22-04-2011, 10:32 AM
Am revenit şi eu cu capitolul. Sper să vă placă şi mulţumim pentru comentarii. So, să nu o mai lungesc mult. Aici aveţi next:
Capitolul cinci – Vestea
Dimineaţa îşi face apariţia. Soarele urcă cu paşi uşori treptele de cristal ale cerului. Razele mingii de foc pătrund prin fereastra camerei mele. Alarma evervantă a ceasului începu să sune, perturbându-mi somnul profund şi liniştit. Îmi ridic o mână de sub pătură şi opresc ceasul. Mă ridic tristă din pat şi mă îndrept spre baie. Îmi dau pijamalele jos şi intru în cabina de duş. Stropii mari de apă se lovesc violent de trupul meu, purificându-l. După aproximativ zece minute, ies din cabina de duş, îmi şterg corpul cu un prosop şi mă îmbrac cu halatul alb. Mă spăl pe dinţi şi pe ochi, iar apoi părăsesc acea încăpere, revenind în dormitor.
Îmi aleg din dulap o pereche de blugi negri şi un tricou gri. Îmi pieptăn părul şi mi-l prind într-o coadă de cal. Îmi iau jacheta neagră, telefonul, nişte bani, cheile de la casă şi mă încalţ cu o pereche de adidaşi negri.
Aveam de gând să mă duc să o vizitez pe mama la spital, pentru a mă asigura că este bine, atât ea, cât şi copilul. După ce verific dacă totul este în regulă, ies din casă, închid uşa şi mă îndrept spre spitalul central, fiindcă acolo se află mama. În drum, e un magazin şi mă gândesc să intru pentru a-i cumpără ceva. Intru în magazin şi o rog pe vânzătoare să-mi pună două banane, două portocale, o sticlă de apă plată, o pâine şi două iaurturi. După ce achit produsele, îi mulţumesc vânzătoarei pentru servire, după care ies din magazin şi îmi continui drumul. În cinci minute sunt în faţa spitalului. Întru în curtea acestuia şi merg spre clădirea în care sunt internate femeile însărcinate.
Când ajung la salonul cu numărul douăzeci, unde era internată mama, apăs uşor pe clanţă şi intru. Mă îndrept spre patul mamei şi o îmbrăţişez strâns.
- Mi-am făcut atâtea griji pentru tine! reuşesc să spun
- Acum sunt bine, nu te teme! îmi spune, zâmbindu-mi trist
Ştiu că defapt nu e bine, dar nu vrea să mă facă să sufăr şi mai mult decât sufăr acum. Se teme că sunt doar un copil, că nu pot îndura atâta suferinţă, dar se înşală amarnic. Nu ştie cât de mult am suferit şi cât pot să mai îndur încă. După ce îi las mâncarea ce i-am cumpărat-o, mă îndrept spre cabinetul doctorului, pentru a afla defapt starea mamei şi a copilului. Ciocănesc uşor şi aud un ’’Intră’’. Păşesc în acea încăpere şi încep să vorbesc:
- Bună ziua, domnule doctor! Sunt fata pacientei Haruno. Doresc să ştiu starea actuală a acesteia şi a copilului.
- Bună domnişoară! Te rog ia loc, fiindcă am nişte veşti nu prea bune pentru tine. Starea mamei tale nu este una mult prea bună. Nu îi dăm prea mari şanse de supravieţuire. Problema majoră este că şi copilul nu este într-o stare prea bună. Dacă mama ta îl va naşte, riscă să îşi piardă viaţa, sau să supravieţuiască, iar copilul să moară. Iar în cel mai rău caz, pot murii amândoi.
Când am auzit asta, simţeam că nu mai am pământul sub picioare. Nu îmi venea să cred ce tocmai auzisem. Credeam că e un coşmar, din care mă voi trezi curând, sau că totul a fost o glumă. Refuzam să cred ce tocmai auzisem. Mă minţeam singură. Nu se poate ca mama şi copilul să moară. Nu pot accepta aşa ceva. Aş fi distrusă.
I-am mulţumit doctorului pentru timpul acordat şi am părăsit biroul acestuia. M-am îndreptat spre salonul mamei, pentru a-mi lua la revedere şi i-am promis că voi mai veni şi mâine.
Am părăsit spitalul şi m-am îndreptat spre casă. Tot drumul m-am gândit la cele spuse de doctor. Dar nu aveau cum să fie adevărate. Nu aş fi suportat gândul de a-i pierde pe cei pe care îi iubeam cel mai mult. Ajung acasă şi mă trântesc pe pat, gândindu-mă în continuare.
Abia acum realizez cât sunt de singură.Simt că sufletul îmi plânge într-o disperare surdă,iar lângă mine nu mai e nimeni care să mă strângă în braţe,să-mi spună nişte cuvinte care să-mi alunge tristeţea şi care să întipărească pe faţă mea măcar un zâmbet fals.Îmi plec capul,iar din ochi mi se desprind mii de lacrimi.
Stau singură şi dezamăgită în monotonia camerei reci. Încerc să găsesc o speranţă, un motiv să mă ridic de jos, dar ştiu că toate vor fi la fel. Lipsită de putere, cu o amară tristeţe în suflet şi cu lacrimi pe obraz realizez că nimic nu mai are nici un rost. Mă simt dezamăgită, iar în sinea mea mă întreb de ce viaţa mea este clădită pe un noian de suferinţe şi de ce trecutul îl simt ca şi cum ar fi ieri? Caut cu disperare un răspuns ,vreau să găsesc puterea de a spera ,dar constat că nimic nu mai are sens. Viaţa a devenit asemenea unei ambarcaţiuni goale, fără pasageri, iar trecutul s-a transformat într-un prezent etern.
Mă întreb cine e vinovat pentru toate astea, dar doar mă întreb,fiindcă întrebarea rămâne fără răspuns. Îmi analizez viaţa din toate punctele de vedere şi îmi dau seama că eu sunt în mare parte vinovată de tot ce mi se întâmplă. Poată că într-un fel viaţa îmi cere o plată pentru toate greşelile pe care le-am făcut, iar eu nu mai pot schimba nimic, doar să-mi accept crudul destin aşa cum e fără să schimb nimic. Orice aş face nu pot scăpa de legea de aramă ce mă apleacă în faţa sinistrului trecut.
A trecut foarte mult timp de când totul a luat sfârşit, de când visele s-au transformat în coşmaruri, de când soarele a încetat să îmi mai lumineze sufletul, întunericul profund instalându-se pentru totdeauna.
Aş vrea să schimb totul, să pot spera într-un nou început, dar frica că mereu mă voi întoarce de unde am plecat, că nu voi găsi nici un strop de fericire, îmi frânge aripile, îmi curmă visele… Tot ce îmi mai rămâne este doar un vis, dar când mă gândesc la acest vis, zâmbesc trist, fiindcă visul meu este lipsit de speranţă, deoarece însăşi viaţa mea este fără de speranţă.
Tot gândindu-mă la aceste lucruri, am adormit, având un somn liniştit şi fără vise…
_______________________________________________________________________________
Asta este tot. Sper să vă placă şi ţin să vă mulţumesc încăodată pentru comentarii şi vă mai aşteptăm. Orice critică/sfat/părere/apreciere este binevenită.
Capitolul cinci – Vestea
Dimineaţa îşi face apariţia. Soarele urcă cu paşi uşori treptele de cristal ale cerului. Razele mingii de foc pătrund prin fereastra camerei mele. Alarma evervantă a ceasului începu să sune, perturbându-mi somnul profund şi liniştit. Îmi ridic o mână de sub pătură şi opresc ceasul. Mă ridic tristă din pat şi mă îndrept spre baie. Îmi dau pijamalele jos şi intru în cabina de duş. Stropii mari de apă se lovesc violent de trupul meu, purificându-l. După aproximativ zece minute, ies din cabina de duş, îmi şterg corpul cu un prosop şi mă îmbrac cu halatul alb. Mă spăl pe dinţi şi pe ochi, iar apoi părăsesc acea încăpere, revenind în dormitor.
Îmi aleg din dulap o pereche de blugi negri şi un tricou gri. Îmi pieptăn părul şi mi-l prind într-o coadă de cal. Îmi iau jacheta neagră, telefonul, nişte bani, cheile de la casă şi mă încalţ cu o pereche de adidaşi negri.
Aveam de gând să mă duc să o vizitez pe mama la spital, pentru a mă asigura că este bine, atât ea, cât şi copilul. După ce verific dacă totul este în regulă, ies din casă, închid uşa şi mă îndrept spre spitalul central, fiindcă acolo se află mama. În drum, e un magazin şi mă gândesc să intru pentru a-i cumpără ceva. Intru în magazin şi o rog pe vânzătoare să-mi pună două banane, două portocale, o sticlă de apă plată, o pâine şi două iaurturi. După ce achit produsele, îi mulţumesc vânzătoarei pentru servire, după care ies din magazin şi îmi continui drumul. În cinci minute sunt în faţa spitalului. Întru în curtea acestuia şi merg spre clădirea în care sunt internate femeile însărcinate.
Când ajung la salonul cu numărul douăzeci, unde era internată mama, apăs uşor pe clanţă şi intru. Mă îndrept spre patul mamei şi o îmbrăţişez strâns.
- Mi-am făcut atâtea griji pentru tine! reuşesc să spun
- Acum sunt bine, nu te teme! îmi spune, zâmbindu-mi trist
Ştiu că defapt nu e bine, dar nu vrea să mă facă să sufăr şi mai mult decât sufăr acum. Se teme că sunt doar un copil, că nu pot îndura atâta suferinţă, dar se înşală amarnic. Nu ştie cât de mult am suferit şi cât pot să mai îndur încă. După ce îi las mâncarea ce i-am cumpărat-o, mă îndrept spre cabinetul doctorului, pentru a afla defapt starea mamei şi a copilului. Ciocănesc uşor şi aud un ’’Intră’’. Păşesc în acea încăpere şi încep să vorbesc:
- Bună ziua, domnule doctor! Sunt fata pacientei Haruno. Doresc să ştiu starea actuală a acesteia şi a copilului.
- Bună domnişoară! Te rog ia loc, fiindcă am nişte veşti nu prea bune pentru tine. Starea mamei tale nu este una mult prea bună. Nu îi dăm prea mari şanse de supravieţuire. Problema majoră este că şi copilul nu este într-o stare prea bună. Dacă mama ta îl va naşte, riscă să îşi piardă viaţa, sau să supravieţuiască, iar copilul să moară. Iar în cel mai rău caz, pot murii amândoi.
Când am auzit asta, simţeam că nu mai am pământul sub picioare. Nu îmi venea să cred ce tocmai auzisem. Credeam că e un coşmar, din care mă voi trezi curând, sau că totul a fost o glumă. Refuzam să cred ce tocmai auzisem. Mă minţeam singură. Nu se poate ca mama şi copilul să moară. Nu pot accepta aşa ceva. Aş fi distrusă.
I-am mulţumit doctorului pentru timpul acordat şi am părăsit biroul acestuia. M-am îndreptat spre salonul mamei, pentru a-mi lua la revedere şi i-am promis că voi mai veni şi mâine.
Am părăsit spitalul şi m-am îndreptat spre casă. Tot drumul m-am gândit la cele spuse de doctor. Dar nu aveau cum să fie adevărate. Nu aş fi suportat gândul de a-i pierde pe cei pe care îi iubeam cel mai mult. Ajung acasă şi mă trântesc pe pat, gândindu-mă în continuare.
Abia acum realizez cât sunt de singură.Simt că sufletul îmi plânge într-o disperare surdă,iar lângă mine nu mai e nimeni care să mă strângă în braţe,să-mi spună nişte cuvinte care să-mi alunge tristeţea şi care să întipărească pe faţă mea măcar un zâmbet fals.Îmi plec capul,iar din ochi mi se desprind mii de lacrimi.
Stau singură şi dezamăgită în monotonia camerei reci. Încerc să găsesc o speranţă, un motiv să mă ridic de jos, dar ştiu că toate vor fi la fel. Lipsită de putere, cu o amară tristeţe în suflet şi cu lacrimi pe obraz realizez că nimic nu mai are nici un rost. Mă simt dezamăgită, iar în sinea mea mă întreb de ce viaţa mea este clădită pe un noian de suferinţe şi de ce trecutul îl simt ca şi cum ar fi ieri? Caut cu disperare un răspuns ,vreau să găsesc puterea de a spera ,dar constat că nimic nu mai are sens. Viaţa a devenit asemenea unei ambarcaţiuni goale, fără pasageri, iar trecutul s-a transformat într-un prezent etern.
Mă întreb cine e vinovat pentru toate astea, dar doar mă întreb,fiindcă întrebarea rămâne fără răspuns. Îmi analizez viaţa din toate punctele de vedere şi îmi dau seama că eu sunt în mare parte vinovată de tot ce mi se întâmplă. Poată că într-un fel viaţa îmi cere o plată pentru toate greşelile pe care le-am făcut, iar eu nu mai pot schimba nimic, doar să-mi accept crudul destin aşa cum e fără să schimb nimic. Orice aş face nu pot scăpa de legea de aramă ce mă apleacă în faţa sinistrului trecut.
A trecut foarte mult timp de când totul a luat sfârşit, de când visele s-au transformat în coşmaruri, de când soarele a încetat să îmi mai lumineze sufletul, întunericul profund instalându-se pentru totdeauna.
Aş vrea să schimb totul, să pot spera într-un nou început, dar frica că mereu mă voi întoarce de unde am plecat, că nu voi găsi nici un strop de fericire, îmi frânge aripile, îmi curmă visele… Tot ce îmi mai rămâne este doar un vis, dar când mă gândesc la acest vis, zâmbesc trist, fiindcă visul meu este lipsit de speranţă, deoarece însăşi viaţa mea este fără de speranţă.
Tot gândindu-mă la aceste lucruri, am adormit, având un somn liniştit şi fără vise…
_______________________________________________________________________________
Asta este tot. Sper să vă placă şi ţin să vă mulţumesc încăodată pentru comentarii şi vă mai aşteptăm. Orice critică/sfat/părere/apreciere este binevenită.
![[Imagine: j5atg3.png]](http://i56.tinypic.com/j5atg3.png)