Problemele adolescentei

[Tweety]

Buna, am venit cu un nou capitol. Multumesc mult pentru comentarii. Sper ca acest capitol este mai bun ca si celelalte. Astept orice fel de critica. Spuneti-mi tot ce aveti pe suflet :))
Lectura placuta. :X

Capitolul 5: Durere
Alergam. Fugeam cat ma tineau picioarele, desi nu stiam unde ma duc. Eram vlaguita, viata se scurgea din mine dupa fiecare minut care trecea. Respiratia mea era adanca si greoaie. Privirea mea era atintita spre o lumina aurie. O lumina aurie care parea a fi ultima mea scapare din acel abis infiorator, atat de rece si atat de plin de ura. Dintr-o data, sunete infioratoare imi inundara urechile. Am inceput sa tremur incontrolabil. Lumina devenea din ce in ce mai slaba,fiind inghitita de acel intuneric infiorator, odata cu ea stingandu-se si ultima farama de speranta din inima mea. Acum plangeam. Lacrimi amare se prelingeau pe fata mea alba. Mintea mea era invadata de imagini dureroase , din trecutul meu. Simteam ca explodez. Preferam sa mor, decat sa mai sufar atat. Era atat de ciudat, atat de dureros, atat de neasteptat pentru mine. Si totusi prin minune totul se opri. Strigatele disperate incetara, lumina aparu din nou. Numai ca de aceasta data simteam o energie intunecata care ma invaluia. Era atat de rece , atat de sumbra,incat imi invada pana si cele mai ascunse coltisoare ale mintii mele chinuite.
Brusc am realizat ca nu eram singura in acel infern. Cineva mai era cu mine. Ii simteam prezenta , ii simteam inima batand langa a mea. Stiam ca suferea ingrozitor. Era un suflet ratacit, plin de remuscari si suferinta. Nu isi putea gasi pacea. Si totusi poate asta eram si eu, poate suntem meniti sa fim impreuna in acest vid. Dar de ce ? Mii de intrebari, nici un raspuns. Ma las prada disperarii, cazand intr-o transa puternica. Simt cum sangele mi se prelinge pe buze. Era aproape, foarte aproape , gata sa atace in orice moment.

Ceasul desteptator suna. Nu credeam ca voi fi vreodata atat de bucuroasa sa-l aud, insa de data aceasta eram. Am deschis ochii brusc, privind tavanul. Firicele de transpiratie se prelingeau pe corpul meu. Parul castaniu era lipit de fata, iar mana mea tinea starns cersaful. Dar cel mai rau era faptul ca inca mai simteam sangele pe buzele mele uscate. Mi-am trecut incet mana peste ele. Nu am gasit nici o picatura din lichidul rosiatic. Inca mai tremuram, iar respiratia mea era apasata. Mintea mea incerca sa gaseasca un raspuns la intrebarile pe care le aveam. Totul a parut atat de real, dar stiam ca a fost un cosmar. Unul foarte infiorator, insa inima imi spunea altceva.
Mi-am indreptat privirea spre ceas, care indica ora opt. Astazi era sambata. Ma ridic alene din pat, simtind o durere puternica la cap. La ce noapte am avut nici nu ma mir. Ma indrept cu pasi marunti catre baie si ma privesc in oglinda. Aveam fata uscata, iar ochii mei erau rosii si tulburati. Iau putina apa si ma stropesc pe fata. Picaturile reci imi dadeau fiori placuti in tot corpul. Am inceput sa plang. Simteam nevoia sa ma descarc pe ceva. Ma simteam atat de singura, parasita, fara nimeni care sa-mi sara in ajutor la nevoie. Am ridicat mana si am lovit cu putere peretele. Firicele de sange se prelingeau acum pe mana mea. Am auzit usa de la baie deschizandu-se, dupa care am zarit-o pe mama ce ma studia. In privirea ei am putut vedea ingrijorarea insotita de o durere imensa. Ne-am privit timp de cateva secunde, dupa care am imbratisat-o strans, plangand pe umarul ei . Si ea plangea, dar simteam ca nu o face din cauza mea. Am indepartat-o putin pentru a-i vedea ochii. Cu un glas stins, am intrebat-o :
-Ce s-a intamplat ?
- Scumpo, stiu ca nu e momentul potrivit acum, insa trebuie sa afli asta de la mine, a inceput sa-mi zica cu ezitare.
-Este vorba despre tatal tau. A suferit un accident de masina in aceasta dimineata. Acum este la spital intr-o forma foarte grava.
Isi stapanea cu greu lacrimile. Incerca sa para puternica,pentru a nu ma ingrijora si mai mult. Intr-un mod ciudat simteam ca are legatura cu visul meu. Nu imi venea sa cred ca asa ceva era posibil. Am inceput sa tip si sa lovesc peretele de langa mine. Sangele se scurgea pe palmele mele, dar mie nu-mi pasa. Ma gandeam la un singur lucru, la tatal meu. Nu putea fi adevarat! Nu se putea intampla asa ceva, nu mie. Si atunci de ce s-a intamplat ? De ce soarta este atat de dura cu mine? Nu mai puteam suporta, era de o suta de ori mai rau ca visul meu. Realitatea era mult mai cruda, si nu ierta pe nimeni. Desi nu vroiam sa recunosc o stiam foarte bine. Tatal meu nu mai avea sa se intoarca. Acest tulburator gand mi-a intensificat durerea. M-am lasat usor in bratele mamei mele. Tot ce vedeam era imaginea tatalui meu. Imi aminteam de clipele frumoase petrecute alaturi de el. Dar erau doar amintiri. Eram ca o naluca ce se hranea numai cu vise. Nu vroiam sa ma intorc in lumea relala, nu vroiam sa mai sufar. Era prea mult. Nu mai eram constienta, probabil ca lesinasem, nici eu nu mai stiam. Ultimul lucru pe cale l-am auzit a fost vocea subtire a mamei mele ce ma chema inapoi. Am inchis ochii, lasandu-ma prada dureri.


***

M-am trezit intr-o incapere alba, dintr-un spital. Aveam perfuzii si eram inconjurata de o multime de asistente. Mi-am ridicat ochii, cautand pe cineva cunoscut. Una dintre asistente ma privi cu uimire dupa care spuse :
-Doamna Odwar, puteti intra acum. Pacienta s-a trezit.
Am vazut-o pe mama intrand pe usa. Eram uimita de ceea ce vedeam. Nu mai ramasese mare lucru din femeia frumoasa de altadata. Ochii sai albastrii erau incercanati si tulburati.A venit langa mine si m-a imbratisat. Eram fericita sa o am aproape. Mi-am amintit de tatal meu. Fara urma de speranta in glas am intrebat-o :
-Este mort, nu-i asa?
Ea ezita sa ma priveasca. Asteptam raspunsul pe care amandoua il stiam. Stiam ca nu se va mai intoarce. Vroiam sa-l vad. Vroiam sa stiu mai multe, desi avea sa ma doara. Mama nu era in masura sa-mi raspunda la intrebari. Nu vroiam sa o intreb pe ea. Suferise destul pentru o zi.
Am incercat sa par calma, desi nu eram. Mi-am privit mainile ce erau bandajate. Ea se uita la mine ingrijorata.
-Hanna, esti bine?
Cand i-am auzit vocea, o mica lacrima mi se prelinse pe obraz. Avea o voce asa de ragusita.
-Da mama, am zis fara pic de convingere. M-a prins de mana mea bandajata si mi-a zis :
-Stai linistita, totul va fi bine.
In acel moment stiam ca trebuie sa trec peste aceata etapa. Cu siguranta nu va fi prea usor, insa merita sa incerc. Nu puteam sa stau in aceasta stare pentru totdeauna. In mine se trezi un sentiment frumos, de mult pierdut, un sentiment numit speranta.