Pasager + 16

[ultimate wulf]

Capitolul II: Ziua în care Raiul s-a deschis

- Eric!
Țipătul meu înăbușit a atras atenția tuturor de pe palier. Am auzit pașii lui Eric cum se grăbeau către biroul meu. Niciodată nu îl mai chemasem așa că știa că este gravă treaba. A intrat în birou gâfâind și m-a privit. Stăteam la o distanță mare cu mâna pe buze privind la computerul meu ca la un cadavru.
- Ce dracu’?
- Nu mai merge, s-a dus naibii munca mea de luni întregi pentru „The Whites”.
- Tu nu ești întreagă la cap? Nu ai salvat nimic pe un stick?
- Nu am știut că prizele tale de rahat o sa-mi omoare procesorul.
Scoase capul pe ușa și strigă la cei care se adunaseră în jurul camerei:
- Chemați pe cineva care știe să repare un laptop.
Se întoarse pentru o clipă apoi adăugă.
- Chemați și un nenorocit de electrician.
Trânti ușa în spatele lui și privi pe geam.
- De cât timp lucrezi tu aici? De aproape cinci ani, nu-i așa?
Am aprobat din priviri.
- Știu că sunt un nenorocit și jumătate și mă comport cu voi ca un maniac obsedat de bani, dar am clădit firma asta pe propriile puteri și nu vă las să mi-o distrugeți cu prostii. M-am tot gândit în privința ta și cred că ești un om de bază pentru noi.
- Mulțumesc, am răspuns la unele dintre cele mai frumoase cuvinte pe care mi le-a adresat vreodată. Mai încercase șmecheria cu luatul cu frumosul când a trebuit să mă angajeze, dar pe vremea aceea spera să ajung în patul lui.
- Nu am terminat. Ești un om de bază, dar am decis să îi dau postul tău Monicăi.
În mintea mea în acele secunde era ca în desenele cu Bugs Bunny în Vestul Sălbatic: doar niște paie care se mișcau în voia vântului pe un teren arid.
- Îi dai postul meu Monicăi? Curvei ăleia?
Tăcere.
- Fie Eric. Și presupun că după ce cineva va repara procesorul vei dori proiectul „The Whites”, corect? Ca să îl continue Monica, am dreptate? Sunt sigură că am, mereu a fost așa. Dar nicio problemă, Eric, rămâi cu Monica, dar proiectul ăsta eu îl iau în mormânt.
Am pus mâna pe laptop și l-am azvârlit pe geam. Norocul a făcut ca impactul să fie atât de puternic încât s-a spart în bucăți. Mi-am luat telefonul, cafeaua prost făcută, geanta, paltonul și am ieșit pe ușă, lăsându-l pe Eric să se uite lung după cei treizeci de mii de dolari pierduți. Laptopul era al meu așa că nu a fost o pierdere a firmei. În același timp, Monica alerga speriată către fostul meu birou pentru că probabil și mai mult ca sigur auzise și ea zgomotul făcut de laptop. Așa era ea. Auzea și de la o milă depărtare cum cineva o bârfește. Am știut eu de ce iau cafeaua aia. I-am aruncat-o pe cămașa ei cea imaculată, dar ținta mea fusese decolteul ei.
- Succes, Monica, Eric te așteaptă la una mică, așa, de consolare.
Ce mai lipsea era să ies în aplauzele angajaților, dar ar fi fost prea teatral. Ziua mea, în ciuda a ce se întâmplase, era perfectă. Londra îmi zâmbea cu toți dinții. Brusc, oamenii din jur îmi păreau mai fericiți, sau era doar starea mea de spirit care atrăgea ca un magnet pe oricine. Am luat străzile la rând în căutare de chilipiruri, veșnicele mele iubiri. Bine, căutam și un laptop nou. Deși m-am plâns mereu că nu stau bine cu banii, ce-i drept aveam niște mici economii. Adăugând și criza la ele, aveam să îmi permit mult mai multe acum din aceiași bani care acum doi ani nu mi-ar fi ajuns nici să pun benzină. Mi-am cumpărat o eșarfă verde și o pereche de șlapi din ultimul meu salariu apoi m-am întors acasă și m-am schimbat într-un tricou și o pereche de blugi scurți. Mi-a ajuns cu atâta stres. Am pus mâna pe telefon și mi-am verificat economiile strânse în cei cinci ani de slujit pe împăratul Cap-de-Struț și am descoperit cu stupoare că aveam mai mult decât credeam. Mult mai mult. Incredibil de mult.

“Lucrul important este acesta: Sa fii capabil in orice moment sa sacrifici tot ce ai pentru ce ai putea sa devii.”