04-07-2009, 04:56 PM
Ei bine..ma vad nevoita sa fac asta, avand in vedere ca a disparut si continuarea din cauza problemelor din ultimul timp..
Enjoy si spor la critici :D
Intr-o fractiune de secunda, m-a cuprins o senzatie sufocanta de deja-vu si mi-am dat seama ca treceam pentru a nenumarata oara prin aceasta situatie. Da, urma sa supravietuiesc. Dupa cateva ore, aerul urma sa ajunga si la mine. Tusea mi s-a oprit si am oftat cu repros spre propria-mi persoana. Mi s-au intamplat astfel de lucruri la fiecare vizita a unei rude, dupa ce Annie mi-a explicat, intr-un mod atat de bland incat si acum ma simt dator ei, faptul ca nu eram fiul ei natural. Viata din Canada cu siguranta m-a facut sa imi uit regulile de supravietuire in familie.
— Te rog, nu-mi spune ca ai uitat din nou! – vocea ragusita a mamei se indrepta spre usa de langa canapea, de langa mine, odata cu trupul ei imbatranit vag si mi-am dat seama ca nu vorbea cu mine sau cu Marie. Telefonul i l-am vazut aruncat in geanta mare si cafenie de pe jos, deci ramanea o singura posibilitate.
„La naiba!â€, mi-am permis sa strig inauntrul meu, apoi mi-am intors robotic privirea spre dreapta mea. M-a durut miscarea fara niciun motiv, dar, intr-un fel, ma asteptam la asa ceva. Din tocul usii, un adolescent mult mai matur decat multi adulti pe care ii vazusem, sufla ca si dupa un drum lung, cu parul ud de la ploaie si cu pielea-i inghetata. M-a privit in timp ce vorbea cu mama, zambind dupa ce si-a dat seama cine sunt. Era un zambet al unui om strain.
Lichidul din cana nu prezenta nicio imperfectiune la suprafata. Nu tremuram. Urma sa fiu inlemnit pentru putin timp. Era politicos sa il salut atunci, nu? I-am intors zambetul, dar nu mi-am dat seama daca m-a observat, deoarece inca vorbea cu mama.
— Salut. – nodul marinaresc din gat m-a impiedicat sa imi dezlipesc buzele si sa ii raspund, anuntandu-ma ca nu voi scoate oricum niciun sunet. Realizam ca nu a schimbat cu mama decat doua replici scurte.
Privirea lui imi facea un ochi sa arda si unul sa se relaxeze, ca si cum ar fi fost posibil sa plang si sa rad in acelasi timp, ca intr-o poveste veche. Era puternica si sigura, imi facea inima sa se deshidrateze pana la un nivel microscopic de emotie si sa creasca precum un burete langa apa de mandrie ca aveam un astfel de frate.
— Noi doi vom avea multe de recuperat. – a suras din nou, iar eu i-am raspuns. Folosea viitorul cu un scop prea bine stiut. Urma sa avem, adica urma sa se gandeasca si sa inventeze scenarii. Pentru prima data in cativa ani, simteam seva grea a curiozitatii curgandu-mi prin vene.
Noaptea era rece, dar uscata. Ma durea fiecare miscare a gurii, aceasta fiind lipsita de orice forma de lichid, in ciuda faptului ca, afara, ploaia era tot mai puternica. Cateodata uitam sa respir si, ciudat, nu ma deranja.
M-am hotarat sa merg pana in camera de zi, unde vazusem, cu cateva ore in urma, o sticla verzuie, pe jumatate goala, de apa plata. Dupa ce ajungeam acolo, as fi luat un pahar simplu, de whisky, din rafturile din lemn galbui ale bucatariei, l-as fi umplut, apoi m-as fi hidratat si m-as fi intors in dormitor.
Da, cu siguranta suna bine, atat de bine incat am avut impresia ca deja urmasem toti acei pasi, dar ghinion. Eram in continuare in pat, uscat si aproape adormit. Am numarat pana la trei si m-am ridicat.
Mi se parea uimitor faptul ca nu m-a durut absolut deloc. Nu aveam nici coloana rupta, nici oasele membrelor zdrobite. Nu stiam de ce aveam impresia ca trebuia sa fie asa, poate din cauza unui cosmar de caree nu eram constient inca. Mi-am intins bratele in aerul prea cald, apoi mi-am imbracat talpile goale in papucii vizibil noi, pufosi si albastri care se aflau la marginea din partea stanga a patului de o singura persoana.
De sus, totul parea mai mic, mai compact. M-am intors cu fata spre peretele care adapostea usa din lemn inchis la culoare, poate putin rosiatic. In spatele meu se afla un geam dublu, cu perdelele vechi date de-o parte si de alta a sa, pentru a face loc luminii. Ploaia torentiala chinuia sticla, dar o unda fragila de culoare rece tot imi facea posibila deplasarea. Intrarupatorul se afla de-a stanga usii, dar puteam sa aprind mult mai usor veioza clasica aflata pe una dintre mesele ce incadrau capatul patului, pe cea din dreapta. Pe cealalta imi permisesem sa-mi asez cartea favorita, din care citeam cand ma simteam nelinistit sau plictisit, alaturi de telefonul mobil care, din pacate, nu mai era unul demodat, ci unul nou pe care mi l-a daruit Marie cu cateva luni in urma. Nu-mi placea; nu intelegeam de ce trebuia sa renunt la vechiul meu „prieten†pe care il lovisem de atatea ori cu putere in diferitele noastre „incaierari†in favoarea unei masinarii care se putea deregla la prima intalnire cu podeaua. Ca si cand nu era suficient, trebuia sa fac inca o miscare pentru a-l porni, aceea de a-i ridica clapeta. Da..m-am incapatanat sa raman ascuns in intuneric.
Langa geam, in coltul peretelui drept, opus patului, mama a fost suficient de generoasa inca de cand am invatat sa citesc ca sa imi cumpere un biblioraft cu cinci etaje pe care, in timp, le-am umplut cu carti. Chiar si dupa atat de multi ani, tot ma simteam mandru uitandu-ma la ele. Langa el, linistit si nu foarte modern, se afla un birou din lemn lucios. Tineam bine minte faptul ca nu il mai vazusem nicaieri in casa, deci mama probabil il cumparase special pentru intoarcerea mea. Trebuia sa imi aduc aminte sa ii multumesc de dimineata. Ultimul obiect din acea parte a camerei s-a dovedit a nu fi nici mai mult, nici mai putin decat valiza mea adusa de atat de departe. Vazand-o, mi-am indreptat privirea automat spre dulapul de haine, cu doua usi, aflat pe partea opusa, fata-n fata cu ea, langa veioza. Ultimul perete era trist de gol, langa usa aflandu-se doar intrerupatorul si o oglinda de marime medie, inramata in lemn vechi, nelacuit, dar incredibil de atent cioplit.
Ceea ce m-a trezit din noua stare de visare nu a fost nimic altceva decat linistea; am incercat sa respir cu ajutorul gurii si nu s-a produs niciun sunet. Da, obiectivul initial: apa din sufragerie.
Usa visinie s-a deschis usor, fara niciun zgomot nedorit. Cu toate acestea, norocul mi-a fost limitat: podeaua veche din lemn dinafara dormitorului a tipat de durere inca de la primul pas. Am tras, cu greu, aer in piept si am ajuns la baza scarilor in mai mult de cincisprezece minute, sau cel putin asa mi s-a parut.
Parterul era suficient de luminat, becul galbui si economic din bucatarie fiind aprins. Pentru o clipa am crezut ca nu eram singurul care nu putea dormi, dar linistea mi-a soptit ca ma inselam. Am mers, usurat ca materialul moale al covorului era tacut, pana la canapea si am apucat cu o miscare smucita de somnambul sticla parca mai goala decat ma asteptam. Am fost tentat sa gust lichidul pe loc, dar mi-am amintit la timp ca nu era o proprietate personala. M-am resemnat si mi-am tarat papucii pana in bucatarie. Am cascat teatral, in timp ce imi duceam paharul la buze, chiar asteptandu-ma ca o prezenta invizibila sa se simta vinovata pentru ca m-a obligat sa fac un astfel de efort la ora doua si saisprezece minute, dupa cum insusi ceasul ieftin si digital de pe bufet arata.
Simtindu-ma mult mai bine in aerul racoros al acelor camere, am spalat obiectul proaspat golit, din sticla, apoi am ales, mimand un alt gest al oboselii, un pahar inalt pe care l-am umplut pana la refuz cu apa. Am atins cu buzele suprafata umeda ce depasea, in mod ciudat, limita acestuia, ca si cum l-as fi umplut cu gelatina de lamaie, nu cu una dintre substantele esentiale vietii, absorbind lichidul pana la un nivel acceptabil.
Putin mai implinit, m-am intors prin rotatie spre usa vopsita cu neglijenta in alb si am dorit sa ajung din nou in camera mea prea calda. M-am oprit o data in fata scarilor, cu paharul in mana dreapta si cu cealalta pe pilonul de lemn al acestora, amintindu-mi ca trebuia sa pastrez linistea. In acel moment am observat lumina albastra si prea stranie pentru inima mea de las, ce provenea din baie si am vrut sa urc mai repede. M-am grabit, vazand ca asa sunetul era mai scurt, insa doar pana la a treia treapta, cand am auzit un clichet si dara de lumina s-a stins. Am pufnit doar pentru mine, asteptand sa ma obisnuisc cu intunericul si, in acelasi timp, sa aud reprosul ironic al mamei, dar a doua parte nu s-a petrecut nici dupa un minut intreg de asteptare. Am inlemnit, dar nu am putut sa ma intorc, Am incercat sa urc in continuare, mult mai lent decat voiam, simtind permanent ca ceva urma sa ma prinda de haine si ca prezenta nevazuta din bucatarie se enervase.
M-am oprit din nou, inainte de a pasi pe podeaua etajului, apoi am mers si mai incet. Dintr-o data, era prea intuneric. Am intrat dintr-o singura miscare in dormitor, mirandu-ma ca apa din pahar isi pastrase nivelul. M-am sprijinit de usa, vrand sa gust din nou substanta putin calda, apoi fost surprins de un val slab de lumina. Fusese doar o pana de curent. Poate trebuia sa vizitez cativa doctori. M-am apropiat de fereastra si mi-am racorit din nou gatul, analizand frunzele arborelui al carui nume nu mi-l aminteam, fara sa fiu constient de faptul ca ploaia se risipise pana la disparitie. Dupa un numar necunoscut de clipe de visare, un lucru mi-a atras atentia.
Silueta dansa in valuri de lumina aurie a felinarelor, cu bratele indepartate de corp si cu fata greu de examinat spre cer. Primul impuls a fost sa cred ca era preot, sau, cel putin, un ucenic, modelul hainelor fiind inconfundabil, dar ora era straniu de tarzie pentru oamenii normali, nu ca pentru cei care obisnuiesc sa bantuie casele in cautarea unui pahar cu apa.
Dansatorul era gratios in lumina slaba si parea complet separat de lumea reala. Fata mi-a adoptat o masca trista, iar paharul a ajuns din doua miscari langa cartea si telefonul meu. Era tanar, iar mintea mea nu suporta ideea ca acel om nu era constient de propriul sau suflet.
„Fericiti cei saraci cu Duhul, caci acelora este Imparatia Cerurilor.â€, mi-am spus cu vocea perceputa si de fizic, apoi m-am adancit in asternuturi. Atunci am avut primul somn fara vise.
Enjoy si spor la critici :D
Intr-o fractiune de secunda, m-a cuprins o senzatie sufocanta de deja-vu si mi-am dat seama ca treceam pentru a nenumarata oara prin aceasta situatie. Da, urma sa supravietuiesc. Dupa cateva ore, aerul urma sa ajunga si la mine. Tusea mi s-a oprit si am oftat cu repros spre propria-mi persoana. Mi s-au intamplat astfel de lucruri la fiecare vizita a unei rude, dupa ce Annie mi-a explicat, intr-un mod atat de bland incat si acum ma simt dator ei, faptul ca nu eram fiul ei natural. Viata din Canada cu siguranta m-a facut sa imi uit regulile de supravietuire in familie.
— Te rog, nu-mi spune ca ai uitat din nou! – vocea ragusita a mamei se indrepta spre usa de langa canapea, de langa mine, odata cu trupul ei imbatranit vag si mi-am dat seama ca nu vorbea cu mine sau cu Marie. Telefonul i l-am vazut aruncat in geanta mare si cafenie de pe jos, deci ramanea o singura posibilitate.
„La naiba!â€, mi-am permis sa strig inauntrul meu, apoi mi-am intors robotic privirea spre dreapta mea. M-a durut miscarea fara niciun motiv, dar, intr-un fel, ma asteptam la asa ceva. Din tocul usii, un adolescent mult mai matur decat multi adulti pe care ii vazusem, sufla ca si dupa un drum lung, cu parul ud de la ploaie si cu pielea-i inghetata. M-a privit in timp ce vorbea cu mama, zambind dupa ce si-a dat seama cine sunt. Era un zambet al unui om strain.
Lichidul din cana nu prezenta nicio imperfectiune la suprafata. Nu tremuram. Urma sa fiu inlemnit pentru putin timp. Era politicos sa il salut atunci, nu? I-am intors zambetul, dar nu mi-am dat seama daca m-a observat, deoarece inca vorbea cu mama.
— Salut. – nodul marinaresc din gat m-a impiedicat sa imi dezlipesc buzele si sa ii raspund, anuntandu-ma ca nu voi scoate oricum niciun sunet. Realizam ca nu a schimbat cu mama decat doua replici scurte.
Privirea lui imi facea un ochi sa arda si unul sa se relaxeze, ca si cum ar fi fost posibil sa plang si sa rad in acelasi timp, ca intr-o poveste veche. Era puternica si sigura, imi facea inima sa se deshidrateze pana la un nivel microscopic de emotie si sa creasca precum un burete langa apa de mandrie ca aveam un astfel de frate.
— Noi doi vom avea multe de recuperat. – a suras din nou, iar eu i-am raspuns. Folosea viitorul cu un scop prea bine stiut. Urma sa avem, adica urma sa se gandeasca si sa inventeze scenarii. Pentru prima data in cativa ani, simteam seva grea a curiozitatii curgandu-mi prin vene.
Noaptea era rece, dar uscata. Ma durea fiecare miscare a gurii, aceasta fiind lipsita de orice forma de lichid, in ciuda faptului ca, afara, ploaia era tot mai puternica. Cateodata uitam sa respir si, ciudat, nu ma deranja.
M-am hotarat sa merg pana in camera de zi, unde vazusem, cu cateva ore in urma, o sticla verzuie, pe jumatate goala, de apa plata. Dupa ce ajungeam acolo, as fi luat un pahar simplu, de whisky, din rafturile din lemn galbui ale bucatariei, l-as fi umplut, apoi m-as fi hidratat si m-as fi intors in dormitor.
Da, cu siguranta suna bine, atat de bine incat am avut impresia ca deja urmasem toti acei pasi, dar ghinion. Eram in continuare in pat, uscat si aproape adormit. Am numarat pana la trei si m-am ridicat.
Mi se parea uimitor faptul ca nu m-a durut absolut deloc. Nu aveam nici coloana rupta, nici oasele membrelor zdrobite. Nu stiam de ce aveam impresia ca trebuia sa fie asa, poate din cauza unui cosmar de caree nu eram constient inca. Mi-am intins bratele in aerul prea cald, apoi mi-am imbracat talpile goale in papucii vizibil noi, pufosi si albastri care se aflau la marginea din partea stanga a patului de o singura persoana.
De sus, totul parea mai mic, mai compact. M-am intors cu fata spre peretele care adapostea usa din lemn inchis la culoare, poate putin rosiatic. In spatele meu se afla un geam dublu, cu perdelele vechi date de-o parte si de alta a sa, pentru a face loc luminii. Ploaia torentiala chinuia sticla, dar o unda fragila de culoare rece tot imi facea posibila deplasarea. Intrarupatorul se afla de-a stanga usii, dar puteam sa aprind mult mai usor veioza clasica aflata pe una dintre mesele ce incadrau capatul patului, pe cea din dreapta. Pe cealalta imi permisesem sa-mi asez cartea favorita, din care citeam cand ma simteam nelinistit sau plictisit, alaturi de telefonul mobil care, din pacate, nu mai era unul demodat, ci unul nou pe care mi l-a daruit Marie cu cateva luni in urma. Nu-mi placea; nu intelegeam de ce trebuia sa renunt la vechiul meu „prieten†pe care il lovisem de atatea ori cu putere in diferitele noastre „incaierari†in favoarea unei masinarii care se putea deregla la prima intalnire cu podeaua. Ca si cand nu era suficient, trebuia sa fac inca o miscare pentru a-l porni, aceea de a-i ridica clapeta. Da..m-am incapatanat sa raman ascuns in intuneric.
Langa geam, in coltul peretelui drept, opus patului, mama a fost suficient de generoasa inca de cand am invatat sa citesc ca sa imi cumpere un biblioraft cu cinci etaje pe care, in timp, le-am umplut cu carti. Chiar si dupa atat de multi ani, tot ma simteam mandru uitandu-ma la ele. Langa el, linistit si nu foarte modern, se afla un birou din lemn lucios. Tineam bine minte faptul ca nu il mai vazusem nicaieri in casa, deci mama probabil il cumparase special pentru intoarcerea mea. Trebuia sa imi aduc aminte sa ii multumesc de dimineata. Ultimul obiect din acea parte a camerei s-a dovedit a nu fi nici mai mult, nici mai putin decat valiza mea adusa de atat de departe. Vazand-o, mi-am indreptat privirea automat spre dulapul de haine, cu doua usi, aflat pe partea opusa, fata-n fata cu ea, langa veioza. Ultimul perete era trist de gol, langa usa aflandu-se doar intrerupatorul si o oglinda de marime medie, inramata in lemn vechi, nelacuit, dar incredibil de atent cioplit.
Ceea ce m-a trezit din noua stare de visare nu a fost nimic altceva decat linistea; am incercat sa respir cu ajutorul gurii si nu s-a produs niciun sunet. Da, obiectivul initial: apa din sufragerie.
Usa visinie s-a deschis usor, fara niciun zgomot nedorit. Cu toate acestea, norocul mi-a fost limitat: podeaua veche din lemn dinafara dormitorului a tipat de durere inca de la primul pas. Am tras, cu greu, aer in piept si am ajuns la baza scarilor in mai mult de cincisprezece minute, sau cel putin asa mi s-a parut.
Parterul era suficient de luminat, becul galbui si economic din bucatarie fiind aprins. Pentru o clipa am crezut ca nu eram singurul care nu putea dormi, dar linistea mi-a soptit ca ma inselam. Am mers, usurat ca materialul moale al covorului era tacut, pana la canapea si am apucat cu o miscare smucita de somnambul sticla parca mai goala decat ma asteptam. Am fost tentat sa gust lichidul pe loc, dar mi-am amintit la timp ca nu era o proprietate personala. M-am resemnat si mi-am tarat papucii pana in bucatarie. Am cascat teatral, in timp ce imi duceam paharul la buze, chiar asteptandu-ma ca o prezenta invizibila sa se simta vinovata pentru ca m-a obligat sa fac un astfel de efort la ora doua si saisprezece minute, dupa cum insusi ceasul ieftin si digital de pe bufet arata.
Simtindu-ma mult mai bine in aerul racoros al acelor camere, am spalat obiectul proaspat golit, din sticla, apoi am ales, mimand un alt gest al oboselii, un pahar inalt pe care l-am umplut pana la refuz cu apa. Am atins cu buzele suprafata umeda ce depasea, in mod ciudat, limita acestuia, ca si cum l-as fi umplut cu gelatina de lamaie, nu cu una dintre substantele esentiale vietii, absorbind lichidul pana la un nivel acceptabil.
Putin mai implinit, m-am intors prin rotatie spre usa vopsita cu neglijenta in alb si am dorit sa ajung din nou in camera mea prea calda. M-am oprit o data in fata scarilor, cu paharul in mana dreapta si cu cealalta pe pilonul de lemn al acestora, amintindu-mi ca trebuia sa pastrez linistea. In acel moment am observat lumina albastra si prea stranie pentru inima mea de las, ce provenea din baie si am vrut sa urc mai repede. M-am grabit, vazand ca asa sunetul era mai scurt, insa doar pana la a treia treapta, cand am auzit un clichet si dara de lumina s-a stins. Am pufnit doar pentru mine, asteptand sa ma obisnuisc cu intunericul si, in acelasi timp, sa aud reprosul ironic al mamei, dar a doua parte nu s-a petrecut nici dupa un minut intreg de asteptare. Am inlemnit, dar nu am putut sa ma intorc, Am incercat sa urc in continuare, mult mai lent decat voiam, simtind permanent ca ceva urma sa ma prinda de haine si ca prezenta nevazuta din bucatarie se enervase.
M-am oprit din nou, inainte de a pasi pe podeaua etajului, apoi am mers si mai incet. Dintr-o data, era prea intuneric. Am intrat dintr-o singura miscare in dormitor, mirandu-ma ca apa din pahar isi pastrase nivelul. M-am sprijinit de usa, vrand sa gust din nou substanta putin calda, apoi fost surprins de un val slab de lumina. Fusese doar o pana de curent. Poate trebuia sa vizitez cativa doctori. M-am apropiat de fereastra si mi-am racorit din nou gatul, analizand frunzele arborelui al carui nume nu mi-l aminteam, fara sa fiu constient de faptul ca ploaia se risipise pana la disparitie. Dupa un numar necunoscut de clipe de visare, un lucru mi-a atras atentia.
Silueta dansa in valuri de lumina aurie a felinarelor, cu bratele indepartate de corp si cu fata greu de examinat spre cer. Primul impuls a fost sa cred ca era preot, sau, cel putin, un ucenic, modelul hainelor fiind inconfundabil, dar ora era straniu de tarzie pentru oamenii normali, nu ca pentru cei care obisnuiesc sa bantuie casele in cautarea unui pahar cu apa.
Dansatorul era gratios in lumina slaba si parea complet separat de lumea reala. Fata mi-a adoptat o masca trista, iar paharul a ajuns din doua miscari langa cartea si telefonul meu. Era tanar, iar mintea mea nu suporta ideea ca acel om nu era constient de propriul sau suflet.
„Fericiti cei saraci cu Duhul, caci acelora este Imparatia Cerurilor.â€, mi-am spus cu vocea perceputa si de fizic, apoi m-am adancit in asternuturi. Atunci am avut primul somn fara vise.