Razbunarea nu este o solutie

[kida's mistery]

Hey am revenit, scuze ca durat atat dar de scoala.
Asa in fine sper sa va placa si astept pareri, apropo multumesc celor care au comentat si nu m-am suparat ca de asta m-am inscris pe site sa ma perfectionez.


2.Nu vrau sa mor!

-Trey! de ce nu ma aude? incerc sa tip cat pot de tare dar in zadar el nu ma aude. Imi tot spune sa nu mor, dar eu nu voi muri. Acum sunt bine m-am trezit, de ce nu vede? Atunci brusc realizez ca nu mai simt nici o durere, ce inseamna asta? am murit? nu, nu vreau sa mor, nu asa. Inca nu sunt pregatita sa ii revad. Inca nu pot da ochii cu ei, desi as vrea, inca nu pot mai am inca ceva de facut inainte sa ii vad. Deodata o lumina alba imi invadeaza ochii, practic ma orbeste, dar in acea lumina incep sa zaresc diverse imagini. Imagini de mult inchise in inima mea, amintiri cu familia mea, tata, mama, bunicii mei si sora mea.
-Vino cu noi! Ai facut destule, pentru multi oameni, este in regula acum este timpul sa te odihnesti, imi spune o fameie de vreo treizeci si sase de ani. Avea o voce asa de calda, o fata angelica parca radiind, ochii caprui se contrastau cu fata ei alba iar parul negru ca abanosul lumina in intuneric. Chiar mi-a fost dor de ea.
-Nu pot mai am multe de facut. Spun eu lasand capul in jos si incercand din rasputeri sa-mi stapanesc lacrimile. Atunci ea ma ia in brate si imi mangaie capul, ce dor mi-a fost de asta. Ce dor mi-a fost de mama.
-Ne vedem cand te vei hotari sa ne revezi, spune ea dadu-mi drumul si indepartandu-se de mine parca zburand. Lumina din jurul meu incepe sa dispara lasand loc intuneicului. In fata mea apare un geam mare cat mine. Prin el pot zarii o fata de cincisprezece ani cu parul negru ca smoala si ochii verzi, parea foarte trista, in ochii ei se putea citii suferinta de care a avut parte pana in prezent. Pe obraz incepe sa i se prelinga o lacrima iar eu intind mana sa i-o sterg, iar ea face acelasi gest simultan, unindu-ne mainile pe suprafata rece ca gheata a geamului. Atunci realizez totul fata imi parea asa de cunoscuta, eram eu, adica sunt eu.
-Mori! Asa este mai bine, ii vei revedea pe toti. Atunci am inteles nu sunt eu este intunericul din inima mea, este agonia pe care incerc mereu sa o ascund de toti dar nu pot sa o ascund de mine.
-Lasa totul in urma iti este dor de ei, meriti si tu putina fericire dupa atata timp.Mori!
-Nu vreau! si spunand asta sparg oglinda si aud o voce calda care spune “Acum te poti intoarce ai invins in cele din urma intunericul din inima ta.”. Si din nou incep sa simt durerea, nu credeam ca ma voi burura asa de mult sa o simt . Din nou aud zgomot in jurul meu, dar nu aud asa de multe voci, este doar una care parca ma ghideaza din intunericul in care ma aflu. Urmez vocea si ma aproprii din ce in ce mai mult de o lumina alba si calda. Si incerc sa imi deschid ochii. Este asa de dureros dar trebuie, nu mai pot sta asa in intuneric nu mai suport. Asa ca imi deschid ochii. Vad o lumina alba si lunga si am realizat ca este un bec din interiorul aeroportului. Deci cand i-am vazut pe toti a fost doar o iluzie a inimii. Dupa ce ma dezmeticesc putin il vad pe Trey care ma tinea in brate. Avea ochii inchisi si imi spunea inca sa nu mor. Atunci ridic cu greu mana si i-o pun pe obraz. In urmatoarea secunda el deschide ochii si imi zambeste. Ma ajuta sa ma ridic. Desi nu vroiam sa recunosc rana de la umar inca ma durea, dar nu asa de rau pe cat am crezut ca vadurea. Privind rana observ ca glontul nu a intrat ci s-a oprit intr-un medalion pe care il prtam, si medalionul se infipsese putin in piele facand cateva picaturi de sange sa iasa si dand o durere insuportabila. Dar acum eram bine.
-Ce s-a intamplat? intreb eu buimaca.
-Pai, l-ai prins pe Clim acum este in drum spre politie iar o ambulanta se indreapta spre noi sa-ti acorde primul ajutor, dar nu cred ca mai ai nevoie.
Ii zambesc usor dupa care ma indrept spre iesirea din aeroport. Afara erau multi reporteri asa ca ezit sa ies.
-Haide, un elicopter ne asteapta pe acoperis, spune Trey aratandu-mi calea.
Ne urcam pe scara rulanta care duce pe acoperis iar din elicopter coboara Boss.
-Ce a fost in mintea ta?daca mureai? desi nu vroiam sa aud acele cuvinte stiam ca are dreptate. Era pentru prima data cand ma lasasem condusa de sentimente. Nu mai vroiam sa fac o asemenea gresala nicio data. Asa ca ascultam cu capul plecat tot ce spunea Boss, ca un copil ce este dojenit de parinti. Dar spre norocul meu Trey l-a oprit pe Boss spunandu-i ca am suferit destul pentru o zi. Si asa am scapat destul de usor de Boss. Trey ma ajuta sa ma urc in elicopterul ce avea ca destinatie orasul meu natal. Dupa un zbor de doua ore in care nimeni nu a scos nici un cuvant elicpterul aterizeaza langa o masina neagra iar Boss ma indeamna sa ma urc in ea spunand ca ma va duce acasa. Imi iau la revedere de la Trey si ma indrept spre masina. Ma urc in ea si pornesc in sfarsit spre casa. Dupa zece minute ajung in fata unei porti mari din fier si beton vopsita in portocaliu. Cobor din masina si fac semn soferului sa plece. Descui poarta iar in spatele ei se escundea o casa cu oua etaje tot de culoare portocalie. Ma indrept spre ea cu pasi marunti si caut in buzunar cheia. Dupa ce o gasesc descui usa maro din lemn si intru. In fata mea se asterne un hol lung cu mai multe usi fiecare ducand undeva. Ma descalt si pasesc pe gresia rece incet, incercand sa profit cat mai mult de acest sentiment de racoare pe care mi-l oferea gresia. Dar eram foarte obosita asa ca na indrept spre camera mea. Ajung in fata unei usii duble tot din lemn si o deschid incet. In fata mea se putea zarii geamul cu drapeii albe ca neaua iar in stanga un pat de mijloc cu asternuturi albastre, langa se afla sifonierul si masuta de machiaj iar in partea dreapta o masuta pe care era un televizor. Ma intind in pat fara a ma mai schimba, eram asa de obosita. Afara deja se lasase intunericul asa am adormit repede gandindu-ma la ziua precedenta si la ziua ce va urma.