29-08-2010, 06:32 PM
În anul 1796, undeva la marginea Parisului, într-un sanatoriu, zăcea o tânără fecioară izolată într-o cameră goală, întunecată, în care nici măcar lumina lunii nu avea curaj să pătrundă. Acea fetişcană cu aparente probleme mentale era obsedată de un vis din viitor, în care blocurile turn erau văzute ca nişte pari înalţi ce păreau scări spre înaltul cerului. Un vis care avea să o condamne la acel întuneric din ospiciu, unde vina îi era prezentă în minte. Un vis ce avea să o condamne la cămăşi de forţă şi tratamente specifice acelor ani, un vis în care ea era un biet sufleţel chinuit de acel sentiment de FRICĂ.
Lacrimile îi curgeau pe obrajii albi, faţa îi părea din ceară iar trupul demult frumos era acum o simplă umbră. Sufleţelul urla din acea temniţă dar nimeni nu auzea. Nimeni nu ştia cine e, ce vrea sau măcar dacă există. Nici chiar ea, fata din acel sanatoriu parizian, cu vise mult prea îndrăzneţe pentru secolul al XVIII-lea, nu se mai recunoştea. Tot ce era real acum era DUREREA.
Într-o zi el auzi strigătul îndurerat al fetei. Se îndreptă către capătul întunecat al coridorului şi deschise uşa bine zăvorâtă a camerei reci. O văzu… Era la fel de frumoasă ca un înger. Părul negru îi cadea pe umerii dezgoliţi iar ochii îi străluceau ca două diamante. Pentru un moment rămase fascinat de frumuseţea angelică a fecioarei şi uită că ea e doar una dintre victimile sanatoriului. O strânse în braţe şi îi sărută ochii înlăcrimaţi. În acel moment, între cei doi se înfiripă un sentiment divin. Erau doar ei iar lumea, camera rece, coridorul întunecat şi sanatoriul parizian dispăruseră. În sfârşit se găsiseră unul pe celălalt. Cele două jumătăţi erau din nou împreună. Erau ca atunci, în timpurile străvechi, un singur suflet, îmbrăcat în IUBIRE…
- Ia-mă cu tine, te rog… Vreau să plec de aici, să stau tot timpul lângă tine… Vreau să mă ţii în braţe înainte să adorm şi să mă săruţi în fiecare dimineaţă când mă trezesc. Te rog…
- Şi eu vreau, dar e foarte greu să facem asta. Paza este foarte strictă aici.
Se deciseră ca în acea seară să evadeze. Nu ştiu ce i-a ajutat dar au reuşit. În momentul în care ea realiză că era în afara ospiciului şi a porţilor lui imense, lacrimi de bucurie îi inundară obrajii. Ceva îi creştea în suflet, o senzaţie nouă dar deosebită. Acum era cu el, noaptea nu avea să-i mai despartă niciodată, va adormi în sfârşit în braţele lui calde. Era atât de FERICITĂ…
Trecuseră ani buni de când locuiau împreună, departe de întunericul ÅŸi răceala ospiciului parizian. Aveau o casă frumoasă în centrul Parisului. Erau fericiÅ£i, se iubeau în fiecare zi mai mult dar le lipsea ceva. Un copil… Un suflet care să le zâmbească sincer în fiecare zi ÅŸi care să le spună “mamăâ€, “tatăâ€â€¦
ÃŽntr-o zi ea află că e însărcinată. Se duse la el ÅŸi îl luă în braÅ£e. ÃŽl sărută în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. Nici măcar nu găsea cuvintele potrivite ca să îi spună ce se întâmplă. “Ştii… cred că… de fapt sunt sigură… o să avem un copil… al nostruâ€. Ceva în sufletul ei se schimbase, apăruse un sentiment nou, o senzaÅ£ie pe care o visase mult timp. Dar care acum devenise reală. Pentru prima data în viaÅ£a ei se putea considera MAMĂ…
Lacrimile îi curgeau pe obrajii albi, faţa îi părea din ceară iar trupul demult frumos era acum o simplă umbră. Sufleţelul urla din acea temniţă dar nimeni nu auzea. Nimeni nu ştia cine e, ce vrea sau măcar dacă există. Nici chiar ea, fata din acel sanatoriu parizian, cu vise mult prea îndrăzneţe pentru secolul al XVIII-lea, nu se mai recunoştea. Tot ce era real acum era DUREREA.
Într-o zi el auzi strigătul îndurerat al fetei. Se îndreptă către capătul întunecat al coridorului şi deschise uşa bine zăvorâtă a camerei reci. O văzu… Era la fel de frumoasă ca un înger. Părul negru îi cadea pe umerii dezgoliţi iar ochii îi străluceau ca două diamante. Pentru un moment rămase fascinat de frumuseţea angelică a fecioarei şi uită că ea e doar una dintre victimile sanatoriului. O strânse în braţe şi îi sărută ochii înlăcrimaţi. În acel moment, între cei doi se înfiripă un sentiment divin. Erau doar ei iar lumea, camera rece, coridorul întunecat şi sanatoriul parizian dispăruseră. În sfârşit se găsiseră unul pe celălalt. Cele două jumătăţi erau din nou împreună. Erau ca atunci, în timpurile străvechi, un singur suflet, îmbrăcat în IUBIRE…
- Ia-mă cu tine, te rog… Vreau să plec de aici, să stau tot timpul lângă tine… Vreau să mă ţii în braţe înainte să adorm şi să mă săruţi în fiecare dimineaţă când mă trezesc. Te rog…
- Şi eu vreau, dar e foarte greu să facem asta. Paza este foarte strictă aici.
Se deciseră ca în acea seară să evadeze. Nu ştiu ce i-a ajutat dar au reuşit. În momentul în care ea realiză că era în afara ospiciului şi a porţilor lui imense, lacrimi de bucurie îi inundară obrajii. Ceva îi creştea în suflet, o senzaţie nouă dar deosebită. Acum era cu el, noaptea nu avea să-i mai despartă niciodată, va adormi în sfârşit în braţele lui calde. Era atât de FERICITĂ…
Trecuseră ani buni de când locuiau împreună, departe de întunericul ÅŸi răceala ospiciului parizian. Aveau o casă frumoasă în centrul Parisului. Erau fericiÅ£i, se iubeau în fiecare zi mai mult dar le lipsea ceva. Un copil… Un suflet care să le zâmbească sincer în fiecare zi ÅŸi care să le spună “mamăâ€, “tatăâ€â€¦
ÃŽntr-o zi ea află că e însărcinată. Se duse la el ÅŸi îl luă în braÅ£e. ÃŽl sărută în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. Nici măcar nu găsea cuvintele potrivite ca să îi spună ce se întâmplă. “Ştii… cred că… de fapt sunt sigură… o să avem un copil… al nostruâ€. Ceva în sufletul ei se schimbase, apăruse un sentiment nou, o senzaÅ£ie pe care o visase mult timp. Dar care acum devenise reală. Pentru prima data în viaÅ£a ei se putea considera MAMĂ…