Plansa dragostei

[Layla.]

Anunt! Va instiintez ca de acum va scrie si Kayla cate un capitol pentru ca m-a rugat sa facem si acest fic impreuna :X

Cap. 4 - Durerea de a pierde pe cineva necunoscut -partea a 2 a

Am ramas socata.Nu stiam cum e posibil asa ceva. pur si simplu simt ca picioarele ma lasa si ma unsec cu asfaltul rece ca gheata , incepand sa vars lascrimi. Lacrimi mari, uriase, si amare, foarte amare. Ridic inmarmurita capul si vad cum acel om este luat de doi politisti.
-Acum e clar totul....spun eu abiaschitand vreun gest, solicitata parca de numarul incontrolabil de lacrimicare, parca nu se mai opreau.Si totusi ma bantuie o intrebare: De ce inca ii mai spun acelui om ,, tata''?
Pentru unii cuvantul ,,tata" inseamna un intreg univers , o lume a lor unde se afla un om care te intelege.Pentru mine nu mai inseamna altceva decat un om, un simplu strain, care intra si iese de la mine din casadupa bunul plac si face legeafacandu-mi mie si mamei mele viata imposibila.Dupa mine, nici sa-l privesc nu mai merita. Mai ales dupa seara asta. Mama si copilul sper sa fie bine. Copilul!
Daca il va pierde?Mama si surioara mea...Am doar 13 ani. Nu e corect. Nu a fost niciodata.

Inima imi bate cu o viteza nebanuita, simt ca traiesc intens, incertitudinea se scurge prin vene. Nesiguranta se naste din ascunderea adevarului, as vrea sa am un duh caruia sa-i cer sa imi indeplineasca trei dorinte. Mi-ar ajunge sa fiu fericita pentru ca stiu cum sa imi alimentez bucuria, dar nu reusesc sa o gasesc. O caut de ceva timp intr-un intuneric ciudat, din cand in cand se mai aprinde o luminita, dar se stinge repede caci increderea dispare. Viata perfecta e undeva departe, o pipai cu gandul si visez. Traiesc in doua lumi, fericirea se naste in mine, creste cu repeziciune, dar se sinucide cand se izbeste de adevarul din aceasta lume. Sunt trista si plang, un mod de a suferi. Fericirea nu exista pentru mine. Imi las ratiunea sa se imbete cu visuri.

Cu ochii in lacrimi caut spre cer si implor alinare divina. E ziua in care altarele cad si nu mai exista lumina. Prin labirintul noptii merg, dar nu exista scapare. Alerg spre lumina firava si totul moare in calea mea. Ma simt ca un inger murdar, un inger cu aripi taiate. Vantul imi fura o lacrima… e lumina trecutului. Incerc sa merg mai departe, dar totul mi se pare ca un abis in care ma tot afund si oricat as incerca sa ma inalt, simt ca nu mai am scapare… Sufar nemangaiata, plangand in tacere. Sunt uitata, lasata in urma. Sunt pierduta in ganduri, in amintiri…Sper la ceva care sa ma salveze, dar nu voi primi niciodata ceea ce vreau cu adevarat. Necazul ma urmareste pretutindeni, caut perfectiunea. Ma descarc in tacere, fara dorinta de a mai spera la ceva…lacrimile mele au curs degeaba. Nu au ramas decat simple picuraturi cu care s-au hranit acele flori ale suferintei mele…

Se mai aud acum, doar lacrimile mele care lovesc cu greu pamantul care nu ma aude. Nu sunt auzita de nimeni, de nimic. Ma inchid tot mai mult in mine. Norii m-au invaluit in negura lor. Soarele fericirii fuge de mine. Sunt fiica Suferintei…Reflectez…Stau singura in universul meu. Timpul a trecut peste mine si inima mi-a intunecat-o. Incerc sa imi amintesc ceva frumos, incerc sa zambesc, dar dragostea mi-a luat cu ea si ultimul strop de bucurie. Incep s-o urasc, incep sa urasc tot ce este in jurul meu, dar totusi tac.

Tot ce vad este inconjurat de lacrimi. O vad pe Cora, vecina mea , cum vine spre mine , dar privirea mi se incetoseaza si cad intr-un somn fara vise...