Punem pariu [16-18+]

[Psike]

.Dudiii am zis ca urmau capitole scurte, dar am pus cate doua de asta *** .
BLforever welcome si te mai astept.

Cap. 10

Am luat-o spre centru, pe jos, lovindu-ma uneori pe trecatori, insa nici ca intorceam capul sa ma uit. Imi simteam mintea lucrand repede si nu puteam sta locului o clipa. Ajuns in fata spitalului am parcurs parcarea si am mers catre intrare; mirosul de spirt, medicamente, bolnavii pe holuri, infirmierele cu zambetele lor false m-au lovit direct si am avut impresia c-am facut un pas in spate.
Am inspirat usor si m-am dus sa intreb la biroul de informatii in ce salon este; m-am indreptat catre etajul III si usor deranjat de tot acel alb, am gasit in final salonul, dupa ce-am parcurs holuri ce dadeau in usi, alte holuri, sali si iar holuri. O asistenta ce tocmai iesea mi-a spus ca pacientul se odihneste, ca doamna plecase si ca pot intra peste o ora.
M-am asezat pe o bancuta tot alba, cata puritate, lasandu-mi ghiozdanul la picioare si m-am rezemat de perete. Am inchis ochii incercand sa rememorez ce se intamplase in ultima perioada: ma mutasem la alt liceu, locuiam cu bunica, ai mei se certau rau de tot, am o amica, am mancat bataie si Vlad va fi cu ochii pe mine, iar directorul o sa-mi tina predica, plus bunicul. Nimic bun, doar iluzii cat firul de par, vise din nisip si multe nemultumiri.
Poate ar fi fost mai bine sa raman cu ai mei si sa continui studiile la fostul liceu? Macar acolo aveam cativa prieteni si il vedeam zilnic si pe fratele meu; asa nu l-am mai vazut de aproape doua saptamani. Am zambit usor si ma intrebam oare ce face el, i-o fi dor de mine, cum e sa stea cu ai mei si sa pice la jumatate de fiecare data. E prea mic sa inteleaga , dar cel mai afectat.
„Hai mai, va fi bine! Crede-ma eu mereu am dreptate si daca nu sa ma fac piticel!”
Dragul meu prieten nici pe tine nu te mai am; macar mi-au ramas amintirile ce acum imi par bucati desprinse din paradis. Am impresia ca le tin in buzunar si cand am nevoie le scot si le privesc. Dar sunt asa de micute si fragile, incat mi-e teama sa nu le sfarm, le privesc cu gingasie si chipul tau mi-apare surazator.
Simt o atingere usoara pe umarul stang si intr-o clipa am crezut ca esti chiar tu, dar cand am deschis ochii nu era decat aceeasi asistenta.
-Poti intra acum!
Cand am pasit dincolo de usa am fost usor orbit de tot acel alb, ca si cum raiul s-ar fi pogorat acolo. Usa s-a inchis incet si toate zgomotele s-au stins, totul era invelit in giulgiul unei linisti profunde si parca o puteam vedea. Era ca o tesatura subtire pe un material matasos cu fire cusute in ochiuri largi, iar culorile cresteau si descresteau in luminozitate si contrast in functie de cum cadea lumina.
Salonul era o camera micuta, zugravita intr-o culoare calda de galben si se vedea ca e facut recent. Doua dulapuri micute albe, unul langa pat pe post de noptiera, unde erau puse medicamentele si un pahar cu apa, iar celalalt purta o vaza de flori-crini albi.
M-am asezat pe scaunul de langa pat si l-am privit. Nu era ca si cum suferea sau sa fi fost ca altii sa nu se poata odihni de dureri; chipul ii era acoperit de-o expresie calma, iar mainile se odihneau pe cearceaful ce mirosea a lamaie. Am zambit si l-am sarutat usor pe frunte, asa cum faceam cand era mic. Mi-era atat de drag de el si l-as fi strans in brate ca pe un copil.
Imi amintesc ca in cei sase ani cat statusem la tara ma jucasem mai mult cu el, decat cu alti copii. Fiind mai retras de fel nu puteam sa ma bag in seama cum faceau ceilalti, iar cand imi erau luate jucariile nu indrazneam sa le cer inapoi. Si de fiecare data asteptam intr-un colt, singur, ca el sa vina si sa mergem acasa; inca ii mai simt mana mare si calda strangand-o usor pe a mea.
Sunt atatea clipe frumoase de care imi amintesc cu drag; cum ar fi somnul dulce pe iarba proaspat cosita sau plimbarile pe camp. Eram oarecum fascinat de toate acele culori stralucitoare are ogoarelor acoperite cu diferite cereale, iar el imi explica cu glas de parinte cum se numesc si la ce folosesc. Mai port in gand gustul dulcetii facute de bunica sau placintele cu fructe si miere dupa care asteptam toata ziua.
Copilaria a fost cea mai frumoasa perioada a vetii mele si singura fericita. Dupa ce am venit la parinti totul s-a inchis ca un cerc;am fost pus in fata unui program ce trebuia respectat, fara libertate, fara prea mult timp de joaca, fara vizite la bunici, doar in vacante. Imi lipsea enorm de mult acel taram al libertatii si al bunatatilor, dar mai ales locul in care auzisem atatea povesti si in care rasesem cu pofta de atatea ori.
Tin minte ca in prima saptamana in care venisem la parinti n-am vrut sa mananc nimic si mi s-a facut rau. M-au trimis la bunici si mi-am revenit, iar apoi am ajuns iarasi la ei. Dupa inca cateva incercari de a reveni si ramane acolo am inceput sa ma obisnuiesc. Incet acel gri nu mai parea atat de infiorator, doar rece; m-am obisnuit cu singuratatea, cu faptul ca n-am cui sa-i vorbesc sincer si ca bunicii vor ramane acolo, departe.
Nu stiu daca suna egoist sau poate gresit, dar mereu am crezut ca ai mei n-au fost de acord ca eu sa tin la bunici mai mult ca la ei. Insa e si normal daca m-au crescut. Nu de multe ori m-am ridicat si am comentat cand mama sau tatal meu le faceau reprosuri, in ochii mei n-aveau acest drept. Consideram ca merita respectati si pentru mine erau adevaratii parinti.
Incet bunicul a deschis ochii si am putut zari iarasi acea privire calda dupa care tanjisem; fara vreun cuvant l-am imbratisat usor si am ramas asa cateva minute. Tot raul si ura din zilele precedente se evaporau treptat.
M-am intors acasa inainte sa se intunece, aveam o teama legata de mersul prin oras pe intuneric. Am intrat usor, rasucind incet cheia in broasca si lasandu-mi adidasii. Bunica se pare ca se culcase deja, asa ca am mers la mine in camera.
Fusese o zi obositoare si presimteam ca asta nu era decat inceputul. Am facut un dus scurt, apoi m-am schimbat in haine de casa si m-am bagat in pat. Nu-mi facusem temele si speram sa nu fiu tras la raspundere, o nota proasta era acum ultima mea grija.