de amintiri -
-Nici eu nu imi amintesc prea multe, dar am stiut de la inceput...
Dupa aceste cuvinte ma ia de mana si ma ridica de pe gheata. Nu stiu incotro ne indreptam , nu a mai scos nici un sunet de ceva vreme si incepe sa mi se faca frica . Oare la ce se gandeste?
Suntem inca in parc, sau cel putin asa cred . Zapada moala si pufoasa se amesteca cu picaturile fragile de ploaie. Nu stiu ce se imtampla, dar deodata cerul nu mai plange, pare atat de serios . Din cer cad sclipiri argintii care refac covorul naturii readandui albul pur.
Suntem in padure acum, o padure adormita , pribejita . In fata mea un cires batran isi scutura crengile impodobite cu florile sale roz. Acel roz care te duce cu gandul la trecut, la copilarie. E atat de fragil, de special si totodata atat de bizar . Cum poate acest copac sa fie inflorit in Februarie ? Afara e ger cumplit, vantul face ca albinutele de gheata sa zboare ca intr-un abis. Cum se poate asa ceva! Nu exista, toti copacii infloresc in luma aprilie sau cel mult in mai. Cum poate acest copac sa indure frigul? Pentru ce ? Ce este acest miros mirific care il imprastie?
Ryo ma ridica in brate si ma aseaza sub acea ploaie de petale ale ciresului. Un zbuciun al petalelor trecutului. Inchid ochii si in minte am o senzatie de nedescris . Simt cum in mine renaste trecutul de mult uitat, sau cel putin fragmente ale trecutului meu indurerat . Sunt eu si o camera in flacari! Plang si sunt singura, ma uit la mine cea din trecut si nu imi vine sa cred! Atat de mica, de plapanda si singuratica , efemera. Sunt asa de...
Dintr- o data in incaperea plina de amintiri ce ard intra un copil care se lupta cu aripile focului . Intr-un final ajunge la mine si imi sopteste "Nu vreau sa mai plangi, totul va fi bine o sa vezi. Te voi proteja mereu, sa nu uiti asta !"
Cine este el ,de ce nu vrea sa ma vada plangand , si de ce imi sprijin capul de umarul sau? Baiatul imi intinde mana si imi zambeste. De pe chipul sau senin se scurg mii de lacrimi. Din noi imi sopteste "Imi pare rau Lumi, te-am lasat singura desii ti-am promis ca voi fi langa tine, te-am dezamagit! Te rog iarta -ma, sora mea nu ma lasat sa plec mai repede din casa, o face mereu pe sora mai mare chiar si cand nu e nevoie. Te rog, hai sa iesim, altfel o sa ramanem blocati aici pentru totdeauna! Te rog Lumi, fa-o pentru mine, promit ca nu o sa te mai las singura, promit ca vom fi doar noi doi. Acum te rog, da-mi mana si sa iesim!
Mana mea atinge usor mana lui ce ma strange puternic. Incercam sa iesim din incapere, insa o parte din tavan incepe sa se prabuseasca. Copilul ma impinge in fata iar intre noi acum sta focul ca i bariera care incerca sa ne desparta. Lesin si cad, aud doar vocea lui disperata care striga dupa ajutor. Pompierii ajung imediat, copilului ii da doar o masca de oxigen, iar pe mine ma urca intr-o ambulanta. In drum spre spital imi revin, il vad pe el langa mine si ii spun ca nu vreau sa ma intorc la spital, ca nu vreau sa mai fiu singura in acei patru pereti, in albul lor care ma fac sa inebunesc .
Ambulanta se opreste in fata spitalului, sora baiatului apare ingrijorata si ii da o palma peste obrajii sai palizi. O ia in brate si ii spune ca nu vreau sa mai raman aici. Intre timp eu sunt dusa din nou in acea camera care era atat de infricosatoare . Baietelui isi face aparitia imediat si imi spune ca trebuie sa fugim. Eram slabita, dar continuam sa alerg. Ajungem intr-un parc, mergem prin peisajul pustiu si ajungem la un cires ale caror crengi sunt inflorite. Nu inteleg, e cea mai cumplita iarna pe care o stiu, de ce e ciresul inflorit? De ce acest miros mirific ma imbata si ma face sa uit cine sunt? De ce imi dispar toate amintirile cu acel baiat?...
Ma trezesc incet din acea amintire, nu stiu daca urata sau frumoasa, nu stiu daca vis sau realitate, nu inteleg de ce ardea camera aceea si de ce eu nu faceam nimic ca sa scap din acel razboi al flacarilor, de ce eram indiferenta. Ce este cu acest copac , de ce apare in farama aceasta de "aducere aminte " ?Ce rol joaca el in scena vietii mele, ce este in neregula cu mine, cine este acel copilas? Ii vad chipul lui Ryo si ochii sai mari. Acel albastru intens care reflecta cerul ma fac sa imi amintesc tot, tot adevarul despre cruda mea viata. Prima zi de iarna, atunci au murit bunicii mei amandoi, eram atat de trista, imi era frica de ceea ce se va intampla.
Vazandu-i pe amandoi acolo in patul rece, parca tristi pentru ca m-au parasit si ei, mi-am pierdut constiinta pentru un moment. Trupul meu pasea in intunericul fioros care ma facea sa ma tem, dar m-am lovit de un perete. Un tablou cu mama si tata cade pe mana mea, spargandu-se. Acum vedeam doar sangele care se scurgea de pe mana mea ranita, facuta de sticla tabloului. Cu ochii intr-o mare de lacrimi afundati vad jos sub palma mea o hartie. O ridic, era plina de sange dar inca se intelegea scrisul. Era o scrisoare de la bunicii care acum dormeau pe vecie in patul mort . In scrisoare scria:
"Draga noastra nepotica,
Ne pare rau ca te-am lasat singura, ne pare rau ca ne-am despartit atat de curand . Speram ca o sa intelegi ce iti vom spune si ca acum cand citesti scrisoarea aceasta esti destul de matura. Ne pare rau ca toata viata te-am facut sa traiesti intr-o minciuna! Tatal tau nu este mort, intradevar a facut acel accident cu masina, dar nu a murit. Yuji era in stare grava la spital. Intr-o zi cand mama ta s-a dus in vizita la el, la gasit tinandu-se de mana cu o femeie blonda care avea langa ea un copilas, un baietel de vreo cinci anisori. Yuji a zarit-o pe mama ta, a vrut sa ii explice totul, dar a fost prea tarziu. Mama ta intrase in travaliu, nasterea a fost ingrozitor de dureroasa, se simtea atat de vinovata, credea ca tatal tau o insela, insa nu era asa, aceea femeie era sora lui Lumiere. Amintindu-si acestea zambi, cand, deodata doctorul a pus-o sa aleaga intre viata ta si a ei.
A ales ca tu sa ai sansa de a trai, de a iubi si de a fi iubita. Ca sa nu il faca pe tatal tau sa simta ca din vina lui a murit, ti-a pus numele acesta si ti -a soptit la ureche ce inseamna , numai tu stii cu adevarat cine esti si ce se va intampla cu tine . Daca esti dezamagita si crezi ca viata e dura, ca destinul te chinuie, schimba-l, croieste-ti propiul tau drum, destinul ce ti-l doresti. Nu uita, daca ai nevoie de ajutor cauta-l pe tatal tau, el nu te-a parasit! Este doar vina mea si a bunicului, noi am hotarat sa ii spunem ca ati murit amandoua, am crezut ca te protejam , dar intr-un final am inteles ultimele cuvinte ale mamei tale. Tatal tau s-a invinovatit pentru tot. De aceea te rugam, noi bunicii tai, daca ai nevoie de ajutor nu ezita, cauta-l, spunei adevarul si va intelege. Te va iubi si iti va fi alaturi mereu, la bine si la greu. Numele sau este Lamada (Ãamada ) Yuji, chiar daca numele tau este Fujiki Lumiere dupa mama ta, sunteti tata si fiica! Nu uita ca oriunde vom fi, mereu te vom iubi!
Cu multa iubire, bunicii tai Marry & Marc "
Vocea lui Ryo ma face sa ma trezesc la realitate, ma vede cum plang, vede ca din nou imi amintesc trecutul groaznic. Dar vreau sa imi amintesc tot, vreau sa aflu totul despre Ryo . Despre mine si el, si tot ce avem in comun. Din nou inchid ochii si ma uit in cartea cu amintiri. Deschid aceasta carte si o rasfoiesc din nou ca prima data.
(Reintoarcerea in trecut ) Sunetul alarmei ambulantei care tipa ma inspaimanta, nu imi mai simt mana! Orice ar fi nu vreau sa ma mai intorc la spital. Iar acel doctor, din nou aceeasi camera, acelasi drum, aceeasi anemie care pe zi ce trece ma face sa ma sting ...
Dupa trei saptamani, doctorul ma lasa sa plec acasa, cu conditia ca voi manca echilibrat , ca voi fi cuminte si ca nu voi face mult efort. Ma reintorc acasa. Totul pare rece, trist, si fara viata. Atat de frig! Curand ma pregatesc de scoala, merg pe aleea coplesita de pasii copilariei mele, brodata de lacrimile-mi de catifea, reci dar totusi atat de calde!
Merg ingandurata, parca sufletul a parasit corpul, totul pare atat de banal, fara sens. Ajung intr-un final la scoala. Are culoarea crem deschis, cu ferestre mari prin care se vad fetele vesele a copiilor mai mici. In curtea in care tocmai intru sunt multe bancute de culoarea maro inchis inconjurate de mii de floricele colorate in culorile curcubeului. Le privesc cu dispret, si ma intreb ce este atat de important pentru ele, pentru ce stralucesc zi de zi, de ce se straduiesc atat de mult sa fie pline de viata, de culoare? Ce rost au toate astea, daca oricum cand va venii vremea vor muri?
Ma aflu in biblioteca mare, unde totii elevii sunt atat de fericiti incat ma fac sa ii dispretuiesc. In aceea zi un copil nou pe nume Ryo isi face prezenta. E foarte comunicativ, rasul sau cristalin ma face sa plang si imi da o senzatie de melancolie. El este atat de fericit, mereu cu zambetul pe buze, nu inteleg ce motive poate avea ca sa zambeasca? Iar zambetul sau atat de frumos .... Se apropie de mine, asezandu -se pe scaunul din fata mea. Il ignor dar simt cum trupul meu ma tradeaza. Cad in bratele sale, totul se intuneca. Imi simt pleoapele din ce in ce mai grele, ochii imi sunt obositi, simt nevoia sa ma odihnesc.
In curand ma trezesc intr-o camera plina de chestii de-ale baietilor. Niste ochii blanzi ma inconjoara, ii privesc confuza, nu stiu ce caut eu acolo si nici cum am ajuns. Privirile acelea erau a parintilor lui. Era familia lui Ryo. O familie atat de fericita, atat de unita, inconjurata de atata iubire ... A doua zi vine in zbor si plecam la scoala impreuna, sau mai bine spun toti trei, eu, Ryo si nu in ultimul rand Satsuki. O fata de vreo doisprezece, treisprezece ani, cu parul lung brunet si moale care ii ajungea pana in apropierea coapselor care acum era prins in doua codite . Inalta, subtirica si foarte vioaie. O fata foarte draguta, care invata evident absolut impecabil. Pasea cu gratia unei printese, cu pantofii ei cu toc.
Uniforma ei era diferita de a mea. Ea e superioara, de aceea uniforma ei are fustita de o culoare rosu aprins , camasa neagra, sacoul de aceeasi culoare ca si fustita si cravata . Pe cand a mea are camasa rosie iar fustita cravata si sacoul sunt albe. Timp de mai multe zile aceasta actiune s-a repetat. La scoala, acasa la Ryo, acasa si din nou acasa la Ryo .. Ma simteam bine in prezenta lor, iar zambetul lui Ryo devenise ceva de care eram dependenta. Eram dependenta de acest copil care este ma mare decat mine cu un an. Intr-o zi Helena statea de vorba cu Ryo. Eram geloasa, m-am simtit tradata! Orele trec, toti pleaca acasa , iar pe baiatul cu ochii albastrii l-am gonit, ma tradat si el, iar asta imi era de-ajuns. Tata, mama, bunicul, bunica iar acum si el! Nu mai suport, ma ascund intr-un dulap pana bibliotecara se hotaraste sa paraseasca " tinutul cartilor". Adorm, dar ma trezesc de zgomotul facut de pasarile negre de afara care impanzesc cerul mahnit.
Aprind un bat de chibrit si il scap pe covorul rosu ca sangele. Covorul se aprinde intr -o fractiune de secunda, inainte sa imi dau seama, camera este acoperita de flacarile arzatoare ale focului. Parca si acesta este trist. Pana si cartile care erau prietenele mele pe care ma putean baza ardeau in jocul focului. Eu stau in mijlocul flacarilor si plang, flacarile nu ma ard, nimic nu ma doare. Nimic in afara de inima! Tip, sunt atat de furioasa, sunt atat de trista, ma simt atat de confuza, de rece, vreau ca viata mea sa se termine. Ce rost mai are? Singuratatea doare, simt cum corpul imi este sfasiat de aceasta singuratate ! Simt ca ma asfixiez ... incet incet imi pierd si vocea. Fumul imi face ochii sa planga si mai tare ca inainte, acum chiar ma dor, iar din ochii mei se scurg acum lacrimi de sange. Imi pierd constiinta, cand deodata cineva deschide usa. Ryo se lupta cu flacarile , care par ca ii fac rau. Reuseste sa se strecoare cu trupul sau micut printre florile de foc. Ma strange puternic de mana si imi saruta fruntea, dupa care imi sopteste "Nu vreau sa mai plangi, totul va fi bine, o sa vezi.
Te voi proteja mereu, sa nu uiti asta! Imi pare rau Lumi, te-am lasat singura desi ti-am promis ca voi fi langa tine, te-am dezamagit! Te rog iarta -ma, Satsuki nu ma lasat sa plec mai repede din casa, o face mereu pe sora mai mare chiar si cand nu e nevoie. Te rog haide sa iesim afara, astfel o sa ramanem blocati aici pentru totdeauna! Te rog Lumi fa-o pentru mine, promit ca nu o sa te mai las singura, promit ca vom fi doar noi doi, promit ca totul va fi bine, ca nu mai trebuie sa plangi. Vom fi cu totii fericiti si vom uita trecutul acesta ingrozitor. Vom zambii si vom privii fara griji ziua de maine, ai incredere in mine. Acum te rog da-mi mana si sa iesim!
Va urma!
Sper ca va placut , sau cel putin ca nu am facut din nou vreo traznaie prea grava. :help: :pls: :bye:
Ja ne, pe data viitoare!