06-06-2011, 09:53 AM
3.Reculegeri
Incep incet sa ma trezesc. Soarele, desi sunt trase draperiile, reuseste sa intre cu razele sale in caemra mea. Deschid ochii si ma las orbita de lumina. Ma ridic incet din pat si ma indrept alene spre baie. Intru in baie si ma spal pe fata. Cu fiecare picatura de apa care imi stropea chipul simteam un fior placut care ma cutremura in tot corpul. Dupa ce ma spal ma indrept spre sifonier din care imi iau o pereche de blugi si o bluza neagra. Cobor scarile si intru in bucatarie. Bucataria era frumos mobilata cu piese din lemn de stejar. Si in coltul din stanga era un frigider.Il descid si iau din el un pahar cu o substanta verde si putin gelatinoasa.Desi ii stiam bine rostul ezitam sa o aiu din cauza gustului. Ridic incet paharul si il indrept spre gura. Licoarea incepe sa imi alunece din gura pe gat. Avea un gust neobisnuit nici dulce nici amar nici placut nici neplacut. Exact ca un medicament cu gust acceptabil care il urasti pentru ca e medicament. Dupa ce il termin simt cum ma cutremura tot corpul si ma simt ametita ca de fiecare data. Ma asez pe un scaun aflat la indemana si incerc sa imi revin. Se pare ca am cam intarziat cu licoarea trebuia luata mai devreme. Incep sa imi revin asa ca imi indrept capul spre fereasta. Pe fereastra se putea zarii gradina vecinului in care se jucau copiii lui. Un copil cel mai pretios lucru pe care il are este inocenta, daca o pierde nu mai poate fi considerat copil,ci ceva mai mult deja este considerat un om matur. Stau pur si simplu si ma uit la ei cum se joaca si un sentiment de nostalgie incepe sa ma cuprinda amintiri dragi candva si dureroase acum incep sa imi umble prin cap. Si amintirea cu el la fel. Profesorul care m-a invatat tot ce stiu dar care acum nu mai este cel putin asa mi se spune, asa imi spune creierul, dar inima imi spune ca nu este asa. As vrea sa fie adevarat dar nu este iar dovada este ca astazi este inmormantarea lui. Din nou nostalgia pune stapanire pe mine si un sentiment de nesiguranta incepe sa ma cuprinda. Prea multe intrebari prea putine raspunsuri. Totusi acum am intels ceva: nu sunt ca ceilalti. Nu sunt un simplu adoescent care nu are alte griji decat scoala. Eu sunt diferita. Port pe umerii mei o povara pe care nimeni nu ar trebui sa o poarte.Eu nu imi pot deschide sufletul in fata nimanui, niciodata nu am vrut ca lumea sa ma compatimeasca, indiferent de situatie am tinut capul sus si am sperat desi inima mea plangea. Mereu am fost considerata mai ciudata dar nu am lasat asta sa ma afecteze pentru ca asa m-a invatat el.
~Flash back~
O zi normala de toamna cel putin asa a inceput.Cerul este innorat si prevesteste ploaie . Frunzele copacilor zboara provacandu-mi un sentiment de nostalgie. Nu am decat doisprezece ani. Nu stiu sa fac altceva decat sa plang incontinuu. Sunt intr-un cimitir. Miile de morminte zac cu cate o floare pe ele. Nu este nimeni in jur. Vantul adie usor si ma face sa tremur. Simt cum ma pierd in amintiri dureroase, in capul meu rasuna doar sunete de gloante as vrea sa se opreasca zgomtul acesta nu mai pot rezista. Dar de data asta e ceva diferit sunetul este atat de clar pare atat de adevarat. Dupa o ultima impuscatura urmeaza un tipat atunci mi-am dat seama ca este adevarat. Ma indrept speriata spre sursa zgomotului si ajung sa intru intr-un cavou. In fata mea sunt doi oameni unul la pamant mort iar altul in picioare se uita in jos la cel mort. Privesc inmarmurita, impietrita scena. Imi pun mana la gura pentru a opri tipatul ce vroia neaparat sa iasa din mine. Dar omul din picioare isi ridica fata si se uita la mine cu o privire sadica ce imi taia respiratia. Incepe sa rada si se indreapta cu pasi marunti spre mine. Desi incerc nu ma pot misca tot ce incerc este inzadar. El se indrepta spre mine si atunci m-am speriat tip si incep sa fug. El nu fuge ci merge dupa mine. Parca este posedat. Imi este frica , nu stiu ce sa fac. Alerg si incerc sa gasesc iesirea. Iar el este dupa mine. Nu imi mai simt picioarele dar continui sa fug si deodta in fata mea vad o lumina s-ar putea sa fie iesirea. Fara a sta pe ganduri ma indrept spre ea. Fug si fug, continui sa fug asta am facut toata viata si asta fac si acum. Cu lacrimi in ochi continui sa fug si intru in incapre. Inchid usa si o incui. Imi tin ochii inchisi sperand ca totul este un vis, dar cand ii deschid realizez ca nu este un vis ci un cosmar. In camera in care am intrat este in mijloc un fel de masa din ciment. Pe pereti sunt schelete incatusate. Era ca o scena dintr-un film de groaza. Cad in genunchi imi acopar ochii si incep sa tip. Dar rau am facut. Imediat am auzit voci si speriata nu stiam incotro sa o apuc asa ca am lesinat. Cand m-am trezit eram legata alturi de schelete inca auzeam vocile care nu incetau sa se opreasca:
-Las-o e doar un copil!
-Nu a vazut prea multe nu ii putem permite sa traisca.
Cum adica nu imi pot permite sa traiesc vor sa ma omoare? Nu m-am putut stapanii si am inceput sa plang. Asa ca le-am atras atentia. Se indreapta spre mine unul dintre barbati, cel care m-a urmarit mai devreme avea un cap in mana. Vroiam sa plang si sa tip dar stiam ca nu va ajuta asa ca am incercat sa vorbesc. Nu stiu daca e din cauza curajului sau din cauza fricii dar simteam ca innebunesc.
-Incurand vei fi ca ea!
Auzind asta imi ridic incet capul si incep sa rad .
-N-ai decat sa ma omori oricum nu mai am nimic de pierdut.
Cand au auzit asta au ramas oarecum inmarmuriti. Acel barbat a indreptata pistolul spre tampla mea asteptand parca sa tip si sa cer indurare. Dar eu raman ferma si il privesc cat se poate de indiferent. Se enerveaza si imi da drumul din catuse si imi spune sa plec ca nu va urmarii. Dar eu stiam ca daca voi indraznii sa plec ma va omori, macar asa nu ii voi satisface placerile, nu voi arata ca imi este frica. Simt ca innebunesc, nu stiu cine este aceasta noua eu careia nu ii este frica. Nu stiu dar mi se pare interesanta.Vazand ca nu fug se enerveaza ma apuca de mana si ma taraste spre o celula sa ma inchida dar intr-un moment in care nu a fost atent ii iau pistolul si il indrept spre el cu mana tremurand. El zambeste. Privirea mea il satisface. Ma indeamna sa trag. Eu fug cat pot iar el dupa mine. Ajung intr-o fundatura si atunci ma opresc si ma intorc. El era chiar acolo si avea alt pistol pe care si-l scoate. Se apropie de mine cu pasii marunti. Inima imi bate din ce ce in ce mai tare parca incercand sa iasa. Imi era frica si nu o mai puteam ascunde. Indreapta pitolul spre tampla mea si trage. Eu inchid ochii , dar nu mor. A tras dar nu am murit, nu simt nimic. El incepe sa injure cat poate de tare si de nervos. Se pare ca nu mai avea gloante.Se aseaza pe vine si imi cere pistolul. Eu il tin strans la piept cu mana pe tragaci si capatul pistolului indreptat spre el. Nu vrau sa dau drumul pistolului. Ma prinde de gat si ma ridica in sus. Respir din ce in ce mai greu. Imi da drumul jos si ma indeamna din nou sa trag. Pare ca se joaca cu mintea mea. Nu mai suportam, intr-un acces de furie l-am impuscat in piept, el ramane socat cateva secunde dupa care incepe sa rada si cade jos spunand:
-Ne vadem in iad pustoaico!
Incep sa plang si ma apropii de el ii strig sa reziste. Dar el moare. Ma dau inapoi pana ce ma lovesc de peretele rece si cad in genunchi, tip cat pot de tare. Cand imi privesc mainile vad doar sange. Nu pot eu sa il omor. Inchid ochii si tip din nou cat se poate de tare. Dupa aceea aud din nou voci care se indreapta spre mine. In intuneric se pot zarii cateva siluete de barbati care se uita la mine cu groaza. Un barbat cam de cincizeci de ani cu parul carunt pe alocuri slab, inalt si bine facut pentru varsta lui se apropie de mine cu o pivire blanda. Eu ma indepartez si indrept pistolul spre el. Imi spune ca nu e rau sa ii dau pistolul. Ma las convinsa. Ii dau pistolul dupa care lesin din nou. Cand ma trezasc eram intr-un pat de spital. Totul era alb. In salon intra barbatul cu aceasi privire care imi spune:
-Ma numesc Hiruko si de astazi pustoaico esti in custodia mea.
~End Flash back~
El ma invatat atatea si eu nu am fost in stare sa il apar. Dar nu mai stau mult pe ganduri , caci ceasul arta ora 12:30 si intr-o ora intru la cursuri asa ca ma indrept spre camera mea imi iau o pereche de blugi negrii si un ticou alb stans pe corp. In picioare imi iau niste sandale cu toc. Imi iau ghiozdanul si ies din curte indreptandu-ma spre liceu.
Trey
-Karina
Incep incet sa ma trezesc. Soarele, desi sunt trase draperiile, reuseste sa intre cu razele sale in caemra mea. Deschid ochii si ma las orbita de lumina. Ma ridic incet din pat si ma indrept alene spre baie. Intru in baie si ma spal pe fata. Cu fiecare picatura de apa care imi stropea chipul simteam un fior placut care ma cutremura in tot corpul. Dupa ce ma spal ma indrept spre sifonier din care imi iau o pereche de blugi si o bluza neagra. Cobor scarile si intru in bucatarie. Bucataria era frumos mobilata cu piese din lemn de stejar. Si in coltul din stanga era un frigider.Il descid si iau din el un pahar cu o substanta verde si putin gelatinoasa.Desi ii stiam bine rostul ezitam sa o aiu din cauza gustului. Ridic incet paharul si il indrept spre gura. Licoarea incepe sa imi alunece din gura pe gat. Avea un gust neobisnuit nici dulce nici amar nici placut nici neplacut. Exact ca un medicament cu gust acceptabil care il urasti pentru ca e medicament. Dupa ce il termin simt cum ma cutremura tot corpul si ma simt ametita ca de fiecare data. Ma asez pe un scaun aflat la indemana si incerc sa imi revin. Se pare ca am cam intarziat cu licoarea trebuia luata mai devreme. Incep sa imi revin asa ca imi indrept capul spre fereasta. Pe fereastra se putea zarii gradina vecinului in care se jucau copiii lui. Un copil cel mai pretios lucru pe care il are este inocenta, daca o pierde nu mai poate fi considerat copil,ci ceva mai mult deja este considerat un om matur. Stau pur si simplu si ma uit la ei cum se joaca si un sentiment de nostalgie incepe sa ma cuprinda amintiri dragi candva si dureroase acum incep sa imi umble prin cap. Si amintirea cu el la fel. Profesorul care m-a invatat tot ce stiu dar care acum nu mai este cel putin asa mi se spune, asa imi spune creierul, dar inima imi spune ca nu este asa. As vrea sa fie adevarat dar nu este iar dovada este ca astazi este inmormantarea lui. Din nou nostalgia pune stapanire pe mine si un sentiment de nesiguranta incepe sa ma cuprinda. Prea multe intrebari prea putine raspunsuri. Totusi acum am intels ceva: nu sunt ca ceilalti. Nu sunt un simplu adoescent care nu are alte griji decat scoala. Eu sunt diferita. Port pe umerii mei o povara pe care nimeni nu ar trebui sa o poarte.Eu nu imi pot deschide sufletul in fata nimanui, niciodata nu am vrut ca lumea sa ma compatimeasca, indiferent de situatie am tinut capul sus si am sperat desi inima mea plangea. Mereu am fost considerata mai ciudata dar nu am lasat asta sa ma afecteze pentru ca asa m-a invatat el.
~Flash back~
O zi normala de toamna cel putin asa a inceput.Cerul este innorat si prevesteste ploaie . Frunzele copacilor zboara provacandu-mi un sentiment de nostalgie. Nu am decat doisprezece ani. Nu stiu sa fac altceva decat sa plang incontinuu. Sunt intr-un cimitir. Miile de morminte zac cu cate o floare pe ele. Nu este nimeni in jur. Vantul adie usor si ma face sa tremur. Simt cum ma pierd in amintiri dureroase, in capul meu rasuna doar sunete de gloante as vrea sa se opreasca zgomtul acesta nu mai pot rezista. Dar de data asta e ceva diferit sunetul este atat de clar pare atat de adevarat. Dupa o ultima impuscatura urmeaza un tipat atunci mi-am dat seama ca este adevarat. Ma indrept speriata spre sursa zgomotului si ajung sa intru intr-un cavou. In fata mea sunt doi oameni unul la pamant mort iar altul in picioare se uita in jos la cel mort. Privesc inmarmurita, impietrita scena. Imi pun mana la gura pentru a opri tipatul ce vroia neaparat sa iasa din mine. Dar omul din picioare isi ridica fata si se uita la mine cu o privire sadica ce imi taia respiratia. Incepe sa rada si se indreapta cu pasi marunti spre mine. Desi incerc nu ma pot misca tot ce incerc este inzadar. El se indrepta spre mine si atunci m-am speriat tip si incep sa fug. El nu fuge ci merge dupa mine. Parca este posedat. Imi este frica , nu stiu ce sa fac. Alerg si incerc sa gasesc iesirea. Iar el este dupa mine. Nu imi mai simt picioarele dar continui sa fug si deodta in fata mea vad o lumina s-ar putea sa fie iesirea. Fara a sta pe ganduri ma indrept spre ea. Fug si fug, continui sa fug asta am facut toata viata si asta fac si acum. Cu lacrimi in ochi continui sa fug si intru in incapre. Inchid usa si o incui. Imi tin ochii inchisi sperand ca totul este un vis, dar cand ii deschid realizez ca nu este un vis ci un cosmar. In camera in care am intrat este in mijloc un fel de masa din ciment. Pe pereti sunt schelete incatusate. Era ca o scena dintr-un film de groaza. Cad in genunchi imi acopar ochii si incep sa tip. Dar rau am facut. Imediat am auzit voci si speriata nu stiam incotro sa o apuc asa ca am lesinat. Cand m-am trezit eram legata alturi de schelete inca auzeam vocile care nu incetau sa se opreasca:
-Las-o e doar un copil!
-Nu a vazut prea multe nu ii putem permite sa traisca.
Cum adica nu imi pot permite sa traiesc vor sa ma omoare? Nu m-am putut stapanii si am inceput sa plang. Asa ca le-am atras atentia. Se indreapta spre mine unul dintre barbati, cel care m-a urmarit mai devreme avea un cap in mana. Vroiam sa plang si sa tip dar stiam ca nu va ajuta asa ca am incercat sa vorbesc. Nu stiu daca e din cauza curajului sau din cauza fricii dar simteam ca innebunesc.
-Incurand vei fi ca ea!
Auzind asta imi ridic incet capul si incep sa rad .
-N-ai decat sa ma omori oricum nu mai am nimic de pierdut.
Cand au auzit asta au ramas oarecum inmarmuriti. Acel barbat a indreptata pistolul spre tampla mea asteptand parca sa tip si sa cer indurare. Dar eu raman ferma si il privesc cat se poate de indiferent. Se enerveaza si imi da drumul din catuse si imi spune sa plec ca nu va urmarii. Dar eu stiam ca daca voi indraznii sa plec ma va omori, macar asa nu ii voi satisface placerile, nu voi arata ca imi este frica. Simt ca innebunesc, nu stiu cine este aceasta noua eu careia nu ii este frica. Nu stiu dar mi se pare interesanta.Vazand ca nu fug se enerveaza ma apuca de mana si ma taraste spre o celula sa ma inchida dar intr-un moment in care nu a fost atent ii iau pistolul si il indrept spre el cu mana tremurand. El zambeste. Privirea mea il satisface. Ma indeamna sa trag. Eu fug cat pot iar el dupa mine. Ajung intr-o fundatura si atunci ma opresc si ma intorc. El era chiar acolo si avea alt pistol pe care si-l scoate. Se apropie de mine cu pasii marunti. Inima imi bate din ce ce in ce mai tare parca incercand sa iasa. Imi era frica si nu o mai puteam ascunde. Indreapta pitolul spre tampla mea si trage. Eu inchid ochii , dar nu mor. A tras dar nu am murit, nu simt nimic. El incepe sa injure cat poate de tare si de nervos. Se pare ca nu mai avea gloante.Se aseaza pe vine si imi cere pistolul. Eu il tin strans la piept cu mana pe tragaci si capatul pistolului indreptat spre el. Nu vrau sa dau drumul pistolului. Ma prinde de gat si ma ridica in sus. Respir din ce in ce mai greu. Imi da drumul jos si ma indeamna din nou sa trag. Pare ca se joaca cu mintea mea. Nu mai suportam, intr-un acces de furie l-am impuscat in piept, el ramane socat cateva secunde dupa care incepe sa rada si cade jos spunand:
-Ne vadem in iad pustoaico!
Incep sa plang si ma apropii de el ii strig sa reziste. Dar el moare. Ma dau inapoi pana ce ma lovesc de peretele rece si cad in genunchi, tip cat pot de tare. Cand imi privesc mainile vad doar sange. Nu pot eu sa il omor. Inchid ochii si tip din nou cat se poate de tare. Dupa aceea aud din nou voci care se indreapta spre mine. In intuneric se pot zarii cateva siluete de barbati care se uita la mine cu groaza. Un barbat cam de cincizeci de ani cu parul carunt pe alocuri slab, inalt si bine facut pentru varsta lui se apropie de mine cu o pivire blanda. Eu ma indepartez si indrept pistolul spre el. Imi spune ca nu e rau sa ii dau pistolul. Ma las convinsa. Ii dau pistolul dupa care lesin din nou. Cand ma trezasc eram intr-un pat de spital. Totul era alb. In salon intra barbatul cu aceasi privire care imi spune:
-Ma numesc Hiruko si de astazi pustoaico esti in custodia mea.
~End Flash back~
El ma invatat atatea si eu nu am fost in stare sa il apar. Dar nu mai stau mult pe ganduri , caci ceasul arta ora 12:30 si intr-o ora intru la cursuri asa ca ma indrept spre camera mea imi iau o pereche de blugi negrii si un ticou alb stans pe corp. In picioare imi iau niste sandale cu toc. Imi iau ghiozdanul si ies din curte indreptandu-ma spre liceu.
Trey
-Karina
Learn from yesterday, live for today, hope for tomorrow.